[laurastifter]

În prealabil postat de oaie_cugetatoare

Pai da, peste oricine ar da depresia daca in floarea tineretei l-ar lovi o astfel de
boala.

Nu-l condamn.Stephen traieste intr-o societate(la el acolo) careia nu-i pasa
de durerea sau drama aproapelui.Pai ei(aceea societate) o intereseaza
savantul Stephen si nu omul Stephen.
Paradoxal daca Dumnezeu nu i-ar fi dat lui Stephen mintea pe care o are
atunci nu ar mai reprezenta nici un interes pt societatea in care traieste
si nu si-ar mai putea castiga existenta.

Societatea în care trăieşte el - cea occidentală - nu doar că este interesată de suferinţa aproapelui, dar a reuşit să-i dea unei persoane complet imobilizate la pat posibilitatea de a deveni unul dintre cei mai cunoscuţi savanţi ai momentului.
În România, nu doar că inteligenţa sa s-ar fi pierdut, dar, cel mai probabil, ar fi şi murit, purtat dintr-un spital în altul...
Aşa că mi se pare cel puţin nedrept să acuzăm societatea occidentală pentru "crima" de a fi făcut un savant dintr-o persoană extrem de inteligentă, dar care, în ţara noastră "creştină", n-ar fi avut nicio şansă de a obţine asemenea performanţe.
Cât despre declaraţiile sale... mi-e greu să înţeleg de ce se discută atât de mult despre faptul că o persoană este atee, între mulţi alţi atei.
"Autoritatea" sa în domeniul teologic are exact aceeaşi valoare ca "autoritatea" mea în domeniul fizicii. Prin urmare, neavând studii teologice, convingerile sale religioase trebuie tratate cu aceeaşi toleranţă ca punctele de vedere ale oricărui alt ateu şi punct. Nu vorbeşte aici în calitatea sa de erudit om de ştiinţă (pentru că ştiinţa nu poate nici să susţină, nici să desfiinţeze religia, având un cu totul alt scop decât credinţa, precum şi alte mijloace şi un cu totul alt obiect de cercetare decât teologia), ci în calitate de cetăţean cu dreptul la a-şi exprima liber opiniile.
Iar dacă el gândeşte altfel, dacă vorbeşte despre Dumnezeu în calitate de fizician, atunci se face responsabil de sofismul "apelului la autoritate" ("argumentum ad verecundiamŢ), atitudine ce-l descalifică în privinţa dezbaterilor pe teme religioase.
Puţin mă interesează care este motivaţia sa psihologică, nu sunt psiholog... Nu ştiu dacă a devenit ateu dintr-o frustrare sau din convingere. Iar acest fapt are atât de puţină relevanţă pentru discuţia noastră... Importante sunt ideile şi calitatea argumentelor, nu motivaţiile ascunse ale persoanei care le susţine.
Nu-l compătimesc pe acest om de ştiinţă pentru starea sa fizică, dimpotrivă: îl respect ca savant şi ca persoană capabilă de a-şi învinge într-un mod atât de frumos obstacolele. Performanţa sa este o mărturie a puterii lui Dumnezeu Care, în bunătatea Sa, i-a oferit şansa de a-I putea nega existenţa într-o stare în care, în mod normal, i-ar fi fost imposibil să se exprime.
Acum, revenind la ceea ce este relevant - argumentele lui S. H. - o parte de adevăr cuprind, cred, aceste declaraţii: miracolele nu pot fi explicate ştiinţific - tocmai de aceea sunt miracole. N-aş spune că sunt "incompatibile" cu ştiinţa, ci depăşesc legile naturii, testabile ştiinţific.
Ceea ce nu-nţelege fizicianul, din punctul meu de vedere, e tocmai faptul că religia şi ştiinţa nu pot fi în conflict şi nici nu se pot justifica una pe cealaltă, din simplul motiv că au scopuri diferite, sunt forme de cunoaştere diferite, exercitate în planuri ontologice diferite.
Dumnezeu a creat universul, probabil în modul în care ştiinţa ne spune că universul a evoluat.
Dumnezeu a creat legile naturii pe care ştiinţa le descoperă.
Ştiinţa studiază lumea creată;
credinţa e relaţia cu Creatorul.
Unde să fie conflictul?
Dacă vom încerca să justificăm credinţa prin ştiinţă, vom păcătui faţă de ambele forme de cunoaştere: faţă de ştiinţă, fiindcă am instrumentaliza-o; faţă de credinţă, fiindcă am încerca s-o justificăm, când ea este, de fapt, criteriul de evaloare şi justificare pentru viaţa şi lumea în care trăim.
Dacă, dimpotrivă, am încerca să negăm credinţa prin ştiinţă, am păcătui faţă de ambele domenii:
faţă de credinţă, fiindcă am nega-o;
faţă de ştiinţă, fiindcă iarăşi am instrumentaliza-o şi am transforma-o în ideologie.
Lucrurile sunt atât de clare:
1. credinţa este comuniunea cu Creatorul, iar ştiinţa studiază lumea creată;
2. fizicienii se ocupă de fizică, nu de filosofie sau teologie, având dreptul de a avea convingeri filosofice şi/ sau religioase în calitate de persoane umane, NU în calitate de fizicieni;
3. nu are nicio importanţă dacă S. H. are sau nu frustrări personale, acest fapt neţinând de sfera dezbaterilor teologico-filosofice, ci de domeniul psihologiei - indiferent de motivaţia sa, convingerile sale religioase au exact aceeaşi valoare (opiniile unui om, asemenea nouă, opinii pe care, desigur, are tot dreptul de a le exprima în mod public);
5. folosirea propriilor competenţe ştiinţifice pentru a-ţi credibiliza o opinie dintr-un domeniu în care nu eşti specializat = sofismul "argumentum ad verecundiam";
6. prin urmare, S. H. a pierdut polemica despre credinţa religioasă, rămânându-i doar dreptul de a-şi exprima în continuare opiniile în această privinţă.