Candva raposatul duhovnic al mamei (calugar), avand ucenici tineri si fiind intrebat de unul daca sa mearga la Athos a zis "frate, cu multa bagare de seama, ca la Athos sunt si vazatorii care se fac stalp de foc, si vladici care trag tutun din narghilea si povestesc cum vine Iisus sa se faca imparat in Bizant si sa-i faca pe greci sefii tuturor popoarelor". Nu trebuie sa fie vreo sminteala, asa a fost Bizantul de cand lumea crestina.
Sa nu fie, va rog, sminteala, ci dimpotriva, sa va aduca un zambet stiind cu cata usurinta rabda calugari de-ai nostri ispitele, am intalnit in vara un roman care din jurist s-a facut calugar athonit. Si povestea parintele, mai zambind, mai zambind cu o urma de amaraciune, ca grecii au ajuns sa taie conducta de apa calugarilor romani (pe langa alte ispite) doar-doar s-or cara "valahii" de la Sf. Munte si le-or lasa "ortodoxia greaca intreaga", incat unii au agonisit pentru Marea Lavra o porecla foarte putin calugareasca... Marea Javra. Sau cum a venit Becali fluturand teancurile de euro si nu i-a venit sa creada ca un calugar a zis "auzi, eu nu sunt aici ca sa repar chilii, daca vrei sa ajuti pe cineva, foarte bine, n-am ce face cu banii tai". Cata vreme insa calugarii pot zambi, diavolul plange :)
Lumeste vorbind, patriarhia ecumenica a ajuns sa pastoreasca o comunitate aproape simbolica de ceva peste 1000 de credinciosi in Fanar. Cu timpul, dorinta de putere seculara a devenit in chip firesc o ispita pentru ierarhi din Grecia, care pastoresc peste comunitati mari si se pot intreba de ce sa considere "primum inter pares" un patriarh care are o turma cat o parohie de cartier mica. Plus o gramada de alte ispite. "Unde va fi starvul, acolo vor fi vulturii". Asa a fost si in trecut. Oare nu citim in istoriile cronicarilor bizantini ca venea cate un cezar facut din te miri ce ofiteras de armata, dadea jos patriarhul ca nu-i convenea lui si impunea patriarh din mirean sau dintr-un cleric inferior. Cate nenorociri nu au fost, si totusi biserica a trecut peste toate. E o greseala sa privim lucrurile in usor, dar e o greseala la fel de mare sa le luam in tragic ca si cum gata, acum e batalia cea mare (poate...) si noi (eu - adica eu de la ego, povatuitorul meu cel stramb si orb) suntem ostasii "alesi". Cand e de ales, Dumnezeu face alesi din strambi si monahi arzand ca vapaia din eretici sau desfranati, e plina istoria bisericii de exemple. Deci nu acolo cred ca ar fi vreo problema.
Exista indiscutabil extreme paguboase in ambele directii, au existat mereu. E urat sa vezi Biserica Catolica devenind loc de proslavire a stiintei lumesti cu tot atata graba cu cat pe vremuri puneau savanti la torturi si pe rug pentru naluciri ca nu stiu ce contravenea dogmei. E insa la fel de urat sa ne insultam ierarhii pe naluciri, pe teoria complotului universal dovedita cu nu se stie ce, sa tipam ca moare ortodoxia nefiind clar cu ce-o inviem noi. Daca e razboi, primul lucru de stiut de fiecare este unde-i e locul lui, personal. Nu ne va folosi cu nimic nici cat de mare e sfantul din dreapta nici cat de jos cade ierarhul ratacit din stanga.