În prealabil postat de fallen
A fost o gluma, desigur. Credeti ca e blasfemie?
Eu asta simt, din pacate. Am realizat ca de ceva timp sunt incapabila sa simt iubirea lui Dumnezeu cat si pe a semenilor. Principalul sentiment care ma guverneaza este cel de deznadejde (cu accente de : frica, manie, invidie, ura, negare, hula). Poate pentru ca deznadejea e o metoda de conservare a spiritului, un fel de carapace, de hibernare, pe cand speranta necesita un proces activ, consumator de energie, dar care din pacate la mine degenereaza in angoasa. Nici felul in care "ma rog" si "cred" si probabil si multi altii fac la fel ca mine, nu este cel constructiv, pentru ca nu are ca rezultat o linistire a spiritului si capatarea increderii, ci o tot o angoasa, o frica mai mare, datorata faptului ca am depinde si am fi niste marionete in mainile divinitatilor, bune sau rele, si reusita noatra ar dpeinde de bunul lor plac si nu de prestatia noastra. Din pacate singurul spirit care vrea sa ne lasam in voia lui, si ii place sa ne manipuleze, este diavolul. El este in stare sa ne ofere iluzia a tot ce vrem noi, inclusiv alinarea. el e cel care ne indeamna sa nu mai speram si sa ne lasam prada deznadejdii, el ne spune ca trebuie sa ne fie rusine de duhovnic, ca lui Dumnezeu nu ii pasa si altele de felul asta, practic ne poate spune tot ce vrem sa auzim. Sau ma insel eu si nu e el acela? E doar subconstientul meu care face treaba asta? Si daca ar fi asa, de ce mi-ar face o parte a creierului meu lucruri care nu-mi sunt de folos? E un mecanism de conservare a energiei sau de autodistrugere?
|