2. SIMȚIREA
Citat:
În prealabil postat de Ovidiu b.
|
Domnul Cristian R. v-a răspuns că nu este dr. Victor Ardeleanu.
Eu vă răspund la fel.
Probabil că nici nu avem aceleași opinii în legătură cu Părintele Arsenie Boca.
Citat:
În prealabil postat de Ovidiu b.
Degeaba repeți frate, nu vezi că mesajele incomode le ignoră? Și eu aștept un răspuns legat de minunea de la mormântul părintelui Arsenie Boca relatată de părintele Ciprian Negreanu. Sunt curios cum comentează acest gen de minune, unde mai e dracul ăla de care pomenesc ei în faimoasa lor lucrare?
P.S. Citind interpretarea acelor două scrisori, încep să se întrezărească acele presupuneri (sub acoperire) amintite cândva o dată...
|
Vă mulțumesc că ați deschis acest subiect. Este foarte important studiul simțirii în fenomenul de înșelare.
O mare parte din ucenicii Părintelui Arsenie Boca au pățit la fel ca Părintele Ciprian Negreanu.
Este vorba de simțirea umilicioasă, ce vine la mulți automat, atunci când merg la Prislop.
Este deja un fenomen tipic, de masă.
Se manifestă public (nu în taină ca la cei cu adevărat smeriți) și este incontrolabilă.
Să vedem acum dacă este Ortodoxă sau provine din înșelare.
Părintele Ciprian ne descrie foarte sincer evoluția duhovnicească a sfinției sale.
Tinerețea și-a petrecut-o umplându-și (prin lecturi nefolositoare) capul cu hule.
Ajunsese (trecând prin toate cele 11 trepte ale păcatului de până acolo), la pragul celei de a 12-a: sinuciderea. Avea o stare propice lucrării diavolești, de mare intensitate.
Deznădejdea era hrana cea otrăvită pe care i-o dădeau zilnic dracii.
Avea și un dar din fire: era convingător.
Prietenul sfinției sale fusese și el convins de hulele care le propovăduia.
Ce se întâmplă:
Din mândrie (deci într-o stare foarte grea, de comunicare maximă cu diavolii), ca să dovedească cine este el, se duce la Prislop.
Acolo se așează sub un pom și:
- Vine un plâns necontrolat, ce nu se oprește câteva zile, gândurile dispar;
- Este nedumerit de acest plâns pe care nu îl poate controla;
- Se verifică cu prietenul său, dacă pătimește la fel și așa este;
- Îl ceartă (deci nu se poartă ca un om smerit)
- Se leapădă de tot ceea ce a crezut mai înainte;
- Devine preot (tocmai la biserica studențească din Cluj, deci tocmai într-un loc unde poate influența pe studenții teologi, viitorii preoți, ca să aibă o priză mai mare la popor) și… mare propovăduitor al Părintelui Arsenie Boca.
Sfinția sa descrie convertirea proprie, fără să știe, însă, că este un caz tipic de înșelare. Îl regăsim, cu surpriză și la… Francisc de Assisi, atât de iubit de Părintele Arsenie Boca (încât îl declară, împotriva Sfintei Predanii, Sfânt, ba îl și pictează ca atare, dovedind că nu are nici un dram de cunoștință dogmatică și nici discernământ în legătură cu lucrarea lăuntrică).
Convertirile diavolești se petrec după următorul tipic:
Un mare păcătos, în culmea deznădejdii, deci în stare de robie, suferă un atac de mândrie și, fără să poată controla ce se petrece cu el, ajunge într-o stare de umilință, care îl fac să înceapă o viață religioasă de misionar, propovăduind tuturor convertirea lui, dar cu învățături contrarii Ortodoxiei și o stare de înfierbântare umilicioasă, pe care Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov o numește desfrâu sublimat. Aceasta fiindcă plăcerea care mai înainte era senzuală, acum devine fină, omul fiind pătruns de plăcerea propriei umilințe.
Toate se desfășoară într-o stare incontrolabilă, de robie, specifică acțiunii diavolești, care preferă un fals Sfânt sau un fals misionar, în locul unui mare păcătos, care aduce la toții scârbă, deci nu este eficient pentru a întinde altora curse prin minciuni. Convertirile rapide sunt foarte dubioase și interesul diavolesc este tocmai pentru cei care au capacitatea de a influența masele, pentru a înșela pe cât mai mulți.
Căderea de-a stânga este ușor de depistat, cea de-a dreapta este mai primejdioasă fiindcă nu poate fi depistată, mimând sfințenia. Diavolul poate opri gândurile, poate acționa prin simțire, poate mima orice, ca să vatăme definitiv sufletul.
În păcate omul suferă din cauza conștiinței și nu-i place starea în care se află.
Când i se oferă o falsă sfințenie este încântat că este cu Dumnezeu și se gâdilă printr-o falsă umilință ca să își hrănească în taină plăcerea cea mai mare că este plăcut de Hristos.
Este ce s-a petrecut și cu Părintele Arsenie Boca, și cu ucenicii sfinției sale.
Convertirea la Ortodoxie nu se petrece așa.
Un exemplu concret îl avem în cazul Părintelui Serafim Rose.
Omul sincer caută cu multă durere adevărul. Poate că arată cu pumnul și la Dumnezeu. Iubește adevărul din toată inima lui, mai mult decât viața sa și nu este mulțumit de nimic care este contrar conștiinței, acel gând subțire și strălucitor pus de Dumnezeu în orice om la zămislire. Omul căutător al adevărului urăște cel mai mult iraționalitatea, vicleșugul și perfidia. Are un simț al minții, nu al simțirii, de revoltă împotriva a tot ce este mincinos.
La un moment dat, când omul își epuizează toate resursele, apare minunea. Aceasta dacă omul nu descoperă pe cale rațională Ortodoxia (vezi convertirea la Ortodoxie a 2000 de protestanți în SUA).
Minunea îl marchează, dar nu îi ia libertatea. Adevărata umilință și lacrimile duhovnicești nu vin forțat, fără a fi controlate. Dumnezeu nu răpește libertatea și nici nu dă stări spectaculoase ca să convingă. Aceasta o fac dracii prin retragerea din fața minții (pentru a nu fi depistați. Vezi lipsa gândurilor) și gâdilarea firii prin simțire, pe căile foarte bine cunoscute de ei, ca să plângă forțat. Diavolii întotdeauna forțează, chiar și când vor să convingă liberul arbitru.
Adevărata umilință, de la Dumnezeu, vine cu totul altfel. Apare în urma unei lucrări a minții: vederea propriei păcătoșenii. Dacă omul nu este atent, imediat o poate pierde, fiindcă Dumnezeu nu forțează. Trebuie ca mintea să biciuiască, ajutată de har, dar liberă, conștiința să își vadă permanent păcatele. Numai așa, apărându-se de împrăștiere, susține umilința.
Dar nu este suficientă minunea. Omul care nu vrea să fie înșelat, nu se lasă robit de simțiri. Chiar dacă se umilește și este uimit de o astfel de lucrare ce împacă pe om cu Dumnezeu, dorind mai mult decât orice adevărul cercetează dacă învățătura care i-a provocat minunea sau simțirea este adevărată și îi hrănește mintea, limpezind conștiința că slujește cu adevărat lui Dumnezeu.
Dacă da, o primește și continuă pe cale: L-a aflat pe Hristos.
Dacă nu, nu se lasă păcălit de minune, ci caută mai departe.
Cineva care ar fi trecut prin experiența Părintelui Ciprian, dacă ar fi urmat calea adevăratei convertiri ar fi cercetat cu multă sârguință Sfinții Părinți. La ei ar fi cunoscut dogmele și punându-le față în față cu învățăturile Părintele Arsenie Boca și-ar fi dat seama că este un eretic. Nedumerit, s-ar fi întrebat atunci ce este cu umilința convertirii sale. Ar fi cercetat Sfinții Părinți în privința adevăratei lucrări lăuntrice și ar fi înțeles că s-a înșelat. Atunci am avea adevărata convertire a lui.
Ortodoxismul este mai primejdios decât ciorănismul (care este revoltător de hidos). Ciorănistul se zbate, se chinuie, își dă seama că nu este ceva în regulă. Chiar Cioran însuși avea insomnii. Ortodoxistul însă este mulțumit de sine, are trăiri umilicioase care îi dovedesc lui și celor care îl văd că este smerit. Începe să facă o campanie publică ca toți să meargă pe calea care i-a adus mulțumirea de sine, crezându-se aproape mântuit.
Pe ciorănist îl poți aduce la adevăr cu ajutorul Ortodoxiei. Pe ortodoxist nu, fiindcă se consideră pe sine deja un adevărat Ortodox, și încă unul râvnitor că poate ajunge și preot, și misionar. Bietul ortodoxist… cine îl va scăpa. Este nevoie de un duhovnic bun, care să cunoască bine Sfinții Părinți, să aibă și experiența (atât de rară azi) a căderii de-a dreapta, ca să îi analizeze stările și să-l mai și convingă că succesele care i se par că le are în viața sa lăuntrică sunt de fapt un tobogan vertiginos spre iad.
Dar nu este prea târziu. Uneori, Dumnezeu îngăduie răul, ca apoi să facă prin el un mai mare bine.
Dacă Părintele Ciprian este sincer înaintea Domnului, și eu cred că este așa, fiindcă este preot al Dumnezeului celui Preaînalt… va afla și poate chiar va da o declarație publică de pocăință, cum și eu, și autorii studiului o fac, tocmai ca un canon pentru vremurile în care au propovăduit pe Părintele Arsenie Boca că este Sfânt. Toți greșim, dar ne-a dat Dumnezeu minunatul dar al pocăinței. Dacă am păcătuit public, public trebuie să ne pocăim.
Nici nu am fi îndrăznit să spunem ceva despre această experiență, dacă nu ne-ați fi somat, și dacă nu ar fi fost făcută publică ca o dovadă de necontestat a susținerii canonizării cuiva care hulește cu viața și învățăturile sale pe Domnul nostru Iisus Hristos.
După cum spuneau Sfinții Apostoli, trebuie să avem mai presus de minuni adevărul.