Bucuria duhovnicească nu este un sentiment, nu este o lucrare a afectivității noastre, ci o „roadă a Duhului”, adică o lucrare a Duhului Sfânt în duhul nostru. Ea nu depinde de nici un eveniment exterior și poate să nu fie resimțită de afectivitatea noastră psihică. Eu pot trăi, de exemplu, bucuria de a mă împărtăși, în același timp cu întristarea că cineva drag mie nu este cu mine la Sfânta Liturghie, sau iritarea că mi-am pierdut mănușile. Sunt trăiri diferite, la nivele și adâncimi diferite ale sufletului meu.
Omul resimte bucuria duhovnicească, de fapt singura bucurie adevărată, ca pe o strălucire, o iradiere din adânc, însoțită de pace și dragoste pentru tot ce-l înconjoară. Când e resimțită ca o euforie și se manifestă prin gesturi și cuvinte exuberante, bucuria nu mai este duhovnicească, ci sufletească, încetând, de fapt, să mai fie bucurie.
Când cineva este începător pe Calea credinței, trăind lucrarea harului, se umple de uimire și de bucurie, dar nu știe încă să le păstreze, să le trăiască la nivelul duhului, ci le risipește în afară datorită egoului, care vrea să stăpânească și să controleze totul. Încet, încet, din experiență, omul învață să-și chivernisească harul și să nu mai „alunge Duhul”.
Învățăm meșteșugul bucuriei învățând să ne cunoaștem pe noi așa cum ne cunoaște Dumnezeu. Aflăm cine suntem, cum suntem și ce vom deveni de la Dumnezeu. Învățăm să devenim ceea ce încă nu suntem, împlinind poruncile Lui, făcând toate cele pe care ni le cere El, cu puterea și priceperea pe care Însuși ni le dă. Fără să știm cine suntem, nu ne putem bucura că suntem!
Monahia Siluana Vlad
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|