[cezar_ioan]

În prealabil postat de Adriann

daca eu intreb "Ce a fost inaintea divinitatii?" mi se va raspunde ca nu a fost nimic, ca nu este nevoie de o cauza.

Atunci când gândirea călătoreşte pe o traiectorie liniară, din efect spre cauză şi tot mai departe, spre raţiunile dintâi, de obicei consideră că toate se petrec în timp. Şi merge mintea spre trecut, spre tot mai departe... spre imemorial....
Şi deodată întâlneşte pe Dumnezeu, Creatorul.
Şi află că timpul este, ca toate celelalte din Creaţie, creat de Dumnezeu.

Ajunsă în acest punct, mintea omului are de ales:
a) se odihneşte, ajunsă la limanul călătoriei
b) trece mai departe şi perseverează, neţinînd cont de ceea ce tocmai a aflat: că timpul, ca tot ce există, este creat de Dumnezeu.
Aşadar până să îl creeze Dumnezeu, timpul nu exista.
Cum vine atunci să întrebăm despre "înaintea Divinităţii"?
Că doar am pornit de la premisa că Divinitatea a creat timpul; ca urmare, un "înainte" şi un "înapoi" există doar prin Voinţa Creatorului, ca Operă a Lui.

Scormonirea cu mintea "înainte" de Dumnezeu arată că această minte nu acceptă că Dumnezeu a creat timpul. Îl face pe Însuşi Dumnezeu parte din timp, care timp l-ar fi conţinut şi pe Dumnezeu, "înainte" ca El să apară (de unde? L-a născut un alt dumnezeu? Dar pe acela cine l-a născut? vrem nu vrem iar ajungem să ne odihnim într-un dumnezeu, care nu poate fi altul decât Dumnezeu, Creatorul a toate.) Deci Îl face pe Dumnezeu creatură a unei alte puteri, care să fi creat şi timpul şi pe Dumnezeu. (???)

Dar orice om care acceptă adevărul că Dumnezeu a creat tot ce există, inclusiv timpul, găseşte întrebarea despre "înaintea Divinităţii" ca fiind un nonsens.
Sau un refuz de a accepta că Dumnezeu este Creatorul a toate cele ce sunt.

Este şi o dovadă de eroare a logicii aici. Nu poţi porni un raţionament sau o judecată de la o premisă pe care o consideri adevărată pentru ca mai apoi s-o negi pur şi simplu, fără nici un temei ci doar pentru că se poate formula, pur şi simplu, o propoziţie.
Propoziţia fără noimă nu face parte din şirul înlănţuirilor gândirii. Înţelegerea operează cu sens, nu cu nonsens. Nimicul cuvintelor goale nu interesează pe omul care gândeşte şi înţelege. Nu are ce face cu el.
Mintea înţelegătoare se ocupă cu noimele, nu cu nonsensul.