[Petru7]

În prealabil postat de Demetrius

Da, credinta este viata cea mai curata si cel mai greu de trait pe pamant "in pamant"(in trup). Am subliniat in citarea boldata o sectiune care iarasi este contradictorie; dpmdv credinta conteaza, nu viata, insa viata se recomanda sa fie dusa in baza unui ideal, e de inteles sa ne satisfacem necesitatile, si sa evitam hotarat orice dependente.

Mă iertați că mă bag în discuție vazând că sunt ignorat de eminențele voastre cenușii supărate pe adevărul pe care l-am mărturisit, dar aș vrea să-i arăt lui Serafim7 ce înseamnă Viata, ce înseamnă pentru un om oarecare Calea lui, Adevărul lui și Viața lui și a oamenilor. În Hristos toate aceasta se numesc și Credință si asta e definiția lor căci prin Credință se pot defini și exista. În lipsa Credinței credincioase și a unității în Dumnezeu, orice Cale, Adevăr sau Viață omenească sau comunitară nu duce la iubire, la mântuire, la dăinuire.

Sunt perfect de acord cu Demetrius ” dpmdv credinta conteaza, nu viata,” în sensul că o viață fără credință e o viață lumească, pierdută, o iubire de sine, o amăgire.

În prealabil postat de Serafim7

Conștiința universală și Hristosul cosmic depășesc creștinismul, ortodoxia și orice religie. Nicio doctrină nu poate cuprinde iubirea divina ce se revarsă necondiționat peste orice conștiința din univers.

Conștiința universală în viziunea ta amăgită este amăgitorul satana-faraon-duhul rău și nicidecum Dumnezeu. Adevărata ”conștiină” (dreptate-sfințenie-credință-conștiență-cunoaștere) nu e o conștiință a pârei și a iscodirii venită din necredință și iubire de funcție înaltă, de putere mare de stăpânire silnică, din griji lumești păgâne disperate ci este și ea o credință credinciosă foarte atentă la respectarea în amănunt a unor porunci bine definite prin Cuvântul rostit sau scris in sensul că cel ce face orice ascultare și orice lucrare împreună cu Domnul le face întotdeauna ca pentru Dumnezeu și nicidecum pentru slava lui deșartă, are întotdeauna frica-râvna-conștiința de a fi cât mai competent și perfect adică fără nicio greșală în ascultare.

Iubirea divină însăși s-a supus prin Hristos Iubirii Divine și se supune Tatălui, Duhului Sfânt, poruncilor, legilor, dreptății, adevărului, înțelepciunii și prin aceasta devine sfântă și credincioasă și desăvârșită, prin Credință eliberându-se de iubirea de sine. Iubirea nu desfințează ascultarea și canoanele căii strâmte a dreptății care duce la împăcare cu Dumnezeu ci se supune și respectă întocmai toate cerințele, se străduie la maxim, la extrem și în ascultare și supunere fără pile, primind sfat și ajutor divin, pe toate le rabdă pe Cale în Har spre desăvârșirea lucrărilor Domnului așa ca un Fiu sau ca o Fiică cu drepturi toatale și fără a avea vreo obligație legală sau morală sau emoțională de a se supune forțat-silnic la ceva sau la cineva spre îndreptarea căilor și lucrărilor ei căci iubirea dacă e iubire e o stare ideală-liberă-bună-dăinuitoare și e mai presus de orice dreptate fiind însăși Dumnezeirea ca dar și pace în oameni și în orice ființă vie. Nu poți să supui iubirea și Harul iubirii care prin firea lor este o viață în Credință credincioasă oricăror legi și canoane însă iubirea în Har alege în deplină libertate să se supună din iubire știind că doar așa lucrarea iubirii și unității va fi binecuvântată și dreaptă lepădând prin asta complet egoismul iubirii de sine, iubirea de iubirea iubitoare de sine care duce la dezbinare și nu la fericire.