[laurastifter]

Doamne ajută!
Aşa cum ştim, au existat în istorie numeroase persoane care, aflate în situaţii critice, şi-au jertfit cariera, întreaga avere sau chiar viaţa din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru semeni, devenind astfel martiri/mucenici (cei care s-au sacrificat pentru mărturisirea lui Dumnezeu) sau eroi (aceia care şi-au jertfit vieţile pentru alte cauze nobile). Toţi aceşti fericiţi fii şi robi credincioşi ai lui Dumnezeu au dobândit viaţa eternă în comuniune cu Tatăl nostru Cel din Ceruri. Referindu-se la aceştia, Apostolul ne îndeamnă, inspirat fiind de Duhul Sfânt: "Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa" (Evrei13, 7).
În afară de aceste cazuri impresionante şi dătătoare de nădejde, există şi o altă realitate mult mai complicată, pe care vă propun să încercăm a o analiza, din perspectiva moralei creştine, în acest topic: situaţia celor care, cu sinceritate şi convingere, se sacrifică pentru idei incorecte, neimportante sau chiar dăunătoare societăţii. Desigur, nouă, celor ce suntem "muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul" (Mihai Eminescu), oameni supuşi greşelilor, tainele lui Dumnezeu ne sunt necunoscute, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: "Acum cunosc în parte. Atunci însă deplin voi cunoaşte, aşa cum şi eu deplin sunt cunoscut". Nu este al nostru a şti modul în care aceste persoane vor fi judecate de către Domnul nostru Iisus Hristos. Totuşi, cred că nu vom păcătui împotriva credinţei noastre, dacă vom încerca să medităm puţin şi să ne exprimăm opinia în privinţa acestei situaţii dramatice a celor care, mânaţi de neştiinţă, de fanatism sau de o educaţie defectuoasă, jertfesc totul (chiar şi propria viaţă) pentru cauze inutile sau chiar negative, contrare voii divine.
Îi am în vedere, în acest sens, pe cei care, în diverse împrejurări critice, au ales să se lase torturaţi şi/sau ucişi, doar pentru a nu-şi renega vreo convingere politică nesemnificativă sau chiar incompatibilă cu învăţătura creştină. De asemenea, în această categorie i-aş încadra pe membrii anumitor secte (de exemplu, martorii lui Iehova) care, convinşi fiind că anumite tratamente medicale ar fi potrivnice poruncilor dumnezeieşti, preferă să moară, decât să apeleze la acele practici ştiinţifice. Ce credeţi despre acest tip de atitudine? Dar despre cei care, mai grav, îşi riscă viaţa pentru a-şi putea ucide adversarii?

Să luăm un caz ipotetic: în anumite state islamice, există o lege, potrivit căreia toţi cetăţenii, care îndrăznesc să rostească "blasfemii" împotriva lui Allah şi a lui Muhammad, sunt condamnaţi la pedeapsa capitală. Să presupunem că un ateu convins, cetăţean al uneia dintre acele ţări, ar începe să nege în public existenţa lui Allah, dar nu din dragoste pentru Hristos (nici prin gând nu i-ar trece aşa ceva), ci pentru că, din punctul său de vedere, toate religiile ar fi doar forme de manipulare a celor naivi şi needucaţi, iar intelectualii ar avea misiunea de a-i lumina pe aceşti nefericiţi ţinuţi în neştiinţă. Astfel, personajul nostru fictiv ar fi ucis pentru o idee în mod evident falsă (inexistenţa oricărei divinităţi), dar socotită de către el drept corectă, conformă adevărului. În acest caz, cel ucis este o victimă, o persoană periculoasă pedepsită cu dreptate, sau un erou care a murit cu demnitate şi vitejie pentru convingerile sale?

Nădăjduiesc că ideea acestui topic ne va fi de folos. :)

Doamne ajută!