Carmol,
Iti fac o destainuire sincera. M-am intrebat intotdeauna de ce unii oameni nu vor sa creada in Dumnezeu. Observi ca nu am zis ca acei oameni nu cred, ci ca nu vor sa creada.
In link-ul trimis de tine referitor la pariul lui Pascal se spune ca unii nu pot sa creada.
Deci nu ca nu cred, nici ca nu vor, ci ca nu pot.
Ei, aici, recunosc, pariul lui Pascal ar putea fi invalidat.
Dar nu de tot. Ramane o portita.
In Psalmi se spune undeva: "Zis-a cel nebun in inima lui: nu este Dumnezeu."
Cand citim acest verset, ne concentram in general pe cuvantul "nebun", mai precis pe nebunia celui care nu crede.
Dar poate ca ar trebui sa ne concentram asupra cuvantului "inima".
Unamuno interpreteaza asa: sunt unii a caror ratiune se indoieste de existenta lui Dumnezeu. Dar nu pe acestia ii are in vedere psalmul. Versetul nu zice : "Zis-a cel nebun in mintea lui" sau "cu mintea lui". Versetul zice "in inima lui."
Ce inseamna asta, reflecteaza Unamuno.
Ca este posibil si legitim pana la un punct sa te indoiesti cu mintea ta, cu ratiunea ta de existenta lui Dumnezeu.
Ceea ce insa NU e de inteles, este faptul de a-ti dori ca Dumnezeu sa NU existe.
De aceea spune de inima, fiindca inima inseamna dorinta.
Eu ma pot indoi rational, dar inima mea isi doreste cu toata fiinta ei ca Dumnezeu sa existe, pentru ca altfel viata noastra e lipsita de sens. Am aratat de ce.
Inteleg ca un ateu poate fi impiedicat sa creada.
Ce-l impiedica insa sa doreasca sa creada?
Nu avem noi oare in Evanghelie o formula care spune : Cred Doamne, ajuta necredintei mele!
Nu poti sa crezi. Dar iti doresti sa poti ? Asta e intrebarea.
|