Continuare:
325. „Te-ai risipit“! Aceasta este cea dintâi năvală ce se dă din partea vrăjmaşului şi se îndreaptă asupra rânduielii lăuntrice. Îngrijeşte-te să intri în aşa chip în legătură cu alţii şi să-ţi aranjezi astfel treburile cu ei, încât – odată cu ele – să-ţi aminteşti şi de Domnul şi tot ce faci şi vorbeşti să-l faci cu conştiinţa că este aproape şi toate să le îndrepţi spre buna lui plăcere. Pentru aceea, când întâmpini ceva în cale, să te pregăteşti de mai înainte ca în aducerea mai departe a lucrării să nu te depărtezi de Domnul, ci să fi în prezenţa Lui şi să te rogi Lui pentru aceasta. Aceasta o poţi preface într-o deprindere, numai să te hotărăşti, ca de aici înainte să lucrezi întotdeauna aşa. Al doilea duşman al petrecerii lăuntrice este lipirea inimii de ceva şi robirea de ceva în vremea întipăririi simţurilor sau în vremea cugetării asupra vreunui lucru. Acesta este mai rău. Dumneata nu l-ai avut pe acesta şi te-ai întors repede la vechi. Dar dacă inima dumitale s-ar fi lipsit de ceva, atunci multă vreme te-ai fi chinuit. Atunci ar fi trebuit ca mai întâi să smulgi din lucrurile de care s-a lipsit şi să ai un dezgust pentru ele. Binevoieşte să ai în vedere acest lucru şi să te păzeşti pe toate căile de risipire, cât – şi într-o măsură mai mare – de robirea inimii. Mijlocul este mai sigur: să nu dai înapoi cu luarea aminte din faţa Domnului şi de la conştiinţa prezenţei Lui. Pentru ce eşti trist după o lungă convorbire cu cineva? Pentru că în vremea convorbirii dumneata te îndepărtezi cu luare aminte de Domnul. Acest lucru nu este plăcut Domnului şi El ne face cunoscut acest lucru prin mâhnire. Binevoieşte să te deprinzi să fi cu Domnul fără abatere, orice lucru ai face şi totul să-l săvârşeşti pentru El, stăruindu-te să te cumpăneşti cu poruncile Lui.


326. De câte ori îţi dai seama de datoria pe care ţi-o insuflă conştiinţa, să fii cu Domnul, să nu preferi nimic în locul Lui. Amintirea acestei datorii într-adevăr nu pleacă de la dumneata! Să fie dar şi acest lucru în putere la dumneata! Că doar aici stă scopul nostru. Când noi suntem cu Domnul, atunci şi Domnul este cu noi. Şi totul este luminos. Într-o cameră, când toate ferestrele sunt deschise şi soarele luminează, este foarte luminos. Dar încearcă să închizi o fereastră şi ai să vezi că se întunecă, iar când vei închide toate geamurile, va fi beznă deplină. Tot aşa se întâmplă şi cu sufletul. Când el este îndreptat spre Domnul cu toate puterile şi simţirile întru sine, totul este luminos, bucuros şi liniştit. Când însă îşi întoarce atenţia şi simţirea spre altceva, în afară de Domnul, această lumină se micşorează. Pe măsură ce mai multe lucruri ocupă sufletul, în aceeaşi măsură intră mai mult întunericul. Iar mai târziu, se face întuneric beznă şi întunecă nu atât gândurile, cât simţirile; o scurtă răspândire a simţirilor nu face cât face o împătimire către ceva. Mai mult decât orice, întunecă păcatul făcut cu fapta."


(Sbornicul – Lucrarea Mintii. Culegere despre rugaciunea lui Iisus, vol. I)

Sursa:
http://www.apaceavie.ro/despre-racea...trirea-inimii/