Ne intrebam adesea ca se intampla dupa moarte cu sufletele noastre, ne intrebam ce exista sau daca exista lumea de dincolo. Sunt intrebari la care ii las pe altii sa raspunda. Eu am sa povestesc o intamplare care mi-a intarit convingerea ca, dupa moarte, sufletul traieste, ca este nemuritor si chiar isi face simtita prezenta. Numai noi trebuie sa fim atat de intelepti sa le-o percepem atunci cand sunt printre noi.
Eu si mama am trebaluit toata ziua pentru petrecerea care urma sa aiba loc seara. Petrecerea era pentru mama. Iesea la pensie si nu se putea ca acest eveniment unic, din viata ei, sa treaca nesarbatorit. Pentru ca era cald, soare, vara, august am asezat mesele afara, sub bolta de vita de vie. Venisera doar cativa invitati cand nu stiu cine, unul dintre noi, desigur, a cerut sa bem niste bere tocmai pentru ca era foarte cald. Mama a adus pahare, nu-mi amintesc cine le-a umplut, dar nimeni nu a putut bea nici un strop de bere pentru ca inainte de a le lua in mana, absolut toate s-au varsat. Ne uitam amuzati cum neatinse, paharele se rasturnau unul dupa altul, ca intr-un dans nemaipomenit, fara ca nimeni sa clatine masa sau sa se sprijine de masa. O ruda de a noastra, o doamna mai in varsta, ne-a intrebat daca vorbisem cumva, in ziua aceea, despre cei ce nu mai erau printre noi. Eu si mama am raspuns intr-un glas, sigur ca vorbisem, ne-am fi dorit ca tata, bunica, unchii si matusile care murisera sa fie cu noi ca sa ne bucuram impreuna de bucuria mamei. Ruda aceea a noastra i-a spus mamei sa umple paharele, ea cu mana ei pentru ca era petrecerea ei, sa-i numeasca pe cei pomeniti in cursul zilei si sa dea de pomana un rand de bere pentru ca sufletele mortilor erau printre noi si vor si ele sa participe si sa se bucure impreuna cu noi. Mama a procedat asa cum i s-a spus, dar mie mi-a ramas in memorie aceasta intamplare care este adevarata. Ce s-a intamplat atunci am inteles mai tarziu, peste ani.
|