[cristiboss56]

Sf. Sfinţit Mc. Simeon, episcopul Persiei – Crescând numărul creştinilor în Persia şi având biserici, episcopi, preoţi şi diaconii lor, s-au pornit spre mînie şi iuţime vrăjitorii cei ce-şi trăgeau seminţia lor din vrăjitorii cei mai de demult, care erau învăţători, povăţuitori şi apărători ai păgâneştii şi mincinoasei credinţe persane.
S-au pornit împreună cu ei spre zavistie şi evreii, care sunt vrăjmaşii cei de-a pururea ai creştinilor, căci unindu-se cu vrăjitorii, au îndemnat pe Savorie, împăratul Persiei, să ridice prigonire asupra creştinilor.
Dar mai întâi au clevetit pe Sfântul Simeon, care era episcopul cetăţilor ce se numeau Salic şi Ctesifon, cum că acel episcop al creştinilor ar fi fost vrăjmaş al împărăţiei persane şi prieten al împăratului grecesc, şi că îl înştiinţează de toate cele ce se lucrează în Persia.
Deci, Savorie mai întâi a pus dajdie mare şi grea asupra creştinilor şi au rânduit bărbaţi vameşi sălbatici peste dăjdiile acelea, obosind cu mari greutăţi pe credincioşi.
După aceea, au început fără sfială a ucide pe preoţii şi slujitorii Bisericii, a jefui averile Bisericii şi chiar a dărâma bisericile şi a le face una cu pământul. Iar pe Sfântul Simeon, ca pe un vrăjmaş al împărăţiei persane şi al mincinoasei credinţe păgâne, a poruncit să-l prindă şi să-l aducă la el.
Şi fiind Sfântul Simeon adus înaintea împăratului, împreună cu doi preoţi, Avdelae şi Anania, prins şi legat cu lanţuri de fier, nu numai că nu s-a înfricoşat de mânia aceluia, dar nici nu i s-a închinat lui.
Pentru aceasta mai cumplit mâniindu-se împăratul, a întrebat pe sfântul: „Pentru ce nu te închini mie, precum te-ai închinat mai înainte?” Sfântul a răspuns: „Mai înainte n-am fost adus la tine astfel, precum sunt adus acum şi mă închinam, dând vrednica cinste împărăţiei tale.
Iar acum, de vreme ce sunt adus ca să mă lepăd de Dumnezeul meu şi să mă depărtez de credinţa mea, de aceea nu mi se cade să mă închin ţie, fiindcă eşti vrăjmaş al Dumnezeului meu!”
Deci, îl îndemna împăratul să se închine soarelui şi-i făgăduia pentru aceea multe daruri şi cinste; iar de nu se va închina soarelui, apoi se lăuda că va pierde toată creştinătatea din împărăţia lui.
Însă după ce a văzut pe sfântul viteaz, neplecat nici de îmbunări, nici de îngroziri, a poruncit să-l arunce în temniţă. Şi fiind dus sfântul din palatul împărătesc, l-a văzut Husdazat famenul, care era foarte bătrân şi crescuse pe împăratul Savorie din copilăria lui şi era cinstit, având cel mai dintâi loc în casa împărătească.
Acela şezând lângă palatul împărătesc şi văzând pe Sfântul Simeon episcopul ieşind afară, îndată s-a sculat de la locul său şi s-a închinat până jos arhiereului lui Dumnezeu. Iar Sfântul Simeon şi-a întors faţa de la el şi cu mânie ridicându-şi glasul, l-a ocărât ca pe un călcător de lege, de vreme ce mai înainte a fost creştin, iar după aceea se închinase soarelui, de frica împăratului.
Iar Husdazat zdrobit cu inima, a început a plânge şi a se tângui şi, dezbrăcându-şi hainele cele de mare preţ, s-a îmbrăcat într-o haină neagră şi proastă şi şezând lângă uşile palatului plângea, zicând în sine: „Vai mie ticălosul, cum mă voi arăta Dumnezeului meu, de care m-am lepădat! Iată Simeon şi-a întors faţa de la mine, pentru călcarea legii mele! Cum va căuta spre mine Ziditorul meu?”
Aceasta zicând, se mângâia greu. Şi, înştiinţându-se despre aceasta împăratul Savorie, îndată a chemat la sine pe Husdazat, hrănitorul său şi, văzându-l plângând, l-a întrebat: „Care este pricina unui necaz ca acesta, şi ce ţi s-a întâmplat, că atât de mare îţi este mâhnirea?”
Răspuns-a Husdazat: „Niciodată ceva nenorocit, sau de mâhnire nu mi s-a întâmplat să văd în casa ta cea împărătească. Aş fi voit mai bine ca toate nenorocirile din lumea aceasta, mâhnirile şi primejdiile să le sufăr, decât aceea de care acum mă doare inima şi plâng.
Căci până acum trăiesc pe pământ, fiind atât de bătrân; deşi eram dator a muri demult, totuşi încă mai privesc la soare, căruia m-am ânchinat ca unui Dumnezeu şi n-am murit mai întâi, decât să mă fi lepădat de Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura.
Şi am cinstit zidirea mai mult decât pe Făcătorul. Însă am făcut-o cu făţărnicie, nu cu adevărată inimă, făcând după plăcerea ta, şi m-am făcut pentru amândouă pricinile vrednic de pedeapsa morţii. Pentru că m-am lepădat de Hristos Dumnezeul meu şi pentru că m-am făcut necredincios ţie, la bătrâneţile mele.
Însă mă jur pe Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pământului, că de acum nu voi mai face un păcat ca acesta; nu voi mânia mai mult pe Domnul meu şi Dumnezeu Iisus Hristos, Împăratul cel fără de moarte, pentru împăratul cel muritor. Nu-mi voi pleca de acum genunchii mei soarelui, zidirii lui Dumnezeu, ci de acum mai bine mă voi închina la singur Ziditorul în veci”.
Aceasta auzind-o Savorie împăratul, s-a mirat foarte mult de acea schimbare a lui Husdazat şi a început a se mânia mai mult asupra creştinilor, socotind că aceia cu vrăji au amăgit şi au schimbat pe Husdazat. Şi, fiindu-i milă de bătrân, îl ruga ca pe un tată, să nu facă o defăimare ca aceea zeilor lui, iar lui necinste şi casei împărăteşti mâhnire. Şi-l sfătuia uneori cu îmbunări, iar alteori cu îngroziri.
Iar Husdazat grăia: „Destul îmi este nebunia ce am făcut-o până la bătrâneţile mele, iar mai mult decât acum nu voi mai face aceasta, ca să cinstesc pe făptură, mai mult decât pe Făcător”.
Deci, după multe şi felurite sfătuiri, împăratul văzând pe Husdazat neplecat spre voia lui, l-a osândit la tăiere cu sabia.
Fiind dus la moarte fericitul Husdazat, a chemat la dânsul pe un oarecare prieten credincios al său, famen împărătesc şi l-a rugat ca, mergând la împărat, să-i spună cererea lui, zicîndu-i: „Împărate, aşa grăieşte Husdazat: adu-ţi aminte de slujba mea, cu care din tinereţile mele, mai întâi tatălui tău, după aceea ţie ţi-am slujit până acum cu toată cuviinţa şi nu este trebuinţă de martori pentru cele grăite.
Tu singur bine ştii. Iar pentru toate acelea un dar cer de la tine; fă cunoscut tuturor pentru ce mor. Porunceşte propovăduitorului să strige cu mare glas, ca să ştie domnii şi boierii şi tot poporul, că nu pentru o necredinţă şi neprimită slujbă a împăratului moare Husdazat; ci pentru aceea că fiind creştin, n-a voit să se lepede de Dumnezeul său”.
După ce Savorie s-a înştiinţat de aceasta, îndată a poruncit să se facă după cererea lui Husdazat, pentru că nădăjduia că în mare frică va duce pe toţi creştinii, când cei ce vor auzi că nici pe Husdazat, bărbatul bătrân, cinstit şi iubit, pe hrănitorul împărătesc nu l-a cruţat; ci pentru mărturisirea numelui lui Hristos, fără de milă l-a dat morţii.
Iar Sfântul Husdazat într-alt chip se gândea în sine: că creştinii, pe care i-a înfricoşat şi i-a mâhnit, auzind de întoarcerea şi de muceniceasca lui moarte pentru Hristos au să se bucure şi către pătimire vitejească au să se întărească. Astfel sfântului muce-nic i s-a tăiat capul, strigând propovăduitorul cu mare glas că nu pentru altceva, decât numai pentru Hristos şi-a dat capul Husdazat.
Sfântul Simeon episcopul, aflând despre un sfârşit ca acesta al lui Husdazat, şezând în temniţă cu preoţii şi cu ceilalţi creştini, s-au umplut cu toţii de negrăită bucurie şi preamăreau pe Dumnezeu că l-a întors pe Husdazat de la rătăcire şi cu cunună mucenicească l-a încununat.
După aceasta Simeon a fost chemat a doua oară la împărat şi a vorbit mult înaintea împăratului cu mare îndrăzneală despre credinţa creştină; dar a se închina soarelui şi împăratului nu voia.
《VA URMA 》