Citat:
În prealabil postat de leonte
nu vom reusi sa Il aflam pe Hristos, cautand mai intai sa implinim poruncile, (caci nu putem sa implinim poruncile prin puterea noastra); in schimb, daca Il vom afla pe El mai intai, abia de atunci vom reusi sa implinim poruncile cugetand precum apostolul: "poruncile Lui nu sunt grele".
|
Nu stiu daca e un paradox, o inselare sau o falsa ipoteza. Cred ca primul pas pe care il facem catre Dumnezeu vine (sau ar trebui, cel putin) dintr-o porunca. Mai apoi, prin mila lui Dumnezeu, vine si restul. Sunt unii insa, care urmeaza Calea sclavilor, adica urmeaza cu strasnicie poruncile, fara cartire si fara menajamente, dar sunt foarte rigizi. Ei stiu ca trebuie sa posteasca, sa se roage, sa faca milostenie, dar o fac pe de o parte cu supunere fata de Legea lui Dumnezeu, dar pe de alta parte cu rigiditate fata de semeni. Iubirea lor este o simpla teorie, fiindca obisnuiesc sa dea cu barda in tot ce este inafara Dumnezeului creat de ei. (Am multi prieteni stilisti, si - cu tristete o spun -cam aici se invart; enorm de multa osteneala, dar umbrita de ura si mult orgoliu religios, din pacate. Nu toti, dar din ce cunosc, in marea lor majoritate, ii vad intr-o smerenie... incruntata, daca m-as putea exprima astfel).
Citat:
În prealabil postat de leonte
Nu poate omul sa pacatuiasca fata de Dumnezeu, cat poate Dumnezeu sa ierte. Acesta este Dumnezeul [meu] pe care Il marturisesc si pentru care as fi dispus sa mor. Un lucru mai trebuie inteles: iertarea Lui se dobandeste cersind cu umilinta, nu cartind cu obraznicie sau pretinzand cu aroganta.
|
Iata o conceptie dureros de trista. Nu spun ca n-ar fi adevarata, ci... la limita imposibilului. Nu trebuie sa fim filozofi pentru a ne intelege propriile cuvinte si logica ce deriva din ele. Ce inseamna a face pacate mari, strigatoare la cer? Ce inseamna hula impotriva Duhului Sfant? Ce inseamna pactul cu diavolul si cate altele? Nu cumva ne rupe definitiv de Dumnezeu? Ce sa ne mai ierte, daca noi ne-am rupt si NU mai constientizam relatia cu Creatorul nostru, decat intr-o falsa ipostaza. Teoretic, el poate sa ierte orice, dar cum, daca NU mai exista un contact? Atunci e nevoie de
altcineva care sa se roage pentru noi si sa mijloceasca (fie si un sfant sau chiar Sfanta Fecioara ca in cazul Mariei Egipteanca, mai rar Insusi Mantuitorul, precum I s-a aratat Sfantului apostol Pavel, pe drumul Damascului). Imaginandu-mi aceasta postura, urmez căii lui Origen, astfel incat dupa ce m-am smerit si am plans cu lacrimi pacatele mele, ma pot balacari din nou in mocirla, ca Dumnezeu cunoaste bine felul in care reusesc eu sa ma smeresc... dupa aceea!!! Pai nu merge asa. Dumnezeu iarta infinit de mult, dar daca depasesc limita, altii trebuie sa-si toceasca genunchii pentru mine, pe langa ca eu devin un ciumat!!! Daca imi pasa si-i iubesc pe cei din jurul meu (cu atat mai mult pe slujitorii lui Dumnezeu) voi evita pe cat imi sta in putinta, sa-i impovarez cu greutatea pacatelor mele.
Exista o povestioara despre Sf Gheorghe care a dorit sa mijloceasca pentru un calugar smintit, ce avea totusi evlavie mare la sfant. Dupa ce calugarul a murit, Sfantul Gheorghe l-a preluat si l-a trecut pe raspunderea lui toate vamile vazduhului, inclusiv cerurile de foc. Cand insa a dorit sa se infatiseze la Mantuitor, Mantuitorul a fost de nezdruncinat: "Nimic necurat nu va intra in Imparatia lui Dumnezeu!" Si precum Avraam cand incerca sa salveze cetatea Sodomei unde se afla si Lot, nepotul sau, negociind cu Dumnezeu, asa si Sf Gheorghe cauta sa-L induplece pe Mantuitor in decizia Lui. Singurul lucru pe care l-a reusit a fost sa-i ingaduie calugarului smintit sa se intoarca pe pamant si sa lucreze la indreptare.
Revenind la ipoteza noastra, cum ramane cu infinitatea iertarii lui Dumnezeu?