[cezar_ioan]

În prealabil postat de AGabriela

Impietrirea inimii, gandire pur rationala, fara simtire cu sufletul. Nu simt cand ma rog, nu simt cand cineva se bucura, nu simt cand cineva se intristeaza. Tristete, nerabdare, manie. Ma simt duala, fatarnica, ipocrita in ceea ce priveste relatia mea cu Dumnezeu.

Aţi precizat mai multe aspecte care ţin de latura afectivă a sufletului nostru precum şi despre percepţia/imaginea de sine.
Încerc, cu modestie, să vă spun ca sprijin, că starea noastră afectivă are legătură nu doar cu mersul credinţei ci şi cu alte aspecte ale vieţii noastre ca fiinţe biologice, psihice, sociale iar nu doar spirituale.
Uneori duhovnicii colaborează cu medicii şi cu psihologii, deoarece o tulburare a cugetului şi a inimii poate avea rădăcini de altă natură decât cele duhovniceşti. Şi, chiar dacă totul se reduce la cele duhovniceşti până la urmă, e de folos uneori şi medicul, şi psihologul şi grupul de oameni între care trăim şi care să fie suportiv, mângâietor.

Chiar serviciile Patriarhiei includ şi centre de ajutor medical şi psihologic. Aşadar, nu cred că arătaţi necredinţă/mândrie dacă apelaţi şi la un control medical (poate fi o problemă endocrină ascunsă sau ceva de altă natură cu efect în planul vieţii emoţionale) sau/şi psihologic. Ci respect pentru sănătatea lăsată de Dumnezeu şi, desigur, smerenie - adică realism şi dreaptă cugetare.

Am cunoscut deja mai mulţi oameni care aveau o perioadă plină de necazuri şi de nemulţumire în cele duhovniceşti dar, după ce au primit ajutor medical şi/sau psihologic au trăit o îmbunătăţire a vieţii de credinţă.
Nu vă supăraţi că v-am atras atenţia şi la aceste aspecte, e posibil să fie de mult folos un paleativ, deşi în cultura noastră românească postdecembristă e atât de desconsiderat uneori (sau, dimpotrivă, exagerat de lăudat).