[Ioan_Cezar]

Dacă reducem raţiunea şi toată măreţia Lucrării lui Hristos (cu punctul culminant în Jertfa pe Cruce) la meschinele probleme financiare, din două musai să alegem una: ori suntem cu totul corupţi (în duh, în înţelegere) de încropeala lui Mamonna în jurul banilor, ori suntem pur şi simplu răuvoitori.
Chiar crezi că totul pe lumea asta s-a învârtit mereu în jurul banilor?
Ei bine, în ciuda lăcomiei lor care o fi atins cote însemnate, evreii aceia aveau totuşi moştenirea unei credinţe, aveau o tradiţie, o conştiinţă (fie şi sluţită/căzută) de urmaşi ai lui Avraam. Erau poporul păstorit odinioară de Moise. Iar printre ei se aflau şi oameni drepţi, curaţi la inimă şi liberi în duh.
Tensiunea evenimentelor Mântuirii creşte progresiv, pe măsură ce Domnul le dezvăluie starea duhovnicească şi le contrazice prejudecăţile şi aşteptările căzute. Învăţătura şi faptele Mântuitorului sunt o descoperire atât de adâncă şi necruţătoare încât acei oameni pur şi simplu nu îi fac faţă. Toate reperele lor de neclintit, tot modul confortabil în care se aşezaseră, toată ordinea lor interioară şi încrederea în rânduiala pe care o construiseră - toate sunt dezvăluite de Hristos într-o nouă lumină, în Lumina Dumnezeiască. Şi, nesuportînd această Lumină care le venea ca o necruţătoare Judecată, oamenii aceia pur şi simplu au avut de ales să se pocăiască deîndată, conştientizîndu-şi eroarea cumplită şi nădăjduind la Milă sau, aşa cum din păcate pentru ei au făcut, să nege evidenţa şi să refuze salvarea şi îndreptarea.
Motivul nu sunt banii ci neputinţa sufletului pervertit de a mai năzui şi purcede la Înviere.
Îmi par cu totul cufundaţi şi pierduţi în deznădejde. Iar când un om sau mai mulţi capătă convingerea totală că este pierdut definitiv, va alege mereu să ucidă pe acela care vine să îi descrie boala cumplită de care suferă şi care îi oferă vindecarea.
Nu mai e pic de speranţă, pic de lumină. Ca urmare, în acest întuneric total Salvatorul este perceput ca Înşelător. Orbirea, moartea, nebunia lor este proiectată, printr-un gest uriaş, asupra Celui Viu. Gestul lor, prin urmare, vădeşte cine erau, îi exprimă. Pentru că erau morţi înlăuntru, L-au voit mort în afară pe Cel Viu. Astfel Hristos devine un fel de actor care joacă desăvârşit la vedere acea desăvârşită moartea lăuntrică a lor. Ca ea să devină evidentă, expresivă, incontestabilă.
Însuşi Domnul îi descrie ca morţi, ca orbi şi nebuni. Tocmai moartea, orbirea şi nebunia lor L-au ucis pe Hristos. Şi peste toate, cred eu, frica îngrozitoare, insuportabilă, că Acela le-a vădit Adevărul, în lumina Căruia se vedeau, ca într-o oglindă desăvârşită, aşa cum erau de fapt. Groaza lor trebuie să fi fost nesfârşită, cu mult mai puternică decât iubirea de arginţi presupusă de importanţa acordată zeciuielii. S-au eliberat de această groază cumplită, pregustare a iadului, răstignindu-L. Au scăpat pe moment de ceea ce devenise o frică şi o suferinţă vie, de neîndurat. (s-ar fi putut însă elibera cu adevărat şi pentru totdeauna, pocăindu-se; dar pentru aceasta ar fi trebuit ca, mai întâi, inimile lor de piatră să devină permeabile la Iubire)