[mariamargareta]

Este îngăduit creştinilor „să mintă pentru Dumnezeu”?

Ortodoxia originală a Bisericii „Noul Ierusalim” de la Pucioasa este caracterizată printr-o serie de inovaţii menite să netezească drumul creştinilor spre „înhristosire” şi „şfinţire”. Printre alte inovaţii năstruşnice, „Biblia” Pucioşilor (pe care ei o intitulează pompos „Cuvântul lui Dumnezeu”), promovează o ciudată permisivitate pentru minciună, pretinzând că „pentru Dumnezeu, creştinilor le-ar fi îngăduit să mintă”. Colac peste pupăză, ca şi când îngăduinţa n-ar fi o concesie mai mult decât discutabilă, ideologia pucioasă chiar îi îndeamnă făţiş pe creştini la minciună. Vorbind în anul 1991 din partea Virginiei Tudorache ( şi pretinzând că de fapt, duhul ei vorbeşte), liderii pucioşi îi îndemnau deschis pe supuşii lor să „mintă pentru Dumnezeu”, pe motiv că în acest caz, cu totul şi cu totul particular, minciuna este o „taină acoperită”:

“Biruiţi lumea, chiar de va trebui să minţiţi pentru Dumnezeu şi pentru calea Lui cea dreaptă şi cea adevărată. [...]
Nicuşor Zidaru, [...] De ar fi să minţi pentru Dumnezeu, minte, mămică, şi fă voia Lui, de acum, şi învaţă ce este taină acoperită.” (Citat după Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 2 iunie 1991)

Desigur că aici este vorba de „Dumnezeul” pucioşilor, pe care ei îl numesc tot „Hristos”, un „Iisus Hristos” (contra)făcut şi nu născut, care din Fecioara (Virginia) s-a făcut, mai înainte de toţi vecii care urmează veacului XX (mai precis, începând cu anul 1955); şi în pântecele ei a fost purtat (vreme de 25 de ani: 1955-1980†) şi de aici au ieşit izvoare de apă vie şi de Cuvânt Pucios, şi călare, şi pe jos (călare pe calul alb al Apocalipsei):

"O, popor venit la izvor, dacă ţi-e sete, vino şi bea, tată, dar nu numai să bei, ci să şi crezi dacă vrei să vezi minunea Duhului Sfânt. Fii ochi şi urechi la ce-ţi spun Eu, căci cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui, şi acesta este semnul celor ce cred în Mine, şi ei nu mai umblă în întuneric, ci au lumina vieţii." (Citat după Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 7 iunie 2009)

“Gătesc acum masă de cuvânt între Mine şi tine, poporul Meu. [...] şi este scrisă în Scripturi taina aceasta când cerul se deschide, iar Eu pe cal alb sunt numit Credincios şi Adevărat, judecând întru dreptate şi având nume scris, pe care nimeni nu-l ştie decât numai Eu, şi se cheamă numele Meu Cuvântul lui Dumnezeu, [...] şi nimeni nu ştie decât numai Eu taina cuvântului Meu când el se face pe masa Mea cu tine, poporul Meu.” (Citat după Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 7 iulie 2010)

Or, această doctrină creează o neobişnuită dilemă, deoarece Biblia spune limpede că “diavolul este tatăl minciunii”:

“Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (Ioan, 8,44)

Tot Biblia vine şi cu exemple concrete: cum se poate ajunge la abuz din interpretarea greşită a evlaviei către Dumnezeu. Iudeii ajunseseră să nesocotească chiar unele dintre cele zece porunci, dintr-o părută evlavie, ca să fie ei cu orice preţ „de folos lui Dumnezeu”:

Căci Moise a zis: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta", şi "cel ce va grăi de rău pe tatăl său, sau pe mama sa, cu moarte să se sfârşească".
Voi însă ziceţi: Dacă un om va spune tatălui sau mamei: Corban! adică: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu,
Nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa.
Şi astfel desfiinţaţi cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră pe care singuri aţi dat-o. Şi faceţi multe asemănătoare cu acestea. (Marcu 7, 10-13)

Istoria Bisericii Universale consemnează o sumedenie de abuzuri făcute „în numele lui Dumnezeu” şi „pentru Dumnezeu”, unele ajungând chiar la crime. Să ne reamintim doar de anii negri ai Inchiziţiei, când mii de nevinovaţi au fost arşi pe rug pe baza unor vinovăţii închipuite sau pre-fabricate.

Pucioşii acutizează aşadar prin doctrina lor această întrebare: avem voie „să minţim pentru Dumnezeu”?

Şi de aici, nedumeririle subsecvente: „este oare posibil să fie nevoie să minţim pentru Dumnezeu”? „Are nevoie Dumnezeu să minţim pentru El”?

Desigur că vor fi tentante răspunsuri de genul... „Da, dacă în felul acesta se salvează viaţa unui om... poate că merită chiar să minţi! Aşa a făcut, de exemplu, călugăriţa integră din „Mizerabilii” lui Hugo: a minţit (pentru prima dată în viaţa ei) ca să prevină situaţia ingrată ca Fantine să ajungă la mâna nemilosului Javert”.
La un asemenea raţionament, exemplificat cu pasaje alese din literatura universală, replica este simplă: Nu Dumnezeu, ci omul (Fantine) a fost beneficiarul minciunii omului (călugăriţa). Nu s-a minţit pentru Dumnezeu, ci pentru om!

Un lucru este cert: pucioşii au luat în serios acest îndemn. De aceea, nu puţine au fost cazurile când ei au fost prinşi că mint fără să clipească, fiind convinşi că, în acele situaţii fără ieşire în care se aflau, numai minţind puteau salva aparenţele, şi că astfel ei I-au adus prin minciună "servicii" lui Dumnezeu.

Aşadar, să minţim, sau nu, pentru numele lui Dumnezeu?!!