Citat:
În prealabil postat de Demetrius
Aceasta activitate este pro bono, adica gratis si dintre cei dispusi sa faca asta gratis se aleg cei mai buni.
Bag'sama el este foarte bun acolo.
Adevarat, este o jertfa sa reziste si asta a scos ea in evidenta si in titlu, si in primul post, desi are si ea patimile ei pe care le-a amintit. De aceea i-am spus sa taca si sa rabde ca are binecuvantarea episcopului, dar ea incepe sa se sature; si episcopul sufera, nu ca ea, dar sufera si a facut o alegere binecuvantand-o pe ea si indemnand-o sa continue ca sa nu faca el circ si sa-l piarda pe el.
Altfel spus, ea poate sa-l lase si el tot ramane la strana, dar fiind singura si fara bani, copilul va dori la tata; poate ea trai la fel si fara copil? Oare de ce a vrut ea sa se marite: fiindca a vrut sa fie perechea unui barbat, sau fiindca voia sa fie mama?
Asa ca daca nu vrea sa mai reziste si astfel sa respecte legamantul cu Dumnezeu dat la cununie, ea va trebui sa-si caute de lucru, iar daca-si gaseste, atunci chiar ca Dumnezeu a ajutat-o., ca altfel...
|
Pentru cantatul la strana este plătit, la fel și pentru alte slujbe...E adevărat ca e greu sa rabd, și clar ca sunt sătulă... Dar nu vreau sa renunț... Nu pt banii lui, pt ca în fapt nu are nimic decât salariul lunar.. În rest eu sunt cea care în tara am casa mamei, și în tara sunt convinsa ca mi-ar fi mult mai ușor sa muncesc... Aici ca femeie pot face doar muncile fizice care se obțin greu fără referinte, acolo îmi pot folosi diploma de fac și celelalte aptitudini.. Aici recunoașterea è un proces ft complicat, iar diploma de relații internaționale nu-mi folosește la nimic. Fără copil nici nu se pune problema... Orice ar fi, copilul e cea mai mare binecuvântare din viata mea și pt binele lui pot suporta orice.. Problema aici e... Ca uneori ma îndoiesc, nu sunt pe deplin convinsa indiferent de ce as alege... Pentru el nu contează ce aleg. E de acord cu orice. Zice ca rămâne oricum tatăl copilului și i va purta de grija.. Financiar, evident, ca altfel, nici acum cu el în casa nu se preocupa mult... Il pupa la plecare, la întoarcere, îl mai întreabă ce face, mai o gluma, il cearta de câte ori prinde ocazia, și cam atât.. Nu merge cu el în parc, la scoala, nu se joaca cu el, nici măcar atunci când copilul se roagă de el. Daca ma întorc în tara cu copilul mi-arvfi greu la început, pana as găsi un loc de munca... Dar mai teama mi e de suferință copilului, de dorul lui de tata, de prieteni, de viata de aici, singura pe care o știe.. Acolo nu am pe nimeni, decat pe mama de 60 ani care a trăit mai tot timpul retrasa.. Aici pot răbda, uneori cu mila lui Dumnezeu sunt atât de linistita.. Parca prea linistita pt tot ce trăiesc.. Și timpul trece, soțul vine și pleacă la munca, în rest își ia masa în camera lui și e tot timpul pe telefon cu ea.. Nici nu prea ne mai certam ca înainte.. Eu îmi vad de casa.. De copil, el pe treaba lui.. De când s-a întâmplat asta nu mai pot sta cu el la strana..mi-a zis ca l deranjez acolo.. Asa ca stau în bis... Uneori il privesc la strana, îmi amintesc ca îl iubeam odată, ca am visat la o viata creștină lângă el...imi amintesc ca mi-a fost mereu mila pt viata grea pe care a dus-o.. Azi privindu-l acolo, la locul lui, ma întrebam dacă e ok ce fac... Daca nu cumva Dzeu l-a binecuvantat si i-a dat în cale pe cea pe care o simte pe sufletul lui... Daca acum după atâta viata grea è si el fericit, oare cununia mea cu el îmi da dreptul sa ma agat de el, chiar și pt copil?Nu mai îmi e clar ce e corect sa fac, creștinește vorbind.. Sa rabd pot... Dar dacă eu nu i sunt soție in sufletul lui.. Daca nu i sunt mângâiere, și ajutor.. Daca nu i sunt nimic.. Ce valoare mai are cununia noastră? Ca sa nu mai zic ca timpul asta trece, dar la nesfârșit nu vom putea continua asa... Oricum ceva trebuia sa se întâmple, nu puteam s-o ținem asa pe veci..
Un alt gand care ma frământă și pare puțin ciudat.. Dar parca viata mea areun curs identic cu al mamei..Parca oarecum în linii mari de repeta în viață mea ceea ce ea a trăit.. La 19 ani am avut un avort, reecent am aflat ca și ei I s-a întâmplat la fel... La 25 si mie si ei ni s-a declansat anxietatea.. Pt amândouă căsătoria a început cu un compromis. Mama s-a despărțit de tata când eu aveam 4 ani.. Eu.. oricât m-am luptat sa rabd sa nu ajung acolo... Tot am ajuns în acest punct.. Poate fi un blestem... Sau m-am autoprogramat cumva...