Cainele si catelul

[Mosh-Neagu]

Deschid acest thread in ideea ca poate reusim sa ne detasam intr-un fel sau altul de ironia sortii. Pentru ca atat de des avem tendinta (fara exceptie!!!) sa vorbim de "egalitate" cu pusca in mana si cartus pe teava.
Intamplarea a facut ca fiul meu - care a ajuns la capitolul "fabule" - sa vina ieri si sa doreasca sa discutam despre aceasta "perla" a literaturii romane, dar poate si a neamului omenesc... Spre rusinea mea, marturisesc ca pana ieri nu citisem aceasta fabula, si sincer spun ca mi-a placut mult prin mesajul ei.

Câinele şi căţelul
de Grigore Alexandrescu

"Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,
Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntâmplare:
Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.
Cât pentru mine unul, fieştecine ştie
C-o am de bucurie
Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră."

Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Căţelul Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi că nu au mândrie, nici capricii deşarte,
S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
"Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată,
Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei."
- "Noi, fraţii tăi? răspunse Samson plin de mânie,
Noi, fraţii tăi, potaie!
O să-ţi dăm o bătaie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,
Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?"
- "Dar ziceaţi..." - "Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei."

Aceasta între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari, egalitate vrem.

Eu cred ca asta se intampla peste tot in jurul nostru. Pe de o parte dorim sa fim tratati de la egal la egal, considerand ca suntem vrednici sa ne ridicam la nivelul celor vizati, iar pe de alta, ne uitam peste umar la cel de langa noi care, tocmai pe acest motiv, cauta sa se bage in seama... Cu alte cuvinte, toti suntem egali, iar altii si mai egali!!!
Cum vedeti "egalitatea" aceasta? Tine ea de cultura, de culoare politica, de rasa, de sex, sau poate de modul cum ne imbracam, sau ce masina avem, etc?... Este fireasca, este falsa, este daunatoare societatii, sau dimpotriva, prin ea se pot face delimitari si distinctii?

[cezar_ioan]

Asa e in "ferma animalelor". Care sunt muncite de un singur dor: ierarhia puterii, in care sa am locul de sef, impreuna cu cei din specia mea.
Ah, sa nu uit, exista si un animal mai siret, care se declara si, uneori, in visele lui lupesco-serpesti chiar asa se si crede: cel mai mic si umil si blabla etc.
Numai ca, din pacate, tot pe axa puterii ierarhice isi duce veacul. Doar ca se crede mai smecher si face pe umilul si pe cumsecadele etc.

Cand esti neputincios in fata celor care ti-au cam tras clapa, da bine la orgoliul ala mare si la imgamfare sa pozezi in micutul si smeritul catelus. Poate vinezi si tu intr-o zi un soricel, un osulet, un caltabos ceva sau, mai bine, poate vanezi chiar beregata bossului, cand doarme multumit de sine...

De pe axa puterii nu poti iesi decat ruinat. "Vae victis" si alte strigate amintesc mereu de aceasta realitate.
De aceea, pe lumea asta a vnit intr-o zi Cineva Care a propus o axa alternativa: dragostea.
Numai ca, nehalitii puterii au confiscat-o si pe asta si au inceput sa rupa ciosvarte din ea, voind toata dragostea numai la ei. Tot ca posesie, tot ca muschi al puterii.

Antrenati cu jocurile si joculetele puterii (prin care fiecare isi impune pe toate ale sale si ragaie satisfacut cand le obtine), uitam, in clipele cand se infiripa oarecare fir de dragoste in cuibarul mintii noastre, uitam asadar ca dragostea nu pica din copac si ca omul nu e deloc capabil de iubire jertfelnica.
Uitam ca dragostea are legile, constringerile si treptele ei.
Pe toate le invatam cu sarguinta mare, impinsi de pohta puterii, dar sa deprindem dragostea nu avem niciodata vreme.
Presupunem ca o detinem deja, prin natura, ca pe un fel de insitinct bazal sau precum culoarea pielii.

Am observat la oameni ca accepta mai degraba sa le insiri in fata defectele si slabiciunile decat, Doamne fereste, sa le sugerezi ca au o mica deficienta, pe undeva, in legatura cu dragostea. Asta poate pentru ca, in mintea omenescului din noi, dragostea e asociata automat cu puterea, desigur cu puterea de penetrare si seductie sexuala...

Toate temele omenirii trec prin problema puterii, ca printr-un nod de cale ferata. Langa care asteapta, mereu nebagata in seama, etern confundata si rastalmacita adiere racoroasa a Dragostei.
Libertatea, dreptatea, fericirea, sensul si toate celelalte au fost si sunt mai mereu gandite si transate din pozitia puterii. Atat la nivelul individului cat si al guvernelor si natiunilor.
Privite insa din pozitia iubirii, al iubirii care te arunca precum centrifuga pe peretii parerii de sine facind loc Altcuiva in centrul fiintei tale, aceste vechi preocupari omenesti incep dintr-odata sa cante, sa danseze, sa zboare. Precum funigeii albastri sau cum baloanele de sapun pe care le ridica un copil care sufla-intr-un cerc colorat, pe malul crangului, intr-o zi de vara....

Ma scuzati pentru digresiune. Cestiuni urgente ale puterii ma cheama acum la noi ordine.

[Marius22]

Este o fabula mereu actuala pentru ca evidentiaza maica tuturor pacatelor si patimilor, mandria. Smerenia autentinca ne invata sa privim doar catre Dumnezeu-Omul, Hristos, in timp ce mandria ne indeamna sa ne comparam cu semenii.

Din nefericire, mandria ne-a devenit atat de intima incat Domnului nu-I mai lasam loc in inima noastra. Asa ajungem sa traim luand chipul "instrumentului de masura" - doar noi suntem masura tuturor lucrurilor - faurind planuri si obiective marete care sa ne propulseze inaintea tuturor pe "calea cea larga care duce la pieire"...

[Noiembrie]

Ce actuale pot fi fabulele lui Alexandrescu!

Lupul moralist

V-am spus, cum mi se pare, de nu îţi fi uitat,
Că lupul se-ntâmplase s-ajungă împărat.
Dar fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui
Ceea ce s-a urmat sub stăpânirea lui.

Auzind împăratul că-n staturile sale
Fac năpăstuiri multe păroşii dregători,
Că pravila stă-n gheare, că nu e deal sau vale
Unde să nu vezi jertfe mai mulţi prigonitori1,
Porunci să se strângă obşteasca adunare
Lângă un copac mare;
Căci vrea pe unii-alţii să îi cam dojenească,
Şi-n puţine cuvinte,
Să le-aducă aminte
Datoriile lor.

Toţi se înfăţişară; şi-nălţimea lupească
Începu să vorbească
C-un glas dojenitor:
"Domnilor de tot felul! Bune sunt astea toate?
Datoriile slujbei astfel le împliniţi?
Nu aveţi nici sfială, nici frică de păcate,
Să faceţi nedreptate şi să năpăstuiţi?
Toate slujbele voastre ţara vi le plăteşte:
Încă, pe la soroace,
Câte un dar vă face.
Dar reaua nărăvire,
Ce o aveţi din fire,
Nu se tămăduieşte.
Vedeţi cu ce morţi grele
Se isprăvesc din lume
Şi cum lasă rău nume
Acei care fac rele.
Gândiţi-vă că poate veţi da cuvânt odată
La-nalta judecată.
Gândiţi-vă la suflet, şi luaţi de la mine
Pildă a face bine."

Ăst cuvânt minunat,
Pe care domnul lup auz că l-a-nvăţat,
Trecând pe lângă sat,
La ziua unui sfânt, când preotul citea
Şi propovăduia,
Pe mulţi din dregători să plângă i-a-ndemnat.

"E! ce aţi hotărât, jupâni amploiaţi?
Oare-o să vă-ndreptaţi?"
Îi întrebă atunci înălţimea-mblănită,
Ce purta o manta de oaie jupuită.
"Spuneţi, o să schimbaţi purtarea-vă cea proastă?"

- "Să trăiţi la mulţi ani, dobitocia-voastră,
Răspunse un vulpoi, în slujbe lăudat;
Ne poate fi iertat,
Să vă-ntrebăm smerit, de vreţi a ne-arăta,
De unde-aţi cumpărat postavul de manta?"
Când mantaua domnească este de piei de oaie,
Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie.

[Noiembrie]

Pe strada-n care întotdeauna-i cald şi soare
Pe drumul dintre Haţeg şi Călan,
Venea un om voinic şi mare
Şi era ferice şi baban.

Dinspre hârtoape din Măceul de lumină,
Umbrind cu trup schilav tăpşanul,
Un biet sărman, venind înspre colină
Se întâlneşte nas în nas cu bogătanul.

- Ce-i cu tine, mutră pirpirie,
Întreabă fericitul - Cum te-ai trezit din somn?
Şi i-a răspuns săracul: - Cum să fie?
Deocamdată-i rău, stimate domn.

De când mă ştiu, mă lupt cu disperarea
Şi n-am în viaţa asta niciun rost,
Toţi mă muncesc de-mi rup spinarea
Şi-n urmă, mai descoperă că-s prost.

Acum cinci ani lucram şi la uzină,
Dar am ajuns pe drumuri făr-un ban,
Nu ştiu ce vor şi cine poartă vină
C-au demolat cu totul "Victoria Călan".

Şi uite aşa, umil, în viaţă mă târăsc,
Şi-mi deapăn visul, trudnic şi plăpând,
De jalea mea, toţi oamenii glumesc,
Şi rabd şi tac, şi-s pururea flămând.

- Sărman şomer, ce soartă imbecilă...
Hai vino-ncoa, căci eu am vaci, viţei
Şi un tractor... îngână omul plin de milă,
Te duc la mine-acasă, dacă vrei!

Te va ajuta, când vei cosi ogorul,
Cu grebla, fân mirositor crescut în ţeastă,
Cu apa de izvor, îţi ostoieşte dorul,
Chiar scumpa, drăgălaşa mea nevastă.

Într-adevăr, e şi noroc în viaţa asta,
Săracul s-a-ndopat cu frenezie,
Apoi privind cu ochi tâmpiţi nevasta
Îşi spuse-n gînd: - Ce tipă durdulie!

Ce negrişori sunt ochii ei ... ce trup!
Cu coapsele şi sufletu-mi adapă,
Îmi vine, hainele, nebun să-i rup,
Ce bună e, că-mi lasă gura apă!

Şi-ntocmai ca un frate din Peşteana,
I-a sărutat mânuţa, să-i complacă,
Ea îi zâmbi, făcând-şi vânt cu geana
Şi el, ca un "măgar" s-a dat la... "vacă".

Curând se-ntoarse omul, cu cardurile pline,
Văzînd şi el ce coarne mari purta...
... Când uneori eşti bou, ia seama bine,
Să nu aduci măgari în casa ta.

Haţeg 28.10.2008
Autor: Adamut Neaosul