Mi mi se par toate temele lui MEminescu nishte aberatzii contrare credintzei ortodocse, pline de sentimentalisme shi patimi ale filozofiilor vremurilor sale, care bineintzeles continua shi astazi, ale unui natzionalism exagerat al onor-mandriei shi de o iubire platonica shi absurda fatza de diferite fiintze.... sigur ca astea sunt specifice oricarui suflet de poet idealist, SF, sincretist shi bolnav de frumusetzea artei literelor, pe care a cultiv-ato cu maiestrie caci versurile lui parca plang, parca ar canta, parca s-ar indrepta spre Dumnezeu. Oricum el te imbata la drept vorbind shi te fac in ultima instantza sa te pierzi de la Duhul in cotloanele fermecate ale sufletului, avand iluzia ca in sufletul din om chiar s-ar ascunde shi cate un graunte de Hristos. Shi apoi acest amor catre copila respectiva atat de dulce cantat in versuri ne face sa credem ca platonicianismul amoros ar fi mai putzin nociv decat cel badaran...... sa fim serioshi.... pacat este orice gand shi sentiment cu final de nashtere de prunci de la om shi nu de la Dumnezeu pentru om.... deci dragostea lui mult cantata in poeziile sale preastralucite este de o naivitate supraomeneasca shi supramatura avand gustul ca ar exista senesuri aventurii spiritual poetice, dar ce sensuri sa poata exista daca acest mare poet roman a murit tratat cu mercur pe ranile lui de sifilis ca pe vremea aia erau multe boli grave, deci era vorba de un tratament ucigash practicat pe atunci.
o poezie relevanta pentru sufletul lui golit de rautatzile vremurilor:
De ce in al meu suflet
De ce in al meu suflet
De ani eu moartea port,
De ce mi-e vorba saca`,
De ce mi-e ochiul mort?
De ce pustiu mi-e capul,
Viata intr-un fel?
Si tu... tu esti aceea
Ce ma intrebi astfel?
1876
|