[adam000]

Pina acum, citisem zeci si sute de articole / explicatii / opinii despre ce trebuie sa reprezinte pictura bizantina, cum ar trebui ea sa reflecte latura duhovniceasca prin pictura, despre ce ar trebui sa fie o icoana etc, etc etc.

Marturisesc ca nu intelesesem mare lucru (doar 1 singur articol ce facuse lumina la nivel mental, de intelegere seaca si rationala a "ceea ce ar trebui sa fie, a ceea ce ar trebui sa inteleg"), in rest doar o multitudine de vorbe frumos alcatuite si impopotonate cu multa maiestrie, dar, pt mine, tot vorbe goale ce din coada sunau... pompos.

Pe de alta parte, de multa vreme imi observam duhovnicul (si nu numai pe el, ci o multitudine de alti preoti dragi), referitor la un detaliu ce il observasem de multa vreme si ma uimea mereu si mereu: veneau dimineata la slujba si puteam citi pe chipul lor diferite stari care se adunasera si se vedeau: oboseala, grija (multi dintre ei renoveaza sau construiesc biserici si au responsabilitatea bunului mers al intregului santier; se straduiau din rasputeri sa aiba grija de toti credinciosii si sa aiba nu numai o vorba buna, dar mai cu seama o vorba pt sufletul fiecaruia - credinciosi care sint f variati ca personalitatate si trebuie sa vorbeasca cu fiecare pe intelesul fiecaruia, etc), etc. Un fapt era comun:
Dimineata inainte de slujba toate responsabilitatile, grijile si stresul (adunate in timp), li se citeau pe chip aproape ca si riduri ce le brazdau figura, dar in acelasi timp se citea si bucuria, pacea si bunavointa anticiparii si dorintei de a sluji lui Dumnezeu.

De pe la prefacerea Darurilor insa, figura lor incepea sa se schimbe discret - o bucurie tainica incepea sa le straluceasca pe fata...

Iar dupa ce se impartaseau, chipul lor era total transformat! Figura le radia o lumina tainica, ridurile dispareau, pielea fetei se intindea, radiind sanatate si... Viata! O Viata ce stergea, facea sa dispara de pe chipurile lor, orice suferinta, orice grija, orice necaz, orice suspinare! O Viata ce ma facea sa imi aduc aminte de cuvintele slujbei Parastasului: "cu Sfintii odihneste-i Hristoase.... acolo unde nu este durere, nici intristare, nici suspin, ci Viata fara de sfarsit!"
Dupa impartasire chipurile lor aratau cu totul altfel! Radiau bucurie tainica, seninatate (lipsita de orice umbra, de orice grija, de orice suferinta), pace, hotarare. Pielea arata intinsa, le disparea orice rid. Fata lor radia fericire.
Ceva cu totul deosebit, o bucurie senina, care radiaza bucurie si celor din jur.

Pina acum, nu facusem legatura intre pictura bizantina si starea aceasta observata pe chipurile celor ce se impartasesc si care il iubesc pe Dumnezeu.

Mersesem in sute de biserici, "admirasem" peretii, pictura de zeci de ori... cu plictisul omului care nu intelege nimic din pictura aceea. Doar chipuri fara expresie zugravite pe pereti. Un fel de "drone" lipsite de orice expresivitate, lipsite de emotie, siluete tacute si sobre, grave, ce asistau ca martori tacuti ai liturghiilor ce se savarseau in toate acele biserici - cel mult evocand ideea ca asa cum acei sfinti sint prezenti pe pereti acolo in marime naturala si asista, sint prezenti, la toate liturghiile, asa sint de fapt prezenti si in duh la toate liturghiile alaturi de noi in biserica. in toate bisericile si la toate liturghiile. Cel mult ma mai impresiona prin profunzime (si simplitate), ocazional, cate o inscriprie (motto) din mainile vreunui sfant de pe pereti (cum e Sf Grigorie Decapolitul, sau Sf Nicodim de la Tismana), dar in rest nimic!
Mai departe de atat... nimic!

Asta pina am intrat in manastirea Varlaam din Meteorele Greciei...

Prima uimire mi-a fost data de realismul si nivelul de detaliu al picturii si senzatia de 3D datorate jocului de lumini si umbre pe nuantele tari de culori folosite. Comparam in gand cu pictura din capela Sixtina ce ma uimise prin maiestria cu care iti dadea senzatia de 3D, dar in timp ce in capela Sixtina pictura arata formele precise si armoniosul lor, insufletite de senzatia de volum, de 3D al umbrelor si incununate de un nivel de detaliu uimitor, aici in manastirea Varlaam, pictura era si mai uimitoare prin faptul ca acele forme simple, stilizate, ale picturii bizantine tipice, erau zugravite cu un nivel de detaliu mai abitir ca in pictura realista: linii subtiri ce pareau mai subtiri decat un varf de penita, scene intregi zugravite cu maxima claritate si finete pe un peticel de zid mai mic decat un cap de om, fara sa-si piarda in nici un fel claritatea si nivelul intreg, maxim de detalii, etc. Nimic estompat, ci totul cu maxima claritate, desi unele par adevarate capodopere ale miniaturii. O claritate accentuata de culorile tari folosite si mai cu seama de jocul de lumini si umbre care dau senzatia unica de bazorelief!
Pictura bizantina din manastirea Varlaam parca ar fi un bazorelief 3D, dar facut din culori si jocuri de lumini si umbre! In realitate este o simpla pictura, nu un bazorelief, dar maiestru facuta!

Pina aici, cu toata uimirea in fata maiestriei picturii, tot frumusetea lumeasca a picturii o admiram (lumea creata) si tot nu intelegeam nimic din ce trebuia sa fie, in plan duhovnicesc, pictura bizantina...

pina cand la manastirea Varlaam s-a petrecut minunea intelegerii!

In fata mea se afla un grup de pelerini, cu preot, au ingenuncheat in biserica, astfel incat nu puteam inainta spre altar mai spre fata. am ingenuncheat si eu sa scult rugaciunea preotului, insa in acel moment de liniste, parca de pe alta lume, un detaliu de pe pereti mi-a retinut izbitor atentia uimindu-ma! :

De pe peretele lateral din stanga, un sfant privea spre cer cu o expresie a chipului pe care eu nu o mai vazusem decat la cei ce tocmai se impartasisera!

Privea cu bucuria ce revarsa o infinit de discreta dragoste, o seninatate hotarata, cu increderea sfioasa si neintruziva a celui ce stie ca este iubit (de insusi Dumnezeu!) si are pacea neindoielii in suflet si iubeste la randul sau cu delicatetea sfintilor. O expresie a fetei. Vie. Nu era o emotie unica zugravita pe chipul sfantului, ci un intreg melanj de emotii in proportii variate, subtile si tainice, ce zugraveau aievea, ca si cand ar fi fost viu, ca si cand ar fi fost vie trairea!
Un nivel de complexitate ce nu il intalnesti decat in viata reala de obicei (ce reflecta prin insasi complexitatea sa, notiunea de "traire vie")
Nu mai era un instantaneu al unui om surprins intr-o postura/situatie, ci era un instantaneu al unei stari sufletesti imortalizate intr-o pictura ce retinea niste nuante de traire sufleteasca mai fine decat o adiere de vant!
Sfanul acela (cine o fi el) privea spre cer, dupa 500 de ani (de la pictarea lui), privea cu acea privire, cu acea traire a dragostei vesnice a lui Dumnezeu, parca aievea, parca viu!
Si cu acea bucurie ce vine de la Dumnezeu, sfantul tinea in palma intinsa spre cer o biserica.
Am privit atunci in jur si am vazut ca acolo, la manastirea Varlaam, majoritatea sfintilor pictati pe pereti au pe chip diferite trairi ale bucuriei duhovnicesti (ceva unic!) si ca de fapt prin asta se remarca si (cel putin pt mine) este unica acea pictura - prin expresivitatea lumii lor interioare zugravite pe chipul sfintilor.

Atunci am inteles in sfarsit ca pictura bizantina trebuie sa arate acea traire interioara tainica (ce se revarsa din prea-plin-ul ei spre exterior), pe care o au cei ce iubind pe Dumnezeu se impartasesc de El ! Figura ce se vede pe chipul celor ce se impartasesc cu Sfintele Taine! Figura tainica a omului unit cu Dumnezeu!