|
#1
|
|||
|
|||
Oameni de renume
Fridtjof Nansen ( 1861 – 1930 )
Marele explorator al Nordului, Fridtjof Nansen, se naste pe 10 octombrie 1861 intr-o mica localitate de langa Oslo, intr-o familie care-i va asigura o adevarata educatie spartana. Mosia tatalui sau, aflata la marginea unei paduri intinse, il face pe Nansen sa traiasca in mijlocul naturii pe care invata sa o iubeasca si sa o respecte inca din primii ani de viata. Tatal, provenit dintr-o familie de mestesugari, isi creste copiii cu severitate, obligandu-i sa mearga zilnic pe jos sase kilometri pentru a urma o scoala la Oslo. Vara, copiii sunt obligati sa alerge zece kilometri si inainte si dupa baie, iar in atelierul de dulgherie se gaseste mereu ceva de facut si pentru copii. Mama, provenita dintr-o familie nobila, ii imprima lui Nansen placerea de a schia si patina, astfel ca inainte de a implini 20 de ani, Nansen are deja in palmares mai multe premii la curse, sarituri, inot si tragere la tinta. Crescut intr-o astfel de atmosfera spartana, Nansen ajunge chiar el sa devina constient de utilitatea unei asemenea educatii. Fara sa mai fie obligat de nimeni, el insusi continua sa-si fortifice organismul, umbland mult prin paduri si fiorduri, alergand si tinand post, sau pregatindu-si singur hrana in timpul expeditiilor sale. Curajul este una din calitatile care se remarca la acest tanar inca de la varsta de 16 ani, cand isi salveaza fratele de la inec. Acest curaj nu-l va parasi nici la o varsta inaintata, caci la 60 de ani va face acelasi lucru, sarind in ajutorul unui om care era gata sa se inece. Dragostea pentru natura si educatia primita de la parinti vor face din acest copil cu ochi albastri un barbat curajos si neinfricat, dar in acelasi timp modest, drept si nobil. In 1880, Nansen incepe sa studieze zoologia la Universitatea din Oslo. Dupa doar doi ani, devine coordonator al Muzeului de Stiinte Naturale din Bergen, iar in 1887, pe baza cercetarilor facute de el in domeniu, este declarat doctor in filozofie la aceeasi universitate. O idee care-l urmareste pe tanarul temerar timp de cinci ani este aceea de a traversa Groenlanda pe schiuri, o idee luata in ras de conationalii sai, fiind considerata o adevarata nebunie. Pregatirile sunt facute cu rigurozitate, iar expeditia se dovedeste a fi un succes. In ciuda puternicelor furtuni de zapada cu care se confrunta pe traseu, muntii inghetati ai Groenlandei sunt invinsi. Pe langa buna constitutie fizica obtinuta in urma antrenamentelor lungi si grele, Nansen mai avea un secret in maneca: sacii de dormit, care i-au salvat viata in timpul acestei expeditii, fusesera confectionati din piele de ren. Pentru ca ultimul vas spre continent plecase, Nansen e nevoit sa petreaca o iarna intreaga printre eschimosi, invatand sa le cunoasca obiceiurile si suferintele. La intoarcerea pe continent, scrie o carte despre cultura populatiei de eschimosi din Groenlanda, atragand atentia lumii asupra suferintelor acestui popor, a carui cultura era invadata de straini. In aceasta carte, el cere tuturor strainilor sa se retraga din Groenlanda pentru a-i salva pe bastinasi. Un moment important in viata viitorului explorator al Nordului il reprezinta casatoria cu Michael Sars, fiica unui profesor universitar, zoolog si explorator al marilor. Evenimentul are loc in 1889, pe cand Nansen avea 31 de ani. Cei doi se completeaza reciproc, iar sotia il va insoti pe Nansen in toate excursiile de vara si iarna, la schi, la plaja sau la vanatoare. Inca de la logodna, el ii impartasise viitoareai sale sotii planurile sale de viitor: “Eu trebuie sa plec la Polul Nord.” Doi ani ii sunt necesari pentru a planui in amanuntime explorarea regiunilor polare nordice. Cu ajutorul unor subscribtii publice si a unor sume provenite de la stat, construieste vasul “Fram” (“Inainte” ) dupa propriile planuri. Forma vasului era astfel conceputa incat el sa nu fie sfaramat de gheatza, ci sa fie ridicat. Astfel, vasul urma sa-i duca pe exploratori cat mai departe spre Pol, urmand ca apoi sa se foloseasca de saniile trase caini pana la tinta finala. Data de 24 iunie 1893 este momentul de inceput al expeditiei. Vasul “Fram” pleaca din Oslo cu intreaga echipa, din care faceau parte, alaturi de Nansen, si Otto Sverdrup, capitanul vasului, Sigur Hansen, care urma sa se ocupe de observatiile astronomice si meteorologice, si Henrik Blessing, doctor si botanist. Clipa despartirii de casa sa aflata pe istm este cea mai grea, insa Nansen e un barbat al Nordului, un om puternic care stie sa-si stapaneasca dorul de familie in dorinta sa nestavilita de a infrunta necunoscutul. In jurnalul sau, el consemneaza: “Nu cunosc ceva mai bun de facut. Va fi o calatorie periculoasa, o lupta pe viata si pe moarte; am insa altceva de ales ? E nedemn pentru un barbat sa ia asupra sa o responsabilitate si sa o paraseasca atunci cand se apropie momentul culminant al bataliei. Nu exista decat o cale , si aceasta este: Inainte !” Pe 14 martie 1895, Nansen paraseste vasul si, impreuna cu Johansen, cel mai bun schior al Norvegiei si un bun prieten al sau, incearca sa inainteze spre Nord cu sania, dupa ce facuse in prealabil cercetari cu privire la viata in cort, nu departe de vas. “Evadarea” de pe “Fram” il face sa ajunga in locuri inca neatinse de picior omenesc, strabatand circa 1000 de kilometri pana la latitudinea de 86* si 14’. Dupa intoarcerea pe vas, echipa e nevoita sa astepte inca un an o noua ocazie pentru a iesi pentru cercetari.Problemele se inmultesc pe zi ce trece: lipsa alimentelor, singuratatea, nesiguranta reintoarcerii acasa, gerul si sacrificarea ultimilor caini, toate apasa profund sufletele celor din echipa de exploratori. In jurnaul sau, Nansen scrie: “Hainele impregnate de grasime se lipeau tare de corp… Parul si barba ne cresteau valvoi; fatza si mainile ne erau negre si unsuroase; ne-am salbaticit de-a binelea. Era un chin sa umbli cu atata slanina pe tine si sa nu ai nimic, nici cu ce sa-ti poti sterge , macar o data, mainile.” Tot acest chin dureaza de la 26 august 1895 pana la 19 mai 1896, data la care echipa porneste spre Insulele Spitzbergen. Pe 17 iunie, echipa lui Nansen se intalneste cu o alta echipa de exploratori, condusa de Frederik Jackson, cu vasul careia se reintoarce in Norvegia. “Fram” va reveni si el nevatamat dupa o saptamana. Reintos acasa, Nansen e primit ca un erou national. I se ofera catedra de zoologie a Universitatii din Oslo si e chemat sa tina conferinte in diferite locuri. Isi construieste o casa mare si luminoasa undeva in munti, dar nu pentru a sta degeaba, ci pentru a planui explorarea Polului Sud. Dincolo de preocuparile sale stiintifice, concretizate prin participarea la o expeditie oceanografica, Nansen se implica mult si in viata politica. Militeaza in fatza puterilor straine pentru independenta Norvegiei fatza de Suedia pe cale pasnica, apoi, in 1906, este trimis la Londra ca ambasador al Norvegiei independente. Noua postura il face sa intre in contact cu lumea diplomatica europeana, fapt ce ii va influenta viitorul. In timpul unei vacante, aflandu-se acasa, Nansen primeste vizita lui Amundsen, care ii cere vasul Fram pentru explorarea Polului Sud. Se hotaraste cu greu sa-i dea vasul lui Amundsen, mai ales ca acest lucru implica renuntarea la propriile planuri cu privire la Polul Sud. Doar cand o vede pe sotia sa bolnava si coplesita de gandul ca va pleca din nou, Nansen renunta si cedeaza vasul. In 1908, dupa moartea sotiei, Nansen se retrage din viata diplomatica si politica, revenind la studiile si cursurile din tara. Pregatirile lui Amundsen dureaza ani de zile si, cu toata impotrivirea inimii sale, Nansen il sprijineste pe acesta cu tot ce poate. Cand, in final, vasul Fram paraseste fiordul cu destinatia Polul Sud, el se urca pe acoperisul casei, privind nostalgic. “Aceasta a fost cea mai amara ora a vietii mele”, ii marturiseste el mai tarziu fiului sau. Pana la izbucnirea Primului Razboi Mondial, face mai multe calatorii de studiu in Irlanda, Islanda, apoi in Nord, in Siberia pana la Amur, iar in Sud, pana la Madeira si Azore. Intre timp, Amundsen si Peary ajung la cei doi poli. |
#2
|
|||
|
|||
In timpul razboiului, este trimis ca sef al delegatiei norvegiene pentru aprovizionarea tarii cu cereale. In 1919, poate fi gasit la Paris, unde incearca sa negocieze intrarea Norvegiei in Liga Natiunilor ce urma sa fie infiintata. Afland ca in Rusia bolsevica mii de oameni mor de foame, Nansen face un apel insistent pe langa Liga Natiunilor ca sa ofere ajutor acestor oameni. Liga il insarcineaza sa organizeze repatrierea a 500 000 de prizonieri si refugiati aflati in Rusia si China, fara sa-i fie oferit niciun sprijin material, si nici garantia colaborarii sovietelor.
Ajuns in Rusia pustiita de foame si revolutie, fara trenuri, vapoare, haine si dezinfectante, la cei 60 de ani ai sai, Nansen se mobilizeaza ca in tinerete. In cateva luni aduna in Marea Baltica 14 nave, iar sute de trenuri sunt mobilizate pentru a-i transporta si repatria pe cei 300 000 de prizonieri. Desi i se cere initial sa lucreze doar doua luni pentru acest proiect, Nansen va lucra 10 ani, pana la moarte pentru repatrierea prizonierilor. Pasapoartele oferite refugiatilor si prizonierilor purtau numele “Nansen”, iar acolo unde in mod obisnuit se afla emblema care arata suveranitatea unui stat, se afla chipul sau. In 1921, primeste o telegrama din partea Ligii Natiunilor in care este invitat sa plece din nou in Rusia pentru a salva populatia lovita de foamete. La inceput, ezita, insa doar dupa cinci zile , el se afla deja in drum spre Moscova, avand certitudinea unei chemari divine. Ajuns la Moscova, incheie un acord cu Cicerin. Recolta fusese catastrofala si Rusia, pentru a supravietui, avea nevoie de 8 000 de trenuri a cate 50 de vagoane fiecare pline cu cereale. Pentru o asemenea misiune, Nansen avea nevoie de resurse financiare uriase, in timp ce intreaga lume era ostila sistemului rusesc bolsevic. El insusi ajunge sa fie banuit de bolsevism, fiind nevoit sa infrunte ura si calomniile diplomatilor europeni de la Geneva. Oficial, statele Europei nu fac nimic pentru salvarea poporului rus infometat, fapt care-l determina pe Nansen sa colinde prin capitalele lumii pentru a aduna fonduri de la persoane particulare. Cu banii stransi, el trece la actiune, aducand hrana pentru flamanzii din Rusia. Nansen e privit de catre rusi ca un sfant mantuitor. Bilantul actiunilor umanitare conduse de el este impresionant. In anii 1920 si 1921, peste 500 000 de prizonieri sunt readusi la casele lor. Mai multe milioane de rusi sunt salvati de la moarte prin infometare, iar in 1922, conduce un schimb de prizonieri intre Turcia si Grecia, in urma razboiului greco-turc din acelasi an. In 1923, asigura transportul deportatilor bulgari, apoi reintoarcerea a 300 000 de armeni risipiti in intreaga lume. In acelasi an, Nansen primeste Premiul Nobel pentru Pace, insa baii ii cedeaza pentru infiintarea unei ferme dupa modelul rusesc. Ca om, Nansen a fost un crestin veritabil, daruind celor din jur mai mult decat puterile sale limitate. Purta haine si incaltaminte veche, fiind modest in toate, dar si un pacifist convins. Desi s-a retras din biserica de stat, el nu a incetat sa lucreze pentru binele semenilor sai, indiferent din ce popor faceau parte. Ultimii ani din viata ii petrece continuandu-si studiile, in cercul restrans al familiei si prietenilor, in casa de langa fiord. Nansen moare pe neasteptate in 1930, sfarsitul gasindu-l lucrand, la fel de activ cum a fost intreaga sa viata inchinata binelui general. Scurta biografie a acestui temerar al Nordului si iubitor de oameni nu ar fi completa fara una din cele mai frumoase declaratii facute de el pe cand avea 65 de ani: “Primul lucru mare in viata este sa te gasesti pe tine insuti. Pentru aceasta e nevoie de singuratate, de contemplatie, cel putin din cand in cand. Mantuirea nu va veni din centrele zgomotoase ale civilizatiei. Ea va veni din locuri izolate. Marii reformatori ai istoriei vin din pustietati, din regiuni salbatice… Multi nu gasesc vreodata timp sa mediteze asupra intelesului vietii lor… Principalul este sa faci tot ce poti mai bine… Secretul asa-ziselor mele succese este: “Arde corabiile in urma ta… Astfel, nu mai exista decat o singura optiune: Inainte !. Trebuie sa actionezi, sau sa mori !” Last edited by myself00; 01.05.2013 at 00:53:43. |
#3
|
|||
|
|||
Benjamin Franklin ( 1706 – 1790 )
Viata lui Benjamin Franklin este un exemplu de reusita prin perseverenta si tenacitate, chiar pentru oamenii care se nasc pe cele mai de jos trepte sociale. “Acesta este omul care a smuls fulgerul din inaltimea cerului si sceptrul din mainile tiranilor, scrie pe soclul monumentului ridicat in onoarea acestui american intelept, bun la suflet, sfatos si extraordinar de muncitor.
Benjamin Franklin se naste pe 17 ianuarie 1706, langa Boston, in familia unui fabricant de sapun ce avea nu mai putin de 16 copii, Benjamin fiind al 17-lea. Initial, tatal doreste sa-l faca preot, insa saracia il impiedica sa-i poata plati taxele scolare, asa ca isi da fiul sa invete diferite meserii. Observand pasiunea fiului sau pentru carte, tatal il da pe Benjamin la o tipografie. Meseria il atrage pe copil, mai ales ca are la indemana o multime de carti pe care le citeste pe nerasuflate in timpul noptii. Adesea, dimineata il gaseste pe Benjamin cu cartea in mana, fara ca acest fapt sa afecteze constiinciozitatea lui la lucru. Niciodata patronul sau nu a avut motive sa se planga de ceva rau in dreptul lui, caci prin munca sa, Benjamin reuseste sa se faca stimat si respectat de toti cei din jur. La doar 15 ani, Benjamin ajunge gazetar la un ziar ce se tiparea in tipografia unui frate al sau. Noua postura il aduce in legatura cu multi intelectuali din Philadelphia, avand ocazia sa asiste la multe discutii animate. Ceea ce este de remarcat inca din acesti ani ai tineretii lui Benjamin Franklin este deosebita lui modestie. Vorbirea lui este plina de tact si lipsita de expresii care ar fi putut provoca reactii adverse. El insusi recunoaste mai tarziu: “Intotdeauna ma folosesc de expresii ca: “imi inchipui”,” eu cred ca”, “mi se pare ca lucrul acela ar fi asa”, “daca nu ma insel”. Acest obicei mi-a adus bogate succese atunci cand eram pus in situatia de a convinge pe altii ca parerea mea e cea mai buna si a-i determina sa ia anumite masuri. Daca m-as fi folosit de expresii pretentioase si tari, as fi provocat rezistenta si dusmanie si nu-mi puteam atinge scopul urmarit.” Ajuns la conducerea unei tipografii din Philadelphia, se remarca foarte curand prin munca si cinste. Iar roadele nu intarzie sa apara. Vestea despre acest tanar muncitor si cinstit se raspandeste si multi prieteni bogati se ofera sa-l ajute cu bani pentru a-si deschide propria lui tipografie, lucru care s-a si intamplat. Devenit patron de tipografie, multi s-ar fi asteptat ca viata lui Benjamin Franklin sa se schimbe. Insa el ramane acelasi om modest, fie atunci cand isi indeplineste indatoririle de patron, fie atunci cand lucreaza ca un ucenic sau ca un caraus care duce hartia necesara tipografiei cu roaba. Curand, tipografia “Franklin” ajunge cea mai renumita din Philadelphia. Dorinta de progres si dezvoltare nu-l va parasi pe tanarul Benjamin niciodata. Pentru a invata sa scrie si sa se exprime mai bine, citeste mult si ia notite. Pentru a invata sa socoteasca, invata aritmetica si geometria. Pentru a-si cumpara carti, face economie la mancare. In timp ce altii cheltuiesc mare parte din bani pe mancare, el isi cumpara struguri si paine, aceasta fiind toata masa lui, fiind convins ca “hrana simpla ii da mintii o patrundere mai agera.” La 24 de ani, Benjamin Franklin isi face un plan care sa-l ajute sa ajunga la perfectiunea morala. “Mi-am facut planul cutezator si anevoios de a ajunge la perfectiunea morala”, spunea el. “Doream sa-mi petrec viata fara sa fac nicio greseala.” Lupta cu sinele nu este insa usoara. Mai tarziu recunoaste: “Fiindca stiam, sau credeam ca stiu, ce inseamna bine si rau, nu intelegeam de ce nu pot sa fac binele si sa ma feresc de rau. Cand ma straduiam din toate puterile sa ma feresc de o greseala, cadeam in alta, fara sa-mi dau seama. M-am convins repede ca numai interesul pe care-l aveam de a fi pe deplin cinstit nu era de ajuns sa preintampin caderea in pacat; trebuie sa renuntam la deprinderile rele, sa ne formam altele mai bune si sa ne intarim in ele, caci altfel niciodata nu vom putea fi siguri de o statornica si uniforma indreptare a purtarii noastre. Prin urmare, ca sa ajung aici, m-am gandit ca e bine sa adopt urmatoarea metoda: sa-mi aleg 13 calitati sau virtuti dupa care sa-mi conduc viata si pe care le consideram atunci ca necesare sau de dorit. Am pus langa fiecare cate o scurta invatatura care arata pe deplin marimea si importanta pe care le-o dadeam acestor virtuti.” Luand ca exemplu viata lui Christos, Franklin isi noteaza intr-un caiet toate obiectivele pe care le urmarea: 1) Cumpatare – Nu manca pana la suprasaturatie ! 2) Tacere – Nu vorbi decat ce poate fi de folos pentru tine si pentru altii; fereste-te de discutii inutile ! 3) Ordine – Fiecare lucru sa-si aiba un loc, fiecare afacere, un timp hotarat ! 4) Hotarare – Fii decis sa faci ce esti dator sa faci; executa fara amanare ceea ce ai decis ! 5) Economie – Nu cheltui nimic fara a fi necesar ! 6) Munca – Nu pierde timpul, ci ocupa-te neincetat cu ce este folositor; abtine-te de la orice fapta de prisos ! 7) Sinceritate – Fereste-te de orice fel de prefacatorie; formeaza-ti judecati drepte si sincere si conformeaza-te lor cand vorbesti ! 8) Dreptate – Nu face rau nimanui; nu afecta interesele altora si nu intarzia sa faci binele la care te obliga datoria ! 9) Moderatie – Fereste-te de extreme; nu te supara pe nedreptatile care ti se fac, daca tu crezi ca nu le meriti ! 10) Curatenie – Nu suferi necuratenia nici pe corp, nici pe haine, nici in casa ! 11) Liniste - Nu te tulbura de nimicuri, nici de intamplari obisnuite de care poti scapa ! 12) Castitate – Nu te lasa in voia placerilor trupesti ! |
#4
|
|||
|
|||
13) Umilinta – Imita-L pe Christos in aceasta privinta !
Franklin era convins ca nu va putea obtine rezultatul dorit urmarind simultan toate aceste obiective. Asa ca isi propune sa abordeze problema metodic, luand in atentie cate o virtute pe care o urmareste zi de zi, notand intr-un caiet toate greselile, esecurile sau reusitele. De abia dupa ce devine convins ca stapaneste virtutea respectiva, va trece la urmatoarea. “Asa face si cel ce vrea sa curete o gradina”, spunea el mai tarziu. “El nu incearca sa smulga dintr-o data toate buruienile, nici nu lucreaza mai multe razoare deodata, ci dupa ce termina unul, trece la altul.” Zilele vietii lui Benjamin Franklin se scurg de acum incolo dupa un program bine stabilit. Nimic nu va fi lasat la voia intamplarii. Examinandu-si caietul cu observatii, el poate constata cu surprindere: “M-am inspaimantat de greselile pe care le gaseam in mine. Cu fiecare zi ce trecea, simteam insa si nedescrisa fericire sa le vad imputinandu-se. Eram incantat cand vedeam cum paginile inregistreaza progresele mele. Tot mai putine semne, pana cand, in final, am avut fericirea sa vad o pagina pe care erau trecute toate virtutile, fara niciun semn.” Franklin recunoaste ca dintre toate virtutile, cea care i-a dat cea mai mare bataie de cap a fost ordinea. Este interesant de stiut cum arata programul unei zile obisnuite din viata sa. Primul lucru pe care-l facea dimineata era sa se intrebe: “Ce bine as putea face astazi?” Apoi, totul era planuit cu rigurozitate: Orele 5-7: Sculare, igiena personala, masa si notarea celor ce trebuiau facute in acea zi Orele 8-11: Lucru Orele 12 si 13: Pranz, plimbare si lectura Orele 14-17: Lucru Orele 18-21: Ordonarea tuturor lucrurilor, masa de seara, muzica, discutii, recreere si examinarea celor realizate in cursul zilei Ultima intrebare a zilei: “Ce bine am facut astazi ?” Acest stil de viata ii permite lui Franklin sa duca o viata linistita, plina de satisfactie si de fapte bune, care i-au castigat stima si iubirea oamenilor. Tipografia in care lucreaza ca patron nu e folosita doar pentru castig material, ci mai ales pentru a raspandi intre oameni adevaruri si lucruri care sa-i innobileze. Ajungand la concluzia ca un om trebuie sa cunoasca mai multe limbi, si avand ca principiu ideea ca niciodata nu e prea tarziu, la varsta de 27 de ani incepe sa invete limba franceza, pe care o va stapani foarte curand. Continua apoi cu italiana, spaniola si latina, cunostinte care-i vor fi de mare folos in viitoarea lui cariera politica, cand va deveni ambasador al Americii la Londra si Paris. Datorita vastelor sale cunostinte, Franklin e numit secretar al Parlamentului colonial, apoi, in 1737, director general al Postei din Pennsylvania. In 1752, Franklin e numit director general al Postei din coloniile nord-americane, el fiind primul care introduce timbrul in serviciul postal. Fiind convins de importanta culturii si educatiei in viata unui popor, infiinteaza prima biblioteca populara americana. De asemenea, contribuie la infiintarea unui spital si la instruirea primei organizatii de pompieri. Franklin isi continua cercetarile si pe taram stiintific. Observand ca orice corp metalic ascutit are insusirea de a atrage fulgerele, el confectioneaza o bara de fier ascutita pe care o aseaza in varful unui turn. In felul acesta, in 1752, este inventat paratrasnetul, descoperire care-l va face pe Franklin cunoscut in intreaga lume. Ca recompensa, Academia din Londra il alege membru al sau, acordandu-i “Medalia de aur pentru stiinta”. Pe plan politic, Franklin are un rol imens in obtinerea independentei poporului american. In calitate de ambasador al Americii la Londra, el trebuie sa raspunda tuturor intrebarilor puse in Parlamentul englez, lucru pe care-l face cu intelepciune si tact, dar si cu hotarare. Franklin este cel care determina poporul american sa-si proclame independenta in 4 iulie 1776. Ca diplomat, Franklin ajunge si la Paris unde, datorita felului sau simplu si modest de a trai, castiga simpatia francezilor. La 80 de ani, reintors pe pamantul Americii, Franklin este intampinat ca un rege, cu salve de tun si recunostinta intregului popor. Este ales de trei ori guvernator al statului Pennsylvania pana cand, ajuns la varsta de 82 de ani, in 1788, se retrage definitiv din politica. Ultimul sau act este unul inchinat libertatii umane si consta in infiintarea Asociatiei pentru Abolirea Sclaviei. Benjamin Franklin se stinge din viata pe 17 aprilie 1790, plin de glorie. In cinstea lui, Congresul American decreteaza un doliu national de o luna, numaindu-l cel mai mare cetatean al Lumii Noi. Franta, la randul ei, la indemnul lui Mirabeau, tine un doliu national de trei zile. Care a fost secretul reusitei acestui om ridicat de pe cele mai sarace trepte sociale pana la cele mai inalte culmi ale succesului ? Viata lui ne dezvaluie acest secret: munca, ordinea, cumpatarea, economia, perseverenta, dreptatea, cinstea, binele si linistea sufleteasca. Aceste insusiri l-au ridicat pe Benjamin Franklin pe cele mai inalte trepte ale societatii si tot ele il vor ridica pe orice om care le va cultiva. Last edited by myself00; 01.05.2013 at 00:53:27. |
#5
|
|||
|
|||
Henry Ford ( 1863 – 1947 )
Ford este un nume arhicunoscut in lumea civilizata. Un exista oras important in care sa nu circule pe strazi masini care-i poarta numele, si nici capitala a vreunei tari in care sa nu existe reprezentante ale firmelor sale.
Amprenta pe care acest om a lasat-o asupra civilizatiei moderne nu se datoreaza nici vreunei averi mostenite, nici unor conditii exceptionale pe care le-ar fi avut in viata. Munca, efortul sustinut si perseverenta in atingerea idealurilor – iata secretul care a transformat un anonim intr-un geniu. Ford se naste pe 30 iulie 1863 le Dearborn, Michigan, intr-o familie de fermieri. Pasiunea pentru mecanica se manifesta inca din anii copilariei, iar faptul ca traieste in mediul de la tara, unde vine in contact cu uneltele specifice unei ferme, il ajuta mult sa-si gaseasca drumul in viata. De mic copil, Ford observa ca tatal sau, ca de altfel toti ceilalti fermieri, recolta mult mai putin decat s-ar fi putut. Si aceasta numai datorita lipsei unor unelte performante. De aceea, preocuparea sa se indreapta spre imbunatatirea acestor unelte. Prima experienta care-i va schimba viata o are la 12 ani cand, mergand cu tatal sau la oras, intalneste o locomobila – o masinarie simpla, formata dintr-un cazan cu aburi care putea sa puna in miscare batoze sau fierastraie mecanice. Stand de vorba cu proprietarul locomobilei, la cei 12 ani ai sai, Ford afla principiul dupa care functiona masinaria. Intalnirea va fi decisiva pentru visul sau de copil: construirea unui automobil. Din acel moment, ori de cate ori se va intoarce din oras va aduce cu sine tot felul de fiare: suruburi, saibe, buloane si ceasornice, pe care incearca sa le repare. Primul sau succes este repararea unui ceas la doar 13 ani. La 15 ani, Ford este deja un ceasornicar cu experienta. Tatal nu vede cu ochi buni aceasta pasiune a fiului sau si incearca sa-l faca agricultor. Ford insa renunta la scoala, iar la 17 ani intra ca ucenic la atelierul de masini al uzinei Drydoch. In doar trei ani, este calificat ca mecanic. Dupa patru ani de la prima sa intalnire cu locomobila, Ford devine conducatorul unei asemenea masinarii, ca reprezentant local al unei societati, si ca specialist in montajul masinilor. Fiind nemultumit de greutatea prea mare a masinariei si de costul ridicat al acesteia, care o facea greu vandabila printre fermieri, Ford se gandeste tot mai mult la construirea unei masini cu aburi mai usoara, atat pentru transport, cat mai ales ca tractor pentru muncile agricole. Dar Ford nu doar se gandeste, ci chiar se apuca de lucru. Prima lui masina este o trasura cu aburi. Masina mergea bine si se putea regla usor, insa Ford nu e multumit. Si, pentru ca de la societatea la care lucra nu mai avea ce sa invete, pleaca de acolo. Intre timp, in Anglia se faceau probele masinii cu gaz de iluminat, fapt ce ii atrage atentia tanarului pasionat de motoare. In 1885, el are ocazia sa repare un motor de genul acesta, fiind singurul din zona care avea reputatia de a cunoaste aceste masini. Aceasta a fost o buna ocazie pentru tanarul insetat de progres sa cunoasca in detaliu acest nou tip de masina. Nu dupa mult timp, el reuseste sa construiasca un nou motor, de dimensiuni mici, primul motor cu ardere interna fabricat de el. Reintors la ferma parintilor sai, Ford incepe sa faca experiente. Tatal ii ofera 40 de pogoane de padure cu conditia sa se lase de masinile lui si sa se apuce de agricultura. Ford accepta, insa gandul lui e in alta directie. Folosind o locomobila si un fierastrau mecanic, incepe sa taie padurea si isi construieste o casa in care isi incepe viata conjugala. Langa locuinta, construieste un atelier in care, atunci cand nu taie lemne, isi continua experientele legate de motoarele cu ardere interna. In acelasi timp, citeste tot ce gaseste in legatura cu pasiunea sa. In timp ce lucra la un motor cu ardere interna in doi cilindri, pe care dorea sa-l adapteze la o bicicleta, Ford primeste un post de inginer – mecanic la Societatea de Electricitate “Edison” din Detroit, cu un salariu de 45 $ pe luna. Fiind hotarat sa nu se apuce de agricultura, si pentru ca terminase cu taiatul copacilor, Ford accepta postul si se muta impreuna cu atelierul sau in Detroit. Aici, Ford isi continua experimentele in legatura cu motoarele cu ardere interna, fiind foarte mult incurajat de sotia sa. “Nu pot sa spun ca era o munca grea” spunea el mai tarziu. “Un lucru care te intereseaza nu poate sa fie niciodata greu de facut, si eu nu m-am indoit niciodata de reusita. Aceasta vine intotdeauna cand iti dai silinta. Dar cea care m-a incurajat mult a fost sotia mea, care s-a aratat si mai increzatoare in reusita decat mine.” Astfel se face ca in primavara anului 1893, Ford reuseste sa puna in functiune o trasura mecanica, avand un motor cu doi cilindri care dezvolta o putere de patru cai. Rotile erau de bicicleta, sasiul era cumparat, insa motorul, volanul si partile mai delicate erau confectionate de el. Trasura putea transporta doua persoane, insa virajele erau luate cu mare greutate datorita lipsei diferentialului. Masina lui Ford a fost pentru multa vreme singura din Detroit. Oamenii nu o vedeau cu ochi buni, considerand-o o ciuma, din cauza zgomotului mare pe care-l facea si pentru faptul ca incurca circulatia. Oriunde se opera masina, se strangea o multime de curiosi. Pentru ca unii dintre acestia incercau sa o puna in miscare in lipsa proprietarului, Ford era nevoit sa o lege de vreun felinar din apropiere cu lanturi. In cele din urma masina a fost vanduta lui Charles Ansley din Detroit cu suma de 200 $. Nu dupa mult timp, acesta mai cumpara o masina asemanatoare, ceea ce il determina pe Ford sa se gandeasca la cresterea productiei. Dupa un timp, Ford e avansat in postul de mecanic – sef al Societatii de Electricitate Edison. Cei din conducerea societatii insa nu vad cu ochi buni experimentele angajatului lor, fiind convinsi ca viitorul apartine electricitatii , nu si benzinei. Pentru a-l determina pe Ford sa renunte, societatea ii ofera postul de director general la Detroit. Alegerea nu e usoara pentru tanarul pasionat de motoare, insa, in cele din urma, alege pasiunea in detrimentul privilegiilor de moment. Ca urmare, pe 15 august 1899 el paraseste societatea si se dedica fabricarii automobilelor. Insa nu ii va fi usor. Nu are bani, iar oamenii nu sunt inca pregatiti sa primeasca noul articol, fiind sceptici cu privire la viitorul automobilului. Dupa plecarea de la Societatea de Electricitate, Ford se imprieteneste cu cativa intreprinzatori din Detroit cu care va pune bazele unei societati de automobile. In primii trei ani societatea produce doar primul model construit de Ford, insa doar la comanda si cu un pret foarte mare. Nemultumit de lacomia colaboratorilor sai si dandu-si seama ca in acele conditii nu putea progresa, in 1902 Ford isi da demisia, fiind hotarat sa nu se mai angajeze niciodata ca subaltern. Ford isi continua cercetarile intr-un nou atelier situat in Park Palce din Detroit, unde lucreaza la perfectionarea motorului in patru cilindri, care avea sa faca din automobilul fabricat de Ford cel mai rapid din lume. Spre deosebire de ceilalti fabricanti de automobile, care puneau mare pret pe partea financiara, Ford se gandeste in primul rand la calitate, in semn de respect pentru munca oamenilor. De aceea, instalat in noul sau atelier din Park – Place, Ford urmareste sa construiasca un nou automobil, dar cu calitati superioare si la un pret accesibil. Ford nu era de acord cu cursele de masini, caci el prevedea un alt viitor automobilului. Totusi, pentru a-si face reclama, e nevoit sa participe la o astfel de cursa in 1903. Impreuna cu Tom Cooper, construieste doua automobile identice pentru viteza. Unul e botezat “999” , iar al doilea, “Sageata”. Ambele masini erau echipate cu cate un motor in patru cilindri, care dezvolta o putere de 80 de cai. Cursa e castigata fara probleme de masina lui Ford care avea un avans de 800 m fatza de urmatoarea clasata. Dupa aceasta cursa, la un interval de o saptamana, ia fiinta Societatea de Automobile “Ford”, in care Henry Ford e vicepresedinte, director general, desenator, mecanic-sef si sef de atelier. Capitalul societatii era de 100 000 $, din care Ford avea 25,5 %. Pentru a-si atinge scopurile, Ford trebuia sa detina controlul acestei societati. De aceea, ulterior, el cumpara actiuni pana ce ajunge sa detina 58,5 % din capital. Avand la inceput ateliere si instalatii modeste, Ford continua sa fabrice doar modelele sale, insa cu componente realizate de alti fabricanti. La societatea sa, Ford doar monta automobilul, metoda fiind folosita pe scara larga pana in zilele noastre. Cererile de masini fiind tot mai mari, Ford se vede nevoit sa construiasca o uzina mare, cu trei etaje, in care incepe sa fabrice si o mare parte din piesele de care avea nevoie. Schimband sistemul de directie al automobilelor, Ford incepe apoi constructia unei masini usoare si ieftine, pentru cei care nu-si permiteau sa cumpere dintre cele scumpe. Asa se face ca vanzarile cresc de cinci ori mai mult. Vanzand direct, cu banii jos si fara intermediari, el reuseste nu doar sa scape de datorii, dar sa si investeasca profitul in dezvoltarea fabricilor sale. In ciuda piedicilor, intre care si un proces prin care se urmarea lichidarea Societatii “Ford”, in pofida problemelor materiale si a mentalitatii oamenilor care inca nu erau pe deplin convinsi de viitorul automobilului pe benzina, Ford a reusit. Secretul ? Perseverenta in urmarirea unui ideal. Fara perseverenta acestui om, lumea automobilului ar fi aratat cu totul altfel. http://www.loribalogh.ro/category/bi...ameni-celebri/ Last edited by myself00; 01.05.2013 at 01:02:34. |
|