[Capy]

@Mihnea Dragomir

Nu mai îmi scoate mie citate din context. Răstălmăcirile tale nu au nici o legătură cu ceea ce am postat eu.

Bineînţeles că Însusi Cuvântul lui Dumnezeu a suferit toate în trup, după trup sau cu trupul, în timp ce firea Lui dumnezeiască şi singura impasibilă a rămas impasibilă (adică nepătimitoare) - după cum am arătat deja - însă eu postasem despre cu totul altceva.

Faptul că Dumnezeu-Cuvântul S-a Întrupat, arată că Şi-a asumat firea/natura omenească. Aceasta înseamnă că Dumnezeu-Cuvântul S-a Înomenit, ci nu că S-a transformat în carne. Afirmaţia că S-a transformat în carne este o extremă opusă monofizismului, însă la fel de periculoasă ca şi acesta. A spune că Dumnezeu-Cuvântul S-a transformat în carne, în loc de Dumnezeu-Cuvântul S-a Înomenit sau Şi-a Împropriat firea/natura umană, este la fel cu a spune că firea Sa umană a absorbit firea/natura divină, că s-a transformat în făptură/creatură - o învăţătură din arianism.

Aberaţia despre transformarea divinului în uman şi a umanului în divin, este o teorie specifică religiilor asiatice (budism, taoism, confucianism, şintoism, hindusim, brahmanism, sikhism, jainism etc.) Ortodoxia învâţând despre Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, nu vorbeşte despre transformare, ci vorbeşte despre Înomenire, Împropriere, Asumare şi Îndumnezeire !

Altceva indică Înomenirea, Împroprierea, Asumarea şi Îndumnezeirea - care nu s-au realizat doar pentru o perioadă de timp, ci pentru totdeauna - şi altceva este verbul "a transforma", prin care se induce ideea eronată de schimbare, de modificare, de trecere de la o formă la alta.

Iată ce spune şi Sf. Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, cel numit cu numele teologiei:
"Locul: Cuvîntul s-a făcut trup, (Ioan 1, 14) deci are, cred eu, acelaşi înţeles ca şi zicerea, că păcat s-a făcut pe sine şi blăstăm (II Cor. 5, 21); nu pentru că Dumnezeu s-a prefăcut în aceasta - cum se poate?, - ci pentru că, luînd aceasta asupra Sa, a ridicat păcatele noastre şi bolile noastre le-a purtat. Cu acestea, socot că am vorbit destul deocamdată,, fiindcă sînt sigure, clare şi se pot înţelege uşor şi de cei mulţi."

Iată ce spune şi Sf. Ioan Gură de Aur :
"Cît pentru voi fraţilor, atunci cînd veţi auzi numindu-se "Cuvîntul", nu-i suferiţi pe cei ce Îl numesc creatură, nici pe cei ce-şi închipuie că el este un simplu cuvînt: căci sînt mai multe cuvinte, mai multe porunci ale lui Dumnezeu, la care înşişi îngerii se supun, dar nici unul din aceste cuvinte nu este Dumnezeu, ele sînt toate profeţii şi porunci, şi aşa are obiceiul Scriptura să numească legile, prescripţiile şi poruncile pe care le dă Dumnezeu. lată pentru ce a zis ea despre îngeri: Cei tari la vîrtute, care faceţi cuvîntul Lui şi auziţi cuvintele Lui" (Ps.102, 20); dar acest Cuvînt este o substanţă într-un ipostas, "sau o persoană" care iese de la Tatăl în mod nepătimitor. lată, deja am spus-o, ceea ce vrea să arate sf intul Ioan prin numele de CUVÎNT."

Catolicismul şi adepţii lui, printre care te numeri şi domnia ta, nu pot să înţeleagă aceasta, la fel cum nu pot înţelege cum este posibil ca energiile divine necreate să locuiască în oameni, fără a se transforma în oamenii înşişi şi în energii create. De unde, şi născocirea papistaşă a aşa-numitei "graţii create" care este o mare erezie, şi care, de fapt, anulează la Liturghia voastră, prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele îndumnezeit şi real al Mântuitorului cu care ar trebui să se împărtăşească enoriaşii. De asemenea această erezie a voastră anulează la voi, sfinţirea produselor alimentare, a oamenilor şi a orice ar putea primi sfinţire, după cum cu adevărat acestea primesc sfinţire în Biserica Ortodoxă. Asta înseamnă că Sf. Duh nu lucrează în "biserica" catolică, fiindcă voi aţi declarat zidit/creat ceea ce în realitate este necreat.

Câteva completări referitoare la asumarea firii omeneşti de către Fiul lui Dumnezeu, explicate de Vlădică Hierotehos Vlachos:

"Hristos, asumându-Şi firea omenească a luat şi aşa-numitele patimi fireşti şi ireproşabile sau afectele. De vreme ce Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a luat firea omului, El Şi-a asumat toate câte aparţin omului, afară de păcat.
Atunci când ne referim la patimile ireproşabile, prin ele nu înţelegem patimile care depind de noi, în sensul că fac obiectul alegerii sau preferinţei noastre, ci patimile care au intrat după încălcarea poruncii. Ele sunt foamea, setea, truda, durerea, lacrima, rănirea trupului, fuga de moarte, frica, zbuciumul sau nevoia de ajutor din partea îngerilor din cauza slăbiciunii firii. Acestea nu sunt păcate, dar sunt consecinţe ale păcatului.

Pentru că a vrut să biruiască moartea şi pe diavol, Hristos a luat trup muritor şi supus patimii şi S-a făcut om adevărat, nu o închipuire. Tocmai de aceea a şi luat asupra Sa şi aşa-zisele patimi nepăcătoase şi fireşti. Astfel, vedem că Îi că îi era foame şi sete, că obosea, că lăcrima, că cerea izbăvire de moarte etc.
Însă Hristos nu a luat pofta trupească, aşa cum lucrează ea în firea bărbătească. Acest lucru are legătură cu faptul că nu a fost zămislit prin sămânţă, ci de la Duhul Sfânt. De altfel, pofta bărbătească, strâns legată de instinctul de reproducere este însoţită de gânduri, dorinţe, de stârniri ale cărnii etc, însă Hristos nu a avut niciodată asemenea probleme, pentru că nu a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui (I Petru 2, 22). De altfel, aşa cum am spus şi mai înainte, Hristos a luat asupra Sa patimile fireşti şi nepăcătoase, dar nu şi păcatul. Atunci când Hristos era ispitit de diavol, ispita nu venea dinăuntru, prin gânduri, ci din afară. Cel viclean îl ispitea de afară, nu din gânduri.
Hristos a fost noul Adam, singurul lucru nou sub soare, Dumnezeu-Omul Hristos, fapt pentru care patimile nepăcătoase luate de El se mişcau şi după fire şi mai presus de fire. Patimile se mişcau după fire, adică, spre exemplu, Îi era foame şi sete ca tuturor oamenilor, dar numai atunci când El Însuşi voia ca trupul Său să sufere cele fireşti pentru om. Când îngăduia trupului, suferea cele ale trupului. Patimile ireproşabile se mişcau în Hristos şi mai presus de fire, pentru că era cu neputinţă ca El să sufere ceva împotriva voinţei Sale. În cazul lui Hristos nu a existat nimic care să fie impus. De aceea, Îi era foame, sete sau teamă numai atunci când El consimţea şi, de asemenea, a murit atunci când a voit. Cu alte cuvinte, patimile ireproşabile, nepăcătoase, nu aveau putere asupra Lui, ci Hristos era Cel Care avea putere asupra lor (Sfântul Ioan Damaschin).
Dacă la omul care ajunge la îndumnezeirie, şi anume în timpul vederii lui Dumnezeu, toate energiile trupeşti ajung să se suspende, cu atât mai mult acest lucru se petrecea în cazul lui Hristos. Hristos a murit ca om, dar a murit numai atunci când a voit. De aceea, strigând cu mare glas Şi-a dat Duhul (Matei 27, 50). Un om epuizat nu poate să strige cu putere. Hristos Şi-a dat sufletul prin voia Lui, strigând cu mare glas, ceea ce înseamnă că nu S-a stins puţin câte puţin, după cum se întâmplă cu muribunzii în agonie, ci a murit prin puterea pe care a avut-o ca Dumnezeu."