Injuratura

[Mihnea Dragomir]

Zilnic aud înjurături. Zilnic, şi nu o dată. Oriunde. În toate mediile sociale. Înjură bărbaţii (de mult !), mai nou înjură femeile. Înjură oameni cu tâmple albe. Înjură ţânci. În traficul rutier, e potop de înjurături şi gesturi obscene. În transportul în comun, la fel. Nu scapi nici când intrii în bloc: în lift, pe pereţi, peste tot: înjurături şi măscări. Sunt pe garduri, pe stâlpi, pe străzi. Nici la pădure nu scapi, mai vezi câte una scrijelită pe copaci. Tot mai des, aud înjurături chiar şi la radio. Înjurătura devine normă.

Despre acest lucru, am scris aici: http://regnabit.wordpress.com/2010/0...re-injuratura/
Nu mai pot să sufăr înjurăturile. De ce se înjură în halul ăsta ? OK, înţeleg: e greu să duci o viaţă în castitate. E greu să ţii posturile. E greu să vii duminica la biserică. E greu să spui rugăciunea de seară, să nu bârfeşti, să nu te îmbeţi până cazi sub masă, etc. Dar ce o fi chiar aşa de greu să te abţii de la a înjura ? Cât de scârboase trebuie să i se pară lui Cristos înjurăturile noastre! El ne aude de fiecare dată şi ne întreabă: "de ce înjuri, copilul Meu ?" Pentru ce să Îl plesnim astfel, peste obrazul Lui înlăcrimat de păcatele noastre ? De dragul Lui, să nu mai înjurăm niciodată !

Va inteleg supararea si cred ca nu sunteti singurul.

Dumneavoastra ce solutie propuneti?

[dobrin7m]

O mica pilda

Odata un preot trecea pe ulita satului si pe langa el trecea un satean injurand.
Preotul in intreaba:
- Vi din iad omule?
- Nu, cum asa, ce vorba este asta parinte?
Iar parintele ia raspuns:
- Atunci cand cineva vorbeste chineza stiu ca vorbeste limba chinezilor, cand vorbeste franceza vorbeste limba francezilor dar cand cineva injura vorbeste limba diavolilor.

Cred ca ar trebui totusi fiecare din noi sa atragem atentia cunoscutiilor, prietenilor cand injura. Fiecare in anturajul si cercul sau de prieteni. Nu toti ar asculta, dat poate o parte cu siguranta. Indiferent daca ne interpeleaza. Nu conteaza. Cand se intampla asa, un Doamne Iisuse si nu auzim.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de o nestiutoare_

Va inteleg supararea si cred ca nu sunteti singurul.

Dumneavoastra ce solutie propuneti?

O singura injuratura rostita in gand sau verbal,
'arde' o multime de fapte bune pe care le-am facut in trecut.

Astfel, intre suflet si Dumnezeu se asterne o perdea de foc,
prin care nu mai putem vedea curatia si prea-plinul virtutilor.

Furia ne cufunda cu repeziciune de iad.

Cand auzim pe altii ca rostesc injuraturi,
sunt mai multe feluri speciale in care ne putem raporta la aceste incidente.

Toate exclud invinovatirea celor care injura.
Daca invinovatim, vom fi invinovatiti.

De exemplu:
- sa ne para rau pentru cei munciti de furie
- sa luam asupra noastra, pedeapsa ce se cuvine lor: "Doamne pedepseste-ma pe mine pentru injuraturile lor. Iar lor, da-le duhul blandetii si cumpatarii".
- sa vedem natura non-inerenta a injuraturii si suferintei

[catalin2]

În prealabil postat de dobrin7m

O mica pilda

Odata un preot trecea pe ulita satului si pe langa el trecea un satean injurand.
Preotul in intreaba:
- Vi din iad omule?
- Nu, cum asa, ce vorba este asta parinte?
Iar parintele ia raspuns:
- Atunci cand cineva vorbeste chineza stiu ca vorbeste limba chinezilor, cand vorbeste franceza vorbeste limba francezilor dar cand cineva injura vorbeste limba diavolilor.

O pilda frumoasa si instructiva, o sa o spun si altora cand injura.

[Mirela0110]

recunosc ca si eu mai injur

ce solutii exista ca sa ne mai tinem gura cand simtim ca explodam ? in afara de autocontrol, ca la mine nu merge, oricat de mult as incerca ...

[Rodica50]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Zilnic aud înjurături. Zilnic, şi nu o dată. Oriunde. În toate mediile sociale. Înjură bărbaţii (de mult !), mai nou înjură femeile. Înjură oameni cu tâmple albe. Înjură ţânci. În traficul rutier, e potop de înjurături şi gesturi obscene. În transportul în comun, la fel. Nu scapi nici când intrii în bloc: în lift, pe pereţi, peste tot: înjurături şi măscări. Sunt pe garduri, pe stâlpi, pe străzi. Nici la pădure nu scapi, mai vezi câte una scrijelită pe copaci. Tot mai des, aud înjurături chiar şi la radio. Înjurătura devine normă.

Despre acest lucru, am scris aici: http://regnabit.wordpress.com/2010/0...re-injuratura/
Nu mai pot să sufăr înjurăturile. De ce se înjură în halul ăsta ? OK, înţeleg: e greu să duci o viaţă în castitate. E greu să ţii posturile. E greu să vii duminica la biserică. E greu să spui rugăciunea de seară, să nu bârfeşti, să nu te îmbeţi până cazi sub masă, etc. Dar ce o fi chiar aşa de greu să te abţii de la a înjura ? Cât de scârboase trebuie să i se pară lui Cristos înjurăturile noastre! El ne aude de fiecare dată şi ne întreabă: "de ce înjuri, copilul Meu ?" Pentru ce să Îl plesnim astfel, peste obrazul Lui înlăcrimat de păcatele noastre ? De dragul Lui, să nu mai înjurăm niciodată !

Si , din pacate, tot mai des, injura tinerii! Am reusit sa conving pe cineva sa lase acest obicei, daruindu-i cartea "Pacatul injuraturilor".

[Mihnea Dragomir]

Sunt sigur că nimeni (în afară de cei mai detracaţi) nu obişnuieşte să îşi înjure părinţii. Nici fraţii ori surorile. Nici copiii. Nici nu ne place să auzim înjurături în casa noastră.

Dar cei pe care îi înjurăm sunt chiar fraţii şi surorile noastre. Ei au acelaşi Tată pe care îl avem şi noi. De obicei, au şi aceeaşi Mamă, care este Biserica. Nu sunt fraţii noştri şi surorile noastre nişte oameni perfecţi: noi suntem ? Au bube multe. Şi noi avem. Iar pământul este locul unde ne-a dat Dumnezeu să trăim, deocamdată. Este casa noastră.

Ce-ar fi ca, de câte ori simţim pornirea să înjurăm, să spunem una din rugăciunile acelea scurte ? Ce-ar fi ca să ne gândim ce ar spune Isus în locul nostru. Oare ar trage o sudalmă, aşa cum suntem pe punctul să facem ?

Iar dacă, din pricina slăbiciunii, am apucat să înjurăm, să facem cele prescrise de Maica noastră pentru astfel de cazuri. Presupunem că nu e vorba de cele sfinte, caz în care vorbim de încălcare a Legii care nu se poate remite decât prin spovadă. Nu. O înjurătură simplă, acolo, gen "băi boule !". În acest caz, mai întâi ar fi bine să ne pară rău. Isus ne-a auzit şi nu i-a plăcut asta. Prin graţia specială conferită lor de a participa la cele de pe pământ, e posibil şi ca părinţii ori bunicii noştri să ne fi auzit, dacă sunt în Cer. Să nu ne gândim "bine că nu ne-au auzit copiii noştri !". Ei au o părere aşa de bună despre noi şi ne-ar durea inima să ştim că au motive să şi-o schimbe. Copiii noştri şi toţi urmaşii noştri chiar nenăscuţi, vor vedea şi vor auzi ce am spus atunci, în Valea Iosafat, când "toate se vor da în vileag" şi viaţa tuturor va fi desfăşurată în ochii tuturor. Nu e aşa că, bineştiind aceste lucruri, ne-ar veni să intrăm în pământ de ruşine ?

După ce am realizat ce am făcut, să încercăm să reparăm răul produs. Să cerem iertare fratelui ori surorii noastre ofensate. Să facem, ca gest expiator faţă de Dumnezeu, câte 30 de metanii în seara zilei în care am înjurat şi o rugăciune de iertare. Două înjurături ? 60 de metanii. La trei înjurături, adică 90 de metanii ne vom gândi, cu genunchii scrijeliţi, că bine era dacă nu înjuram. După ce nu vom mai înjura zile la rând, să facem, totuşi, 30 de metanii şi o rugăciune la Domnul, Care ne-a trimis harul său lucrător astfel încât nu am mai înjurat.

[horatiu.miron]

Eu am observat ca sofatul are de obicei sa scoata ce-i mai rau din oameni. Cand sunt la volan, cei mai multi soferi se comporta de parca ar fi intr-o competitie si considera ca este normal sa injure pietonii sau sa se injure intre ei, indiferent de cine are dreptate. Si multi din acesti soferi sunt oameni care cand se dau jos din masina sunt perfect normali.

[Noesisaa]

Eu nu injur niciodata, oi fi mai ciudata. Dar nici nu conduc masina. Adevarul este ca dintre toate locurile in care am locuit (in afara Romaniei), romanii injura cel mai mult si cel mai urat.