Intre frica și iubirea de Dumnezeu
Frica de Dumnezeu pare să fie printre lucrurile care nu mai interesează pe nimeni, nici măcar pe credincioși, deoarece oamenii își închipuie că au prea multă iubire. Iar iubirea vine și înlocuiește sentimentul mult mai prozaic, mai banal, mai ignobil, de slugă cumva, al fricii. Dar o înlocuiește numai în imaginația unora. Căci, atâta vreme cât în lume crește dezinteresul pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, cât viața noastră este tot mai îndepărtată de sursa ei divină, nu putem susține că avem iubire față de El. Există, desigur și o frică lașă, paralizantă, dar nu pe aceasta o vrea Dumnezeu de la noi. Frica cea bună îl duce pe om către împlinirea poruncilor, îl face să aibă mintea ațintită cu grijă către Dumnezeu. Împlinirea poruncilor, prin care ne purificăm de eul egoist, este o etapă obligatorie în dobândirea iubirii.
Iubirea creștină este amestecată cu „sloganul masonic al drepturilor omului”, iar produsul obținut duce la o iubire drăcească, în care sunt acceptate acele abateri de la credință de care Sfinții Părinți s-au lepădat. Adevărata iubire creștină cere să nu-l lăsăm pe cel ce a greșit în rătăcirea sa, ci să încercăm să îl aducem pe calea cea bună, arătându-i unde a greșit, să ne silim să-l îndreptăm, nu să îi spunem că este perfect așa cum este el, că nu are nimic de schimbat. Faptul că este respinsă erezia sau homosexualitatea, sau alte feluri de păcate, nu se răsfrânge și asupra persoanelor care au respectivele păcate. Ba din contră, drept-credinciosul are milă de ei, se poate ruga în taină pentru îndreptarea lor, va suferi pentru patimile la care sunt ei supuși. În schimb însă, în numele unei presupuse armonii universale, de dragul păcii, ni se cere să trecem peste toate diferențele, să acceptăm toate patimile, să fim toți la fel, globalizați și, astfel, mai ușor de adus laolaltă într-un stat mondial.
Dacă vrem să ne apropiem de Dumnezeu (ceea ce nu ni se întâmplă, totuși, decât la câțiva dintre noi), atunci preferăm calea îndrăznelii din iubire, nu a fricii. Frica ni se pare un sentiment josnic, însă dacă avem răbdarea de a citi rândurile Părintelui Grigorie, care se bazează pe texte din Biblie și din Sfinții Părinți avem posibilitatea de a ne apropia de o cale mântuitoare mai ocolită, dar mai sigură, mai ferită de pericole, căci aceasta a fost calea cea mai mult folosită în trecut. Frica nu este o spaimă teribilă care te pironește în loc, nelăsându-te să faci vreun pas de teama de a nu greși, ci este grija de a împlini prouncile dumnezeiești, este dorința de a nu dezamăgi iubirea lui Dumnezeu. Ea aduce în suflet bucurie, pace și veselie duhovnicească.
Frica e mai cuminte, mai la îndemâna noastră. Nu avem atâta dragoste cât să fim îndrăzneți către Dumnezeu, așa că, dacă avem îndrăzneală în manifestarea noastră față de Dumnezeu, fie avem mai multă dragoste decât proorocii și sfinții lui Dumnezeu, fie suntem, mult mai probabil, inconștienți. Umblând însă pe calea arătată nouă de sfinții din trecut, primim întâi înțelepciunea, sădită în noi de Duhul Sfânt, care aduce frica, iar frica, prin paza poruncilor, ne apropie de Dumnezeu. Iar apropierea de Dumnezeu ne aduce în suflet iubirea. Această frică este mai degrabă o grijă care ne conduce treptat de la credință la dragoste prin intermediul lucrării virtuților și al poruncilor.
Există o creștere și o împreună rodire a fricii și iubirii. Se folosește în carte o frumoasă metaforă a Sfântului Grigorie Teologul, în care viața creștină este asemănată cu mersul pe o coardă. Dedesubt se află abisul pierzării, la un capăt coarda e ținută de frica de Dumnezeu, iar la celălalt de iubire. Înaintarea se face dinspre frică spre iubire, dar permanent trebuie să le avem pe amândouă cu noi spre a nu cădea. Iar rezultatul iubirii de Dumnezeu este dorința tot mai mare de a fi cu El, privirea lumii prin ochii Lui, necedarea la vreuna din ispitele care se ivesc la tot pasul.
Lumea de azi se lasă tot mai mult sedusă de mirajul comodității și tinde spre o postură din care să obțină multe drepturi pentru tot mai puține obligații. Rigoarea pe care vrea să o păstreze Părintele Grigorie în numele tradiției autentice a Ortodoxiei intră în conflict cu duhul căldicel al lumii acesteia. Nici de sfânta euharistie nu se mai apropie credincioșii așa cum se cuvine. Îndrăzneala pe care o avem, de a cere deasa împărtășire, ar trebui să se bazeze pe mai multă nevoință, nu pe pogorăminte.
Înșelarea ia în lumea noastră forme mai drastice decât oricând în trecut. Dacă înainte diavolul ataca pe fiecare personal, acum, grăbit că i se apropie sorocul, a trecut la înșelarea sistematică, a societăților întregi. Așa este cazul în Apus, unde catolicismul, și apoi protestantismul s-au îndepărtat de la calea cea bună. Problema cea mai gravă este că acum se încearcă aducerea aceluiași spirit și în Biserica Ortodoxă. Ori de câte ori sunt primite ajutoare pentru diverse categorii defavorizate, bolnavi, bătrâni, cei din închisori, este adus cu ele și duhul protestant al celor ce alocă fondurile respective.
Relația mea cu Dumnezeu este ca și cum numai eu și Dumnezeu am exista. Atunci, lumea, pentru că și ea există, trebuie gândită, recuperată, acceptată numai prin Dumnezeu și în El. Daca nu îl iubim întâi pe Dumnezeu, nu îi vom putea iubi nici pe oameni, și nici lumea, căci iubirea noastră va fi pătimașă, și ne va menține în eul nostru egoist. În schimb însă, prin deschiderea către Dumnezeu ne vom deschide către oameni și vom putea realiza starea noastră proprie, aceea de ființe în comuniune.
http://www.rostonline.org/rost/nov2008/dumnezeu.shtml