[cristiboss56]

Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, când am venit eu prima dată aici, la mănăstire, în 1942, am auzit de la părintele Arsenie Boca un cuvânt care mi-a rămas în minte, şi de atunci am străbătut cu el prin viaţă, iată, vreme de şaizeci şi doi de ani. Cuvântul părintelui a fost acesta: „Nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mântuiesc.” Am străbătut prin viaţă cu gândul acesta şi, cu vremea, am mai auzit un cuvânt de la Sfântul Petru Damaschin, de fapt l-am citit din Filocalie: „De va lăsa omul voile şi cugetele sale şi va face voia şi cugetul Iui Dumnezeu, pentru acela nu se va găsi nici loc, nici lucru care sa-i împiedice mântuirea.” Este o concluzie a Sfântului Petru Damaschin, care a spus: „Am văzut mântuire şi pieire în mirenie şi în mănăstire, în lume şi în pustie.” Şi după ce spune aceasta, că omul acolo unde trăieşte îşi lucrează binele sau răul, după starea pe care o are, spune: „De va lăsa omul voile şi cugetele sale şi va împlini voia şi cugetul lui Dumnezeu, pentru acela nu se va găsi nicăieri un loc sau un lucru care să-i împiedice mântuirea.”
Am ajuns apoi şi la predicile Sfântului Ioan Gură de Aur despre pocăinţă şi într-una din aceste predici se spune aşa: „Lui Adam, în Rai i s-a înecat corabia, iar Lot în Sodoma s-a mântuit, Saul nu s-a mântuit în palat împărătesc, iar Iov s-a mântuit pe o grămadă de gunoi.” La toate acestea fiindu-mi luarea-aminte, îmi dau seama, pentru mine şi pentru alţii, că locul mântuirii noastre este locul în care ne desfăşurăm viaţa: dacă în Rai fiind, Adam nu s-a putut menţine în legătură cu Dumnezeu, pentru ne- luarea lui aminte, dacă Lot, fiind în Sodoma, între oameni căzuţi de la rânduiala cea după Dumnezeu, a putut să se menţină curat înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, dacă Saul, regele iudeilor, nu s-a putut mântui intr-un palat împărătesc, pentru neluarea lui aminte, dar s-a mântuit Iov pe o grămadă de gunoi înseamnă că locul mântuirii noastre este locul vieţuirii noastre. In tot locul stăpânirii Lui, binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul!, spunem noi în fiecare zi când citim sau rostim Psalmul 102.
Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, fiecare dintre noi suntem rânduiţi de Dumnezeu să ne trăim viaţa intr-un loc oarecare, pe care poate ni l-am ales noi sau ni l-a dat Dumnezeu, dar important este să facem faptele locului. „Nu toţi cei din mănăstire se mântuiesc”, a zis părintele Arsenie, şi, desigur, s-a gândit la aceia care nu fac faptele locului, după rânduiala vieţii călugăreşti. „Nu toţi cei din lume se prăpădesc”, a zis părintele, gândindu-se la acei oameni care îi slujesc lui Dumnezeu cu viaţa lor, trăită după rânduiala lui Dumnezeu, acolo unde i-a aşezat Dumnezeu să-şi petreacă viaţa.
V-am mai spus şi altădată, vă spun şi acum că o femeie duhovnicească, o sfântă din Biserica din Apus, care a trăit în a doua jumătate a veacului al XlX-lea, a zis către Dumnezeu aşa: „Doamne, pentru că în iad nu este nimeni care să Te preamărească, trimite-mă pe mine în iad, ca să fie şi acolo cineva care să Te preamărească!” E o dorinţă care ţine mai mult de Dumnezeu decât de om, în înţelesul că nimeni nu îşi doreşte să ajungă în chinurile iadului, dar cineva care vrea să slujească lui Dumnezeu oriunde, ar fi dispus să ajungă şi în iad cu dorinţa de preamărire a lui Dumnezeu, acolo unde nimeni nu-L preamăreşte pe Dumnezeu.
E bine ca fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, cât este de hotărât pentru Dumnezeu, cât se sileşte să împlinească voia lui Dumnezeu acolo unde l-a rânduit Dumnezeu să-şi petreacă viaţa, în cazul nostru în mănăstire, în tinda Raiului, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului, în locul împlinirilor, în cerul cel de pe pământ, în locul fericirii.
Fără îndoială că, dacă împlinim voia lui Dumnezeu şi lăsăm voile şi cugetele noastre la o parte, dacă deci călcăm pe noi înşine, cu pornirile noastre, şi împlinim voia lui Dumnezeu, fără îndoială că trebuie să simţim în viaţa noastră ajutorul lui Dumnezeu şi binecuvântarea lui Dumnezeu. „Cel ce binecuvântezi pe cei ce Te binecuvântează, Doamne”, spunem noi la Sfânta Liturghie. Binecuvântăm noi pe Dumnezeu, ne binecuvântează şi Dumnezeu pe noi, şi unde e binecuvântarea lui Dumnezeu nu e nici un lucru rău. Unde e credinţă acolo e iubire, unde e iubire acolo e pace, unde e pace e binecuvântare, unde e binecuvântare e Dumnezeu şi unde e Dumnezeu acolo nu e nici un lucru rău.
Inaintăm prin Dumnezeu, înaintăm cu gândul la Dumnezeu, înaintăm spre Dumnezeu, dacă-L avem pe Dumnezeu în prim-planul vieţii noastre şi atunci suntem sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi binecuvântează pe cei ce îl binecuvântează pe El. Vă pun în atenţie lucrurile acestea, pentru că se întâmplă adeseori ca oamenii, fiind în locul cel mai favorizam pentru mântuire, care este mănăstirea, mulţi dintre ei, cei care sunt în mănăstire, adică între cer şi pământ şi mai aproape de cer, totuşi să nu ajungă să aibă linişte sufletească. Şi nu au linişte sufletească pentru că nu fac faptele locului.
ARHIMANDRIT TEOFIL PĂRĂIAN
Fragment din cartea "CALE SPRE BUNĂTATE"