[Igor_Paslusnik]

Frate Ioan_Cezar, bunul meu frate, foarte frumos ai scris. Nu mă îndoiesc că ai dreptate. Permite-mi însă să nu fiu de acord cu tine în întregime. Doar parţial. :)

Vreau să încercăm un experiment, ştiu că poate nu vei fi de acord cu el, dar eu mi-l doresc mult şi-l voi aplica cu orice risc de critică.
În Biblie scrie aşa:
"Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre,
Mulţumind totdeauna pentru toate" - Efeseni 5, 19-20.

Deci îţi voi răspunde şi eu, vorbind între noi în psalmi, laude, cântări duhovniceşti, că le iubesc mai mult ca însăşi viaţa mea.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Aceasta este o bazaconie, frate Igor. Să nu mai scrii în public asemenea prostii că, mai ştii, găseşti pe unii mai slabi de înger care te vor crede şi îi vei duce în rătăcire, în neînţelegerea omenescului - natural şi duhovnicesc.

"Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti.
Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl." - Coloseni 3, 16-17.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

A fi frustrat, Igor, este o stare pe care o trăieşte orice om atunci când una din trebuinţele, motivele, nevoile sale nu sunt satisfăcute, fie şi parţial.

"Aşa încât voi, dimpotrivă, mai bine să-l iertaţi şi să-l mângâiaţi, ca să nu fie copleşit de prea multă întristare unul ca acesta.
De aceea vă îndemn să întăriţi în el dragostea." - II Corinteni 2, 7-8.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Frustrarea este un răspuns natural al organismului omului la o situaţie de lipsă în raport cu o nevoie. Un răspuns pe plan fiziologic mai întâi dar şi psihologic, sub forma unor trăiri emoţionale neplăcute, de tensiune psihică, disconfort, uneori durere sufletească.

"Şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre,
Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului.
Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare.
Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră.
Nici nu daţi loc diavolului." - Efeseni 4, 23-27.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Uneori, ce-i drept, această stare poate duce (prin prelungire în timp şi prin intensitate crescută) la perturbări mintale şi caracteriale sau chiar la moartea fizică (de exemplu când omul e lipsit de aer, hrană, adăpost, comuniune cu semenii etc. - aceasta din urmă implicînd absenţa oricărei forme de stroke/atingere fizică ori verbală).

"Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate. fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos." - Efeseni 4, 31-32.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

*
Copilul (bebeluşul) lipsit de hrană, plânge. El semnalizeaă şi exprimă astfel starea de frustrare.
Plânge copilul şi când îi lipsesc mama, tata, un ocrotitor, un partener de comunicare, de joacă etc.

"Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului." - I Corinteni 13, 11.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Plânge şi sfântul când îi lipseşte Harul. O să te miri, poate, dar omul acela sfânt e şi el frustrat la nivelul lui. Frustrat de absenţa prelungită a Harului pe care L-a avut odată şi pe care Îl caută neîncetat aşa cum bebeluşul caută ţâţa de la care a supt laptele dulce.
Plângea şi David, frustrat. Plângea şi Sfântul Simeon Noul Teolog, plângea şi Sfântul Siluan, frustrat până la deznădejde şi cufundat în nebunia totală a sfinţilor, o nebunie căreia noi nu îi înţelegem miezul - dar nebunie, totuşi. Noi de la ei ştim asta, de la sfinţi - nu o spunem noi după mintea noastră. Din mărturisirea lor ştim, nu din închipuirea noastră.

"Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia." - Matei 5, 4.
"plângeţi cu cei ce plâng." - Romani 12, 15
"Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge, cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni;" - I Corinteni 7, 30.
"să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut." - II Corinteni 12, 21.
"Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura." - Ioan 16, 20.
"Şi pe când eu plângeam pentru nelegiuire, şi şedeam trist până la jertfa cea de seară" - III Ezdra 8, 74.
"Mergând mergeau şi plângeau, aruncând seminţele lor" - Psalmii 125, 7.
"Care plângeau şi posteau şi se rugau înaintea Domnului." - Baruh 1, 5.
"Şi toţi plângeau ascultând legea." - III Ezdra 9, 51.
"Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Domnului, Celui ce ne-a făcut pe noi." - Psalmii 94, 6.
"Şi în ziua aceea ne va îndemna Domnul Dumnezeu Savaot să plângem, să suspinăm" - Isaia 22, 12.
"Chiar când râdem, inima se întristează" - Pildele lui Solomon 14, 13.
"Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut. Cel ce va birui va moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el Îmi va fi Mie fiu" - Apocalipsa 21, 4, 7.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

*
Omul creştin, câtă vreme trăieşte în trup, ca orice muritor, e supus aceloraşi legi ale viului omenesc ca orice alt om. (...)Dacă omul creştin nu ar trăi frustrare, aceste nevoinţe nici nu ar avea vreun preţ. Nu ar fi o luptă reală cu slăbiciunile trupului nostru ci o vanitate închipuită.
Ca să nu las loc de înţelegere strâmbă, scopul luptei creştinului nu e să distrugă trupul/sângele ori să înnebunească în zadar de prea multă şi prelungită frustrare. (...) în liniştire şi sub ascultare, precum ştim de la Bătrâni. Căci lupta ascetică e împotriva duhurilor din văzduhuri. Nevoinţele sunt doar cadrul ori parte din arsenalul de mijloace/resurse pe care omul creştin le foloseşte în lupta cu puterile demonice.

"Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;" - I Corinteni 13, 4-8.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

*
În concluzie, aşa cum ne învaţă Părinţii, omul creştin nu este lipsit de frustrare, dezamăgire, depresie, nebunie. Ci, tocmai pentru că nu este doar din lumea aceasta ci şi din Împărăţie, creştinul, până ajunge la cele mai minunate stări ale despătimirii, pătimeşte în trup. Ba, încă, sprijinit de darurile Duhului Sfânt, el duce o luptă cu mult mai înaltă, absolut eroică, fiind în comparaţie cu alţi oameni un mare atlet. Atlet al lui Hristos, cu şi prin Duhul lui Hristos.
Drumul nostru spre sfinţenie trece prin înfruntarea (şi depăşirea), cu armele oferite de Biserică, a multor frustrări, oboseli, deznădejdi, dureri, suferinţe.
Nu prin evitarea lor!
Este o victorie prin asumare şi depăşire, nu una prin evitare.

"Iar ţinta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică,
De la care unii rătăcind s-au întors spre deşartă vorbire,
Voind să fie învăţători ai Legii, dar neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire.
Noi ştim că legea este bună, dacă se foloseşte cineva de ea potrivit legii;
Ştiind aceasta, că legea nu este pusă pentru cel drept, ci pentru cei fără de lege şi răzvrătiţi, pentru necredincioşi şi păcătoşi, pentru necuvioşi şi spurcaţi, pentru ucigaşii de tată şi ucigaşii de mamă, pentru omorâtorii de oameni,
Pentru desfrânaţi, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru mincinoşi, pentru cei care jură strâmb şi pentru tot ce stă împotriva sănătoase" - I Timotei 1, 5-10.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Creştinul străbate, penetrează viril moliciunea cărnii sale, în ciuda oricărei dureri pe care uneori o resimte cumplit. Nu fentează, ci ia în stăpânire. Posedă, pentru a nu fi posedat. Devine stăpân, lăsîndu-se cu totul stăpânit. De Duhul, pe Care Îl doreşte, Îl aşteaptă, Îl iubeşte.

"Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze." - Ioan 14, 27.
"Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi." - Matei 10, 13.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Starea patologică a nevoitorului creştin este reală şi atletul lui Hristos nu o neagă, nu o desconsideră, ci o înlătură printr-un întreg mod de a fi care constituie leacul oferit de Biserică. Astfel are loc transigurarea creştinului până când, în unele cazuri fericite, el devine străveziu, în întregime lumină.
Cu Harul Domnului, să ne fie dată şi nouă toată această minunată izbândă, spre slava lui Dumnezeu. Amin!

"Căci, eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu.
M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.
Nu lepăd harul lui Dumnezeu;" - Galateni 2, 19-21.

Tâlcuirile, unde ne poticnim, să le căutăm la Sfinţii Părinţi.

Hristos a înviat !