[laurastifter]

În prealabil postat de VladCat

Laura, daca binevoiesti, raspunde te rog la o intrebare: Sfintii Parinti de la sinodul I, cand au spus ca: <<cel care schimba „un singur cuvant” din simvol anatema sa fie>>, au fost inspirati de Duhul Sfant sau nu ?

edit: în mod evident eu sunt convins că au fost inspirați; în același timp înclin să cred că un catolic care nu a moștenit altceva afară de catolicism nu intră în imperiul duhovnicesc al anatemei. Ar fi interesant totuși să exprimi ce crezi tu cu privire la acel canon. Fiindcă de îl consideri inspirat, nu văd cum ai putea să compari diferența dintre Toma și Petru cu cea dintre cei care au păstrat (ca reper) „credința cea predată sfinților odată pentru totdeauna” și cei care nu.

Doamne ajută!
Cred că Sfinţii Părinţi s-au referit la faptul că ideile, conţinutul Crezului se cuvine a fi păstrat neschimbat, adică, aşa cum aţi spus şi dvs, "credinţa dată Sfinţilor odată pentru totdeauna" (Iuda1, 3).
În formă, textul Crezului de la Niceea diferă de cel de la Constantinopol (381) şi mă-ndoiesc că Sfinţii Părinţi participanţi la Sinodul II ar fi încălcat hotărârea înaintaşilor lor de la Sinodul ecumenic precedent. Doar că ei le-au urmat nu în literă, ci în duh.
Crezul Niceo-Constantinopolitan diferă de cel de la Niceea nu doar prin faptul că au fost adăugate articole noi (ref. la Duhul Sfânt, Biserică, Botez, iertarea păcatelor, învierea morţilor şi viaţa veşnică), ci şi prima parte (art. ref. la Tatăl şi Fiul) a fost reformulată. Comparând cele două texte (cel de la Niceea şi cel de la Constantinopol) putem observa diferenţele. Voi reda mai jos textul Crezului de la Niceea, invitându-vă să-l comparaţi cu cel Niceo-Constaninopolitan, pe care nu-l mai citez, fiindcă-l ştim toţi. Textul pe care-l voi reda mai jos se găseşte şi-n excepţionala lucrare "Canonul Ortodoxiei" a arhid. prof. dr. Ioan I. Ică Jr, apărută la Ed. Deisis în 2008.
"Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, singurul născut, adică din Fiinţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer şi cele de pe pământ, Care, pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră, S-a coborât şi S-a întrupat, S-a făcut Om, a pătimit şi a înviat a treia zi, S-a înălţat la ceruri, şi va veni să judece viii şi morţii.
Şi întru Duhul Sfânt.
Pe cei care spun: era cândva când nu era, şi că înainte de a Se naşte nu era, şi că S-a născut din cele ce nu erau, sau afirmă că Fiul lui Dumnezeu este din alt ipostas ori fiinţă, sau supus schimbării ori transformării, pe aceştia îi anatematizează Biserica Catholică (Sobornicească) şi Apostolică"
Merită observat şi faptul că, pentru Părinţii de la Niceea, cuvintele "fiinţă" (ousia) şi "ipostas" ("hypostasis) erau încă sinonimi: "...că Fiul lui Dumnezeu este din alt ipostas sau fiinţă". Cumva aveau o credinţă incorectă, confundând noţiunea de fiinţă cu ceea de persoană/ ipostas? Nu, ci limbajul nu era încă stabilit definitiv, de comun acord. Ulterior, Sfântul Vasile cel Mare (330-379) a clarificat sensurile celor două cuvinte, argumentând faptul că noţiunea de "ipostas" desemnează persoana, iar cea de "ousia" se referă la fiinţă. Prin urmare, noi, dacă afirmăm că Hristos este un Ipostas diferit de Tatăl, nu cădem sub anatema Sinodului I ecumenic, dar dacă spunem că este dintr-o altă fiinţă, atunci da, suntem excomunicaţi automat.
De aceea, am spus că şi limbajul este foarte important. Dacă Sfinţii Părinţi de la Niceea ar veni acum, în zilele noastre şi ar citi, într-un manual de Dogmatică ideea că Persoanele Sfintei Treimi sunt Ipostasuri diferite, ne-ar crede, probabil, triteişti... De ce? Fiindcă, în vremea lor, sensul termenului "ipostas" era diferit.
Îmi veţi putea replica că, în teologia catolică, s-a introdus dogma "Filioque", care este nu doar diferită în formulare, ci şi în conţinut şi străină de învăţătura Bisericii noastre ortodoxe.
Da, în această privinţă sunt întru totul de acord cu dvs.
În Sfânta Evanghelie după Ioan, sunt consemnate mai multe referiri ale Mântuitorului Hristos la "Duhul Sfânt, Care de la Tatăl purcede", nu "de la Tatăl şi de la Fiul"... şi mai există, de asmeenea, alte multe argumente dogmatice prin care se poate combate dogma "Filioque" - argumente pe care, însă, nu le voi menţiona aici, pentru a nu mă abate de la ideea principală a topic-ului.
Sigur că, dacă am asuma dogma "Filioque", ne-am îndepărta de la duhul în care a fost scris canonul la care v-aţi referit.
Ceea ce cred în acest sens este că, deşi aceasta şi alte câteva dogme ale BC nu pot fi acceptate de către noi (fiindcă sunt, în mod evident, neconforme Revelaţiei), noi nu avem motive să conchidem, ca judecători supremi ai universului, că toţi credincioşii acelor confesiuni sunt eretici şi vrednici de iad. Vorba Sf. Siluan Athonitul, asta ar însemna că avem o inimă de fier, iar în raiul iubirii dumnezeieşti nu-i nevoie de fier... Dacă ei au şi învăţături pe care noi nu le putem accepta, atunci este datoria noastră să le mărturisim, cu argumente (şi, în primul rând, cu iubire), că, în acele privinţe, Revelaţia ne conduce la alte concluzii decât cele la care au ajuns Bisericile lor. Putem vorbi cu ei cu dragoste, ca-ntre creştini, fără a nega întreaga lor spiritualitate (uneori atât de autentic ortodoxă) doar pentru că, în anumite puncte, au luat-o pe alături. :)
Nu putem sacrifica, sub nici un motiv, nici adevărul sub pretextul iubirii (relativism confesional), nici iubirea pentru aşa-zisa apărare a adevărului.
Sper că acum am reuşit să exprim mai clar ceea ce gândesc. :)
Hristos în mijlocul nostru, Vlad!