Incertitudine si libertate

[glykys]

In Evanghelia de astazi, tema centrala este credinta. Va propun spre lectura un articol aparut in "Observator cultural" despre resemantizarea verbului a crede la Nicolae Steinhardt, articol scris de George Ardelean, profesor la Literele bucurestene, cercetator harnic al operei monahului Delarohia:

Incertitudine si libertate
Fragment din studiul introductiv la volumul „Incertitudini literare“, în curs de apariţie la Editura Polirom, în cadrul „Integralei N. Steinhardt“


http://www.observatorcultural.ro/Inc...s_details.html

Pe mine m-a bucurat foarte tare sa il citesc si vi-l ofer si voua, spre reflectie si bucurie. Mai jos citez un fragment:


"Mai există însă o zonă pe care Steinhardt o explorează şi din care îşi extrage argumentele incertitudinii: relaţia dintre fapte, gesturi şi problema mîntuirii. Nu există nici o certitudine că dacă săvîrşim fapte bune, că dacă am ales „drumul drept“ (sau pe care îl con*siderăm noi drept) ne vom mîntui. Relaţia dintre fapte şi mîntuire nu este una contractuală, nu este una „de schimb“. Creştinismul este şi din acest punct de vedere o religie a incertitudinii şi-n ultimă instanţă a libertăţii şi a riscului existenţial:
„Părintele stareţ Roman: creştinismul e riscul absolut, iar viaţa de călugăr e riscul dus la paroxism. Nu ţi se oferă nici o certitudine. Nimic. Numai primejdii, numai riscuri. Nici certitudinea că vei muri măcar acolo, la mă*năstire. Că vei rezista. Că vei avea ce mînca. Şi nici, mai ales, că ai făcut bine călugă*rindu-te. Şi nici – culmea – că ai ales calea mîntuirii. S-ar putea ca după atîtea nevoinţe şi mizerii să nu te mîntuieşti, să arzi ca orice păcătos care s-a lăfăit în bucurii, belşuguri şi confort, şi s-a hrănit cu multe desfătări alese, ori spre deosebire de cutare om cuminte care şi-a dus viaţa pe cît s-a priceput fără a visa semeaţa desăvîrşire.
Numai şi numai incertitudini. Dai totul, nu primeşti nimic. Şi rămîi absolut singur, şi nici de tine nu poţi fi sigur, mai puţin ca de ceilalţi. Vei putea oare răbda fără a cîrti?
Creştinismul, călugăria: iată saltul (şi dincolo, vorba lui Lytton Strachey despre cardinalul Manning, nu e o saltea), iată cuptorul aprins (în care să te arunci), iată podul care se surpă în urma ta, iată flota căreia îi dai foc, aventura. Cecul e fără garanţie şi semnătură, mergi cu el la bancă şi nu ştii dacă va fi onorat. Mănăstirea (ori credinţa, nu-i mai brează) nu oferă nimic şi ia totul şi te aşteaptă, rece, la cotitură.“. (9.)"

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de glykys

"Mai există însă o zonă pe care Steinhardt o explorează şi din care îşi extrage argumentele incertitudinii: relaţia dintre fapte, gesturi şi problema mîntuirii. Nu există nici o certitudine că dacă săvîrşim fapte bune, că dacă am ales „drumul drept“ (sau pe care îl con*siderăm noi drept) ne vom mîntui. Relaţia dintre fapte şi mîntuire nu este una contractuală, nu este una „de schimb“. Creştinismul este şi din acest punct de vedere o religie a incertitudinii şi-n ultimă instanţă a libertăţii şi a riscului existenţial:
„Părintele stareţ Roman: creştinismul e riscul absolut, iar viaţa de călugăr e riscul dus la paroxism. Nu ţi se oferă nici o certitudine. Nimic. Numai primejdii, numai riscuri. Nici certitudinea că vei muri măcar acolo, la mă*năstire. Că vei rezista. Că vei avea ce mînca. Şi nici, mai ales, că ai făcut bine călugă*rindu-te. Şi nici – culmea – că ai ales calea mîntuirii. S-ar putea ca după atîtea nevoinţe şi mizerii să nu te mîntuieşti, să arzi ca orice păcătos care s-a lăfăit în bucurii, belşuguri şi confort, şi s-a hrănit cu multe desfătări alese, ori spre deosebire de cutare om cuminte care şi-a dus viaţa pe cît s-a priceput fără a visa semeaţa desăvîrşire.
Numai şi numai incertitudini. Dai totul, nu primeşti nimic. Şi rămîi absolut singur, şi nici de tine nu poţi fi sigur, mai puţin ca de ceilalţi. Vei putea oare răbda fără a cîrti?
Creştinismul, călugăria: iată saltul (şi dincolo, vorba lui Lytton Strachey despre cardinalul Manning, nu e o saltea), iată cuptorul aprins (în care să te arunci), iată podul care se surpă în urma ta, iată flota căreia îi dai foc, aventura. Cecul e fără garanţie şi semnătură, mergi cu el la bancă şi nu ştii dacă va fi onorat. Mănăstirea (ori credinţa, nu-i mai brează) nu oferă nimic şi ia totul şi te aşteaptă, rece, la cotitură.“. (9.)"

De aceea a doua virtute teologică este nădejdea. Fără să sperăm că vom reuşi să ne curăţăm în focul iubirii divine, rămînem doar cu acele incertitudini despre care vorbeşte Steinhardt.

[Tomita]

Parerea mea este ca libertatea nu vine din incertitudine. Libertatea este posibilitatea de a alege cu sau mai putina incertitudine.
Alegi calugaria cand nu mai ai incertitudini si stii ca aceasta este calea mai potrivita pentru tine. Ca mai sunt ispite este altceva.
Spui ca crestinismul este o religie a incertitudinii atunci cand nu stii daca esti crestin.

[glykys]

Textul lui Steinhardt e plin de paradoxuri, dar daca ii intelegi optica si privesti lucrurile din perspectiva sa, totul are logica si sens.

Mantuirea ramane o incertitudine pana in clipa mortii, in sensul ca nimeni nu poate afirma, din timpul vietii, ca este deja mantuit, oricate fapte bune si oricata credinta ar avea. Mantuirea se poate castiga, dar se si poate pierde intr-o clipa (a se vedea ultra-cunoscutele exemple ale lui Iuda si ale talharului de pe cruce).

Privind lucrurile din perspectiva sa, cu adevarat crestinismul e o religie a incertitudinii, daca definesti credinta in opozitie cu evidenta dovedita. Incertitudinea, desi are o valoare peiorativa in limba romana, este exact opusul certitudinii, al evidentei dovedite, care te constrange sa o accepti. In lumile antice, cea mai mare dovada a existentei unui lucru se considera faptul de a fi vazut, iar mai apoi faptul de a fi auzit. Credinta ca un lucru exista era net inferioara in acest sistem. Or crestinismul vine si schimba schema aceasta de gandire. Se spune in Evanghelii ca mai fericiti sunt cei care nu au vazut si au crezut. Pentru ca deja, daca vezi, daca ai siguranta unui lucru, inseamna ca nu mai ai o credinta, ci ai o certitudine dovedita.

[iustin10]

Cel mai interesant este sa ai o anumita neputinta si sa iti pui increderea in Dumnezeu.
Cu adevarat este cea mai mare aventura.
Nimic nu iti da sorti de izbinda , toate lucrurile sunt impotriva ta ,si ,cu toate acestea ,nu cazi. Ba mai mult,inaintezi ,si situatia pare a se intoarce in favoarea ta .
Pentru ca atunci esti cel mai constient ca nu ai nici o valoare,ca singur nu reprezinti nimic ,si lasi toata nebunia cererii tale ,in seama lui Dumenzeu. Si El ,incet incet se arata.Intai nu te lasa sa cazi,apoi incep sa se intample rasturnari uimitoare,incepi sa ai incredere ,si si mai mult te agati de Dumnezeu. Incepi sa multumesti fierbinte pentru cele primite, si sa nu iti mai faci griji ,ci sa cauti doar ce este placut lui Dumnezeu.

Liberatea vine apoi ca rezultat ,cand scapi de robia grijiilor,si a increderii prea mari in solutile proprii,si lasi fiecare aspiratie a ta in seama lui Dumnezeu.
Nu mai ai scopuri imediate,materiale, ci singurul scop este ca sa descoperi lumea prin credinta.

[grigoras gherase]

În prealabil postat de glykys

In Evanghelia de astazi, tema centrala este credinta. Va propun spre lectura un articol aparut in "Observator cultural" despre resemantizarea verbului a crede la Nicolae Steinhardt, articol scris de George Ardelean, profesor la Literele bucurestene, cercetator harnic al operei monahului Delarohia:

Incertitudine si libertate
Fragment din studiul introductiv la volumul „Incertitudini literare“, în curs de apariţie la Editura Polirom, în cadrul „Integralei N. Steinhardt“


http://www.observatorcultural.ro/Inc...s_details.html

Pe mine m-a bucurat foarte tare sa il citesc si vi-l ofer si voua, spre reflectie si bucurie. Mai jos citez un fragment:


"Mai există însă o zonă pe care Steinhardt o explorează şi din care îşi extrage argumentele incertitudinii: relaţia dintre fapte, gesturi şi problema mîntuirii. Nu există nici o certitudine că dacă săvîrşim fapte bune, că dacă am ales „drumul drept“ (sau pe care îl con*siderăm noi drept) ne vom mîntui. Relaţia dintre fapte şi mîntuire nu este una contractuală, nu este una „de schimb“. Creştinismul este şi din acest punct de vedere o religie a incertitudinii şi-n ultimă instanţă a libertăţii şi a riscului existenţial:
„Părintele stareţ Roman: creştinismul e riscul absolut, iar viaţa de călugăr e riscul dus la paroxism. Nu ţi se oferă nici o certitudine. Nimic. Numai primejdii, numai riscuri. Nici certitudinea că vei muri măcar acolo, la mă*năstire. Că vei rezista. Că vei avea ce mînca. Şi nici, mai ales, că ai făcut bine călugă*rindu-te. Şi nici – culmea – că ai ales calea mîntuirii. S-ar putea ca după atîtea nevoinţe şi mizerii să nu te mîntuieşti, să arzi ca orice păcătos care s-a lăfăit în bucurii, belşuguri şi confort, şi s-a hrănit cu multe desfătări alese, ori spre deosebire de cutare om cuminte care şi-a dus viaţa pe cît s-a priceput fără a visa semeaţa desăvîrşire.
Numai şi numai incertitudini. Dai totul, nu primeşti nimic. Şi rămîi absolut singur, şi nici de tine nu poţi fi sigur, mai puţin ca de ceilalţi. Vei putea oare răbda fără a cîrti?
Creştinismul, călugăria: iată saltul (şi dincolo, vorba lui Lytton Strachey despre cardinalul Manning, nu e o saltea), iată cuptorul aprins (în care să te arunci), iată podul care se surpă în urma ta, iată flota căreia îi dai foc, aventura. Cecul e fără garanţie şi semnătură, mergi cu el la bancă şi nu ştii dacă va fi onorat. Mănăstirea (ori credinţa, nu-i mai brează) nu oferă nimic şi ia totul şi te aşteaptă, rece, la cotitură.“. (9.)"

N.Steinhardt dezvolta aceasta paradigma tocmai pentru a putea argumenta la existenta ei si un raspuns dupa marele sau har.Mai trebuie spus ca la el credinta nu se bazeaza pe dovezi ci pe incredintarea in cele nevazute.
Parasindu-l un pic pe Steinhardt si intorcandu-ne la Domnul Iisus Hristos,auzim din gura Lui si vedem din lucrarea Lui veridicitatea certitudinii credintei noastre in Dumnezeu,caci altfel cu ce am fi mai deosebiti decat cei ce nu cred?Veti spune ceva de genul:ei,noi suntem "calduti" nu ca ateii,reci.Dar,deasemenea stim si raspunsul:"...dar pentru ca sunteti calduti va vars de la gura mea".Si apoi cum am putea uita cuvintele Mantuitorului:"Tomo,pentru ca ai vazut,ai crezut,dar mai fericiti cei ce nu au vazut si au crezut"?
Credinta,speranta in cele promise de Domnul Iisus,este motorul vietii noastre pe acest pamant.Priviti-i pe semenii nostri fara credinta si veti vedea ca viata lor are o carare sinusoidala,se sufoca "impingand"la ea si "mor"tocmai pentru ca le lipseste acest motor:CREDINTA!
Dumnezeu sa ne ajute sa avem grija de credinta noastra si mantuirea ne va fi asigurata.

[glykys]

În prealabil postat de grigoras gherase

Credinta,speranta in cele promise de Domnul Iisus,este motorul vietii noastre pe acest pamant.Priviti-i pe semenii nostri fara credinta si veti vedea ca viata lor are o carare sinusoidala,se sufoca "impingand"la ea si "mor"tocmai pentru ca le lipseste acest motor:CREDINTA!
Dumnezeu sa ne ajute sa avem grija de credinta noastra si mantuirea ne va fi asigurata.

Si mie mi se pare ca problemele sufletesti ale multora din jur (inclusiv ale mele) sunt izvorate din necredinta, din faptul ca Dumnezeu nu intra in ecuatia planurilor lor, dar nu trebuie sa ne bucuram ca nu suntem ca ei, ci sa incercam, dupa posibilitatile noastre, sa ii ajutam sa nu se mai sufoace. Prin asta ne manifestam noi credinta, prin felul in care o punem in practica in viata prin relatia cu semenii nostri, nu doar prin gandurile, ideile, teoremele pe care le avem in minte si in suflet. Nu zic sa facem prozeliti, pentru ca multi nu vor sa auda de Dumnezeu, de biserica sau de credinta, ci sa ii ajutam cu o vorba buna, cu un ajutor la nevoie, cu un zambet, cu prezenta noastra. In rest, ar trebui sa ne rugam sa le dea Domnul gand bun, sa ii lumineze, sa ii povatuiasca... Altfel nu suntem cu nimic mai presus decat ei, ba dimpotriva, ne facem vinovati ca ascundem lumina sub obroc.

[Mihnea Dragomir]

Eu, unul, sunt absolut sigur că, dacă voi îndeplini toate poruncile lui Cristos şi moartea mă va găsi în stare de prietenie cu El, atunci în mod sigur El mă va mântui şi mă voi bucura de bucuria Lui o veşnicie întreagă. În această privinţă, nu am nici cel mai mic dubiu.

În prealabil postat de iustin10

ci singurul scop este ca sa descoperi lumea prin credinta.

Iata o afirmatie foarte frumoasa! Cu adevarat extraordinara.

Cand a incheiat Crima si pedeapsa, Dostoievski spunea ca renasterea lui Raskolnikov (prin descoperirea iubirii) este deja o alta poveste... Pe care Dostoievski nu a mai scris-o.
A incercat insa Tolstoi, in "Invierea"...

A descoperi lumea prin credinta... Ce cuvant extraordinar! (pentru ca sugereaza o taina mare...)

Si ma intreb: oare cum e sa te descoperi pe tine prin credinta... (Cat despre a-L descoperi pe Dumnezeu prin credinta, ma opresc sa mai zic.)

[cristiboss56]

În prealabil postat de ioan cezar

A descoperi lumea prin credinta... Ce cuvant extraordinar! (pentru ca sugereaza o taina mare...)

Si ma intreb: oare cum e sa te descoperi pe tine prin credinta... (Cat despre a-L descoperi pe Dumnezeu prin credinta, ma opresc sa mai zic.)

Sa iesim din noi, sa ne privim nepartinitor si necrutator din afara, sa risipim ceata din jur, sa ne privim nediscriminatoriu, sa parasim lumea fantomatica a egocentrismului spre a intra in realitate si in atat de elogiatul realism.

Nu-i nevoie sa invatam realismul.El sta la baza propovaduirii lui HRISTOS.

CRESTINATATEA, iata realismul!

Sti cine a spus asta ?