[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de irinelu

Buna seara,
Citesc cu drag subiectele de pe acest forum. Dar daca am si eu un subiect sensibil?

Ne-am casatorit de curand.Toate bune pana la relatia lui cu familia mea. Vrea contacte cat mai rare cu ei (eu as zice deloc). S-au opus la inceput casatoriei noastre. Dar asta n-a durat mult. Ni s-au alaturat in scurta vreme si mai ales, in afara sfaturilor in bucatarie, nu s-au amestecat.Se supara crunt cand eu merg pentru o ora la ai mei. La un interval de 3-4 sapt.Imi reproseaza totul la ei. Patologic mi se pare ca nu-l suporta nici pe cel mai mic membru al familiei, de cativa anisori. Si eu...care sunt atat de legata de familie. Care am atata admiratie pentru ei, cand ma simt atat de indatorata. Sufar mult iar negocierile esueaza. Isi doreste o familie compusa din doi oameni, nu una extinsa. Nu cedeaza iar eu ma gandesc serios ca asa nu voi putea trai. Si desigur, inainte de casatorie nu era asa...

Va multumesc!

Din ceea ce am observat, ceea ce vă îngrijorează şi vă duce în asemenea situaţie de conflict interior este de cele mai multe ori rezultatul unei diferenţe culturale. "Familiile extinse" sunt expresia unei culturi pe care Alvin Toffler o numea "de priml val", pe când "familiile nucleare", adică cei doi şi eventualii copii, sunt expresia "celui de al doilea val". Primele sunt mai des întâlnite în societăţi mai rurale, bazate mai mult pe agricultură, iar celelalte în cele bazate mai mult pe industrie şi servicii, citadine. Din cauza faptului că românii nu au avut o civilizaţie a urbei (până foarte recent în istorie am avut oraşe mici, puţine, cosmopolite şi având caracter de "sate mai mari"), mai mult sau mai puţin suntem cu toţii "ţărani veniţi la oraş" ca să zic aşa. Dar diferim prin a câta generaţie la oraş suntem. Cu cât citadinizarea unei familii s-a petrecut mai de mult, cu atât descendentul unei asemenea familii evoluează spre o mentalitate căreia îi e proprie familia nucleară. Şi invers, în cazul în care venirea la oraş s-a petrecut mai recent (pe vremea părinţilor sau bunicilor), încă este viu modelul unei familii extinse. Între conştiinţa socială şi realitatea socială e mereu un decalaj. Întâlnim des probleme ca cea semnalată de dv când există inegalitate a "numărului de generaţii la oraş".

Ceea ce am dat aici este o posibilă explicaţie, dar nu o justificare a unei pretenţii care sună un pic tiranic. Desigur că prima noastră îndatorire este faţă de soţ (şi de copii, când există), dar asta nu înseamnă să ne tăiem rădăcinile şi să nu ne mai vizităm părinţii, fraţii, rudele. Cu 2000 de ani în urmă, o femeie plină de har a rămas însărcinată în chip minunat. Avea multe griji şi situaţia ei materală şi socială nu era prea strălucită. Totuşi a găsit resurse să meargă să o ajute timp de trei luni pe verişoara sa, care locuia în cu totul alt sat, destul de departe pe vremea acea. Verişoara ei îmbătrânise tot rugându-se să aibă şi ea un copil, iar acum minunea se întâmplase. Din cauza vârstei era de aşteptat ca sarcina să meargă cu probleme. Totuşi, Iosif a acceptat ca Maria să meargă să o ajute până ce Elisabeta a născut, şi asta timp de 3 luni ! Dacă Iosif a acceptat asta, oare soţul dv de ce nu ar accepta să plecaţi nu timp de trei luni, ci timp de o jumătate de zi şi ca să vă vedeţi nu verişoara, ci părinţii ?
De aceea, trebuie să discutaţi cu soţul astfel de lucruri. La urma urmei, modelul de familie al creştinilor nu este nici Primul Val, nici al Doilea Val, ci Sfânta Familie. Rugaţi-vă împreună. Spuneţi-I lui Dumnezeu că dv aţi dori să fiţi asemenea Mariei, iar el asemenea lui Iosif, cereţi-i întărire şi haruri lucrătoare pentru aceasta. Nu uitaţi că nu există "familii în doi", ci că, glumind un pic, orice familie este un "menage a trois": el, ea şi, între ei, Dumnezeu care i-a unit.

Cu fraternitate în Cristos,
M.D.