View Single Post
  #22  
Vechi 26.02.2014, 16:23:39
Annyta
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Slăvirea lui Dumnezeu în felurite chipuri
Monahul NICOLAE DELA ROHIA

Încerc, în cele ce urmează să precizez chipul în care oamenii Îl pot slăvi pe Domnul nostru Hristos. Dumnezeu fiind infinit, întru totul firesc este să se arate fără de capăt și numărul drumeagurilor pe care Îi vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru. Așa stând lucrurile, de la sine înțeles e că modalitățile înșirate mai jos nu au câtuși de puțin caracter limitativ, ci strict exemplificator.
· Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El Insuși în textul referitor la înfricoșătoarea Judecată de Apoi (Mat. XXV, 35-36): dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe cei bolnavi.

* Tot astfel crezând neîndoielnic, proclamând că, precum a și spus, El este calea, adevărul și viața;

* postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrângându-ne;

* dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci și îngăduindu-i a fi așa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă, în caz contrar contestându-i orice drept, până și acela de a trăi), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrăjmașii;

* dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat, aplicând și chiar depășind (după cuvântul Domnului: Mat., V, 20 și urm.) cele zece porunci, împăcându-ne cu pârâșii noștri;

* făptuind binele in taina, mâhnindu-ne doar pe foarte scurta vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne cu exces de cele ale lumii și ale trupului, făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim ca avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă dar meritorie virtute);

* netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte (Apoc. XXI, 8), ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie;

* adăpostind pe călători, neurmând exemplul celor din Betleem care n-au găsit un locșor pentru Maica Domnului și au lăsat ca boii să-i încălzească (pe ea și pe Noul Născut) cu suflarea lor blândă și prietenească, ajutând pe cei slabi – Scriptura de obicei îi așează sub genericul: văduve și orfani –, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;

* nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii, nescandalizându-ne că Domnul vindecă pe bolnavi în zi de sâmbătă, cunoscând că Iisus e Domn și al sâmbetei;

* ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne lepăda de noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde (fotografia) privirea rece și neprevenită a unui terț;

* neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocură demonilor) dar nici textelor, și ferindu-ne ca de foc de încăpățânatele și obtuzele exegeze literare;

* nelăsând bogăția (ori pofta de bogăție, ori arghirofilia care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice (“Nebune! În această noapte voi cere de la tine sufletul tău") făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești, întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;

* nepizmuind (pilda lucrătorilor tocmiți la vie să ne rămână prezentă în minte spre a nu ceda acestei urâte, răspândite și stăruitoare porniri a subconștientului nostru), neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor lor cusururi omenești ci mai vârtos asupra alor noastre (paiul și bârna: cu observația că măcar de nu este bârna în ochiul meu, paiul propriu e zgândărit de celalalt pe care orizontul meu strâmt și incapacitatea mea de a concepe ceva diferit de mine îl preface în bârnă);

* neluând numele lui Dumnezeu în deșert, rodindu-ne talantul, ori talanții, ori fracțiunea de talant, nedovedindu-ne meschini și urâcioși, supărându-ne, bunăoară, că s-a făcut risipă cu mirul turnat pe capul Domnului;

* neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe rodirea cuvântului în noi, neînspăimintându-ne (precum gadarenii) de puterea lui Hristos, fiind statornici în credința, neinvocând diverse pretexte (fie cele cinstite, raționale) spre a nu da urmare chemării Domnului;

* lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;

* veghind, păstrându-ne treji, nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul nostru e osârduitor însă trupului nevolnic, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Neri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri te vând ca Iuda?);

* fiind recunoscători (asemuindu-ne nu celor nouă leproși vindecați care și-au văzut de drum, ci celui de-al zecelea care s-a întors ca să mulțumească), iubindu-L pe Domnul din toată inima, tot cugetul, tot sufletul și toată vârtutea noastră;

* ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri;

* luptând cu lăcomia (păcat poate minor și cu înfățișare naivă, dar insidios);

* neidolatrizând cele trecătoare și nici chiar virtuțile, ci numai pe unul Dumnezeu; considerate una câte una, separat, nu laolaltă și sub oblăduirea Duhului, virtuțile pot deveni obsesii de nu și ispite și chipuri idolești, cum se întâmplă uneori; atunci ele se prefac în forțe oarbe și, sfidând dreapta socotință, ajung a provoca aberații;

* fiind înțelepți (ca șerpii, nu numai blânzi ca porumbeii: nu-i de ajuns) – dovadă parabola iconomului necredincios –, dând întâietate când ne aflăm în dilemă, monahiceștii însușiri a dreptei socotințe, neosteniți în rugăciune (văduva stăruitoare și judecătorul nedrept), răbdători;

* crezând neclintit în cuvântul lui Iisus (Ioan IV, 50), păzindu-l (Ioan VIII, 51) mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul trup și scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos (Ioan VII, 46), că ne putem numi prieteni ai Săi, citind cu atenție Vechiul Testament și înțelegându-i valoarea profetică și prin urmare că nu creștinii sunt cei care nu-l venerează, ci acei care nu dau crezare proorocirii Sale;

* rugându-ne postind, priveghind, milostivind – neapărat;

* dar și prin simple vorbe bune sau gesturi de compătimire, cum ar fi cuvintele rostite de tâlharul cel bun către Iisus (n-au fost numai cutremurătoare mărturisire ci și vorbă mângâietoare, act de compasiune, de solidarizare și – îndrăznesc a spune – de încurajare, aratându-I-se Răstignitului că nu este înconjurat doar de vrăjmași, hulitori și batjocuritori, că-I stă alături un om care înțelege ce se petrece acolo pe Golgota) ori gestul atât de gingaș, de blajin, de umil al Veronicăi;

* grăind asemenea vorbe bune ori săvârșind asemenea gesturi chiar și față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze, descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și în consecință plăcute lui Hristos : El nu a venit să strice Legea ci să o împlinească; și ce înseamnă a împlini de nu a adânci, a rafina, a cere mai mult, a dori desăvârșirea, a trage consecințe mai subtile?

* fiind modești, având cunoștință de limitele ființei noastre psiho-somatice, proporționând somnul și rugăciunea în așa fel încât niciodată să nu stăm la rugăciune picotind (le-ar prinde bine intransigenților să citească declarațiile făcute Părintelui Ioanichie Bălan – în Convorbiri duhovnicesti – de Părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus);

Last edited by Annyta; 27.02.2014 at 09:29:14.
Reply With Quote