[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de mirabela

Nu stiu de unde e preluata ideea cu noaptea nuntii, mi se pare o absurditate.

Cred că e preluată de aici:
"De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. " (Ef 5:31)

Unirea conjugală, ca tot ceea ce este făcut de Dumnezeu, este preasfântă. Adică, preacurată. E foarte adevărat că, pentru doi soţi postitori, care sunt riguroşi în privinţa fondului şi formei credinţei, abţinerea vreme de trei zile de la uzul căsătoriei nu este smintitoare, nici ispită, nici ceva prea greu de făcut. Aceştia sunt oamenii care fac mai mult decât e minimul necesar ca să se mântuiască. Dar câţi sunt în situaţia aceasta ? Pentru ceilalţi, pentru oamenii obişnuiţi dar care vor să trăiască în ascultarea Bisericii, ar fi bine să nu se dea Sf Împărtăşanie la nuntă, ceea ce în mod înţelept şi tacit se face (cazul pişcoturilor despre care am vorbit).
Există mereu riscul de a confunda fondul credinţei cu prescripţiile rituale. Există mereu riscul ca oamenii să creadă că "a fi creştin" înseamnă să nu te apropii de soţul cu care tocmai te-ai căsătorit timp de trei zile. În realitatea de pe teren, eu văd mereu taximetrişti cu multe cruciuliţe agăţate de parbriz şi care emit o sudalmă la fiecare trei cuvinte. Văd oameni care trăiesc în adulter şi amantlâc, dar ţin post vinerea. La ce le-o folosi ? Cât de des văd doamne care îşi fac datoria faţă de cei morţi, ducând pomană, dar îşi bârfesc vecina. Toate acestea înseamnă un singur lucru: fa-ri-se-ism. Înseamnă inexistenţa convertirii, care e transformare interioară în Cristos.

Deci, dacă aş vedea un cuplu de tineri care să se fi golit de ei înşişi pentru a se umple de Cristos, că din foame şi sete de El, din dorinţa de a se hrăni împreună cu hrana cea îngerească, se cuminecă la nuntă şi apoi postesc trei zile, iubindu-L fiecare pe Cristos unit cu celălalt, aş înţelege şi aş lăuda asemenea stare. Dar mai des eu văd altceva, şi atunci spun că o căsătorie albă timp de trei zile e bun punct de ajungere, dar rău punct de pornire în viaţa duhovnicească.