[laurastifter]

Dragi fraţi creştini,
Cred că, într-un anumit sens, toţi participanţii la această discuţie au dreptate... întrucât toţi suntem de acord în privinţa faptului că aspectul esenţial al existenţei este relaţia cu Dumnezeu şi promovarea credinţei în societate.
Neînţelegerea, în opinia mea, provine din încercarea fiecăruia dintre noi de a apăra faptele înaintaşilor noştri din confesiunea căreia îi aparţinem. Astfel, din dorinţa legitimă de a-şi apăra propria confesiune, confraţii catolici încearcă să justifice existenţa Inchiziţiei şi-i acuză pe patriarhii ortodocşi de crime, iar ortodocşii susţin că, de fapt, Biserica Romano-Catolică este responsabilă pentru arderile pe rug practicate, în Evul Mediu, în numele credinţei creştine. Astfel, din punctul meu de vedere, cauza neînţelegerii dintre noi este faptul că exprimăm aceleaşi idei în termeni diferiţi: toţi suntem de acord că orice crimă este păcat deosebit de grav, indiferent de pretextele folosite de criminali; toţi suntem conştienţi de faptul că vrăjitoria şi ideologiile necreştine constituie, de asemenea, păcate şi maladii spirituale care-i pot îndepărta de Dumnezeu pe cei care se lasă amăgiţi. Totuşi, cred că singura problemă în această discuţie constă în faptul că noi asociem crimele unor fanatici cu religia creştină - "religia iubirii" şi a adevărului. Domnul nostru Iisus Hristos, în Care noi toţi credem din întreaga noastră fiinţă, ne-a poruncit, în cuvinte clare şi imposibil de răstălmăcit, iubirea faţă de vrăjmaşi: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi şi rugaţi-vă pentru cei care vă vatămă şi vă prigonesc". În categoria celor care ne "vatămă" şi ne "prigonesc" se încadrează, cu siguranţă şi adversarii Bisericii - vrăjitorii, masonii şi toţi cei enumeraţi în comentariile de la acest topic - a căror intenţie este aceea de a ne produce cel mai mare rău, despărţindu-ne de Dumnezeu. De aceea, convieţuirea cu astfel de persoane este un prilej de a pune în practică porunca divină a iubirii duşmanilor. Acest fapt cred că ne este tuturor clar. Din acest motiv, acei "creştini" din istorie (ortodocşi sau catolici, n-are nicio importanţă!) care, în numele credinţei, au practicat crime sunt apostaţi şi trădători ai lui Hristos. Limbajul meu este excesiv de dur? În acest caz, îmi voi reformula ideea într-un mod şi mai intransigent: cei care au ucis oameni în numele lui Hristos (indiferent că au fost ortodocşi sau catolici) au renegat credinţa şi au păcătuit împotriva Duhului Sfânt, atribuindu-I Acestuia idei şi practici anticreştine şi distructive. Fanatismul - păcat deosebit de grav - este o trădare a credinţei pentru că, ucigând în numele Dumnezeului iubirii, cei care au căzut în această patimă au renegat însăşi esenţa creştinismului - dragostea şi iertarea - căzând astfel în cea mai gravă formă de apostazie. Pentru mine (şi cred că pentru mulţi alţi creştini ortodocşi) nu este nicio problemă să combat, cu toate argumentele care-mi vin în minte, crimele ortodocşilor comise în numele religiei, pentru că acei nefericiţi nu mai sunt creştini, ci fanatici şi, prin urmare, trădători ai lui Hristos. Am întâlnit un ateu care susţinea, în mod total ilogic, ideea că religia creştină este falsă şi, prin urmare, nu ar mai trebui să existe. Care era principalul său argument? Tocmai existenţa Inchiziţiei şi imoralitatea unora dintre preoţii ortodocşi din zilele noastre. Am încercat să-i explic faptul că adevărul sau falsitatea unei concepţii filosofice sau religioase nu se poate demonstra/combate prin sofisme, confundând persoanele cu ideile, ci printr-o analiză obiectivă, "sine ira et studio", a principiilor acelui sistem de gândire. Nu ader sau blamez o credinţă, în funcţie de atitudinea aderenţilor, ci doar în funcţie de ideile existente în acea concepţie de viaţă. Pentru a înţelege cât de copilărească este această idee folosită de către atei drept argument al necredinţei lor, voi încerca să schiţez un astfel de raţionament sofistic naiv: un credincios, după ce a ieşit din biserică, a aruncat câteva hârti pe spaţiul verde din faţa blocului, cu toate că exista un coş de gunoi în apropiere; credinciosul respectiv era ortodox; concluzia ar fi că Ortodoxia este împotriva protejării mediului. :)) Înţelegeţi eroarea de logică?
De aceea, faptul că unii fanatici au pronunţat sentinţe contrare raţiunii în numele sfintei noastre credinţe creştine nu poate fi un argument împotriva creştinismului sau a Bisericii Catolice, ci ne poate conduce doar la concluzia că acei nefericiţi au folosit credinţa cea adevărată pentru a-şi justifica ura împotriva semenilor şi că, cel mai probabil (nefericiţii!) şi-au pierdut mântuirea. O dovadă a faptului că Biserica Romano-Catolică nu este responsabilă pentru crimele petrecute în Evul Mediu este poziţia admirabilă a vrednicului de pomenire Papă Ioan Paul al II-lea, beatificat recent de către B C. Dacă acest creştin autentic a condamnat războaiele religioase şi orice formă de ură practicată sub pretextul apărării credinţei, înseamnă că şi credincioşii catolici, fiindu-i fideli Papei, vor înţelege (sau au înţeles deja) că cei care au aprins focul pentru a lua viaţa semenilor lor, chiar în clipa luării acelei decizii, şi-au pregătit lor înşile flăcările Iadului. Nu am obiceiul de a ţine astfel de discursuri... :) Dar consider că este absolut necesar ca, solidarizându-ne între noi, strângând rândurile în jurul lui Hristos, Mântuitorul nostru, să ne dezicem de orice ideologie anacronică ce i-ar putea îndepărta de adevăr pe cei mai sceptici şi ar putea constitui pentru atei argumente în susţinerea necredinţei lor.
Sper că mi-aţi înţeles mesajul... În loc să-i apărăm pe trădătorii poruncilor lui Dumnezeu care şi-au întinat conştiinţele prin crime (indiferent de confesiunea lor), ar fi mult mai util să-L mărturisim împreună pe Hristos Dumnezeu, Cel Care nu doreşte moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor. Pentru Domnul nostru Iisus Hristos, Stăpânul vieţii noastre, Nădejdea şi Bucuria inimilor noastre, un singur suflet omenesc valorează mai mult decât lumea întreagă. :) Cum am putea crede că El Se bucură văzând dezbinarea credincioşilor Săi şi - cu mult mai grav - încercarea unora de a-şi justifica păcatele, răstălmăcind învăţătura Evangheliei? Inchiziţia, anumiţi clerici ortodocşi ş. a. m. d. au practicat crime nu pentru că aşa le dicta conştiinţa, ci pentru că, în contextul istoric de atunci, războaiele şi uciderile erau fapte foarte des întâlnite. Vlad Ţepeş nu şi-a tras adversarii în ţeapă pentru că aşa a visat el noaptea, ci fiindcă acel groaznic supliciu era practicat în multe state ale vremii şi părea ceva normal, o formă de apărare împotriva celor răi. Aceasta este situaţia... Vlad Ţepeş rămâne un mare domnitor al Ţării Româneşti, ale cărui merite nu pot fi contestate, dar nici nu ne putem declara nostalgici ai tragerii infractorilor în ţeapă. :) La fel este, cred, cazul cruciadelor, Inchiziţiei şi cazul altor forme de represiune împotriva ereticilor. Dacă cei mai mulţi dintre creştini nici nu puteau citi Sfânta Scriptură (deoarece nu cunoşteau limbi clasice, iar Biblia nu fusese tradusă în limbile moderne), credeau orice le spuneau anumiţi dictatori ai vremii - inclusiv că Hristos i-a trimis în cruciadă şi le-a poruncit să ardă ereticii pe rug. Este trist, dar nu toţi cei care se numesc "creştini" sunt demni de acest nume. Nu toţi cei care, în Evul Mediu, s-au declarat "catolici" au fost membrii fideli ai Bisericii pe care susţineau că o apără.

Să ne ajute Dumnezeu pe toţi să fim vrednici de numele de creştini, arătându-ne prin fapte fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos prin har!

Hristos în mijlocul nostru!

Laura Stifter