In functie de sensibilitatea pe care o avem fata de o anumita problema, putem reactiona si prin plans. Apoi, in biserica se creeaza o ambianta duhovniceasca cu totul aparte. O predica anume poate sa emotioneze. Un pacat pe care tocmai l-am savarsit poate sa ne creeze mustrari de constiinta in urma unui cuvant din Evanghelie sau din Sfanta Liturghie. Si atunci, cine poate sa zagazuiasca izvorul lacrimilor?

Plansului teatral ramane teatral oriunde. Dar, daca in mod discret se intampla sa lacrimam, nu consider ca este nici greseala, nici o virtute a crestinului in cauza. Poate ca este el mai sensibil si atat. Poate ca altul si-a smerit inima mai mult decat cel care s-a exteriorizat prin plans. Poate ca a simtit ca un cuvant i-a fost adresat in mod special prin gura preotului. Un potop de lacrimi poate fi si inceputul unei pocainte cat se poate de sincere.

Dumnezeu lucreaza tainic cu fiecare dintre noi. Numai Dumnezeu, care cunoaste tainele, stie cu adevarat valoarea lacrimilor noastre si a pocaintei. Prin urmare, nu cred ca e o rusine daca se intampla sa plangem in timpul slujbelor. Cu discretie, facand tot posibilul sa nu atragem atentia asupra noastra.