Momentul precis al întoarcerii către Dumnezeu nu-l pot fixa în timp; pentru că, deşi au trecut 18 ani de când am fost botezat (aveam atunci 23), încă mă mai convertesc.

A fost o căutare, o nevoie de a-mi umple un gol lăuntric, o nevoie de sens, căci ce oferea lumea nu era mulţumitor, nu era pentru totdeauna, nu mă împlinea, mă lăsa singur.
Era un fel de deznădejde faţă de lume, o nevoie şi o intuire a ceva netrecător, un presentiment că nu se poate ca lumea, viaţa să fie absurde şi să trăim doar ca, mai devreme sau mai târziu, să murim. Cred că intuiţia asta, presentimentul, nu era altceva decât Dumnezeu care mă căuta şi El, bineînţeles, de mai înainte.

Răspunsurile căutărilor şi întrebărilor mele le-am primit prin oameni ai lui Dumnezeu, oameni care aveau o încredere totală în El, şi care, din cauza asta, inspirau ei înşişi o deplină încredere. E vorba de Părintele Stăniloae pe care l-am cunoscut prin cartea de interviuri a lui Sorin Dumitrescu, „Şapte dimineţi cu Părintele Stăniloae”, apoi de părintele Galeriu, pe care l-am cunoscut în biserică şi care m-a şi botezat, cartea părintelui Ion Bria, „Iisus Hristos”, după citirea căreia am înţeles şi am simţit că tot ce scrie în Evanghelii nu poate fi decât adevărat ş.a.

Am citit, apoi, evangheliile şi epistolele şi am fost cucerit, mişcat de dragostea pe care ne-o arată acolo Hristos; şi am înţeles că numai în iubire poţi găsi sens şi că iubirea e veşnică şi transcende timpul, viaţa, tocmai pentru că ea e însuşi numele lui Dumnezeu (cf. I Ioan 4, 16).

Însă viaţa nu a mers lin, fără poticniri, ci încă de la început am avut căderi în păcate grave, iar dileme şi nelămuriri am şi acum cu duiumul, din cauză că stau încă foarte departe de Dumnezeu.

Deci, deşi L-am găsit, Îl caut în continuare... pentru că nu L-am găsit.