Despre mileniu

[strajeru]

Sectarul: Pentru ce voi, ortodocşii, nu recunoaşteţi Împărăţia de o mie de ani, care va fi mai înainte de sfârşitul lumii, când vor învia drepţii spre a împărăţi cu Hristos „o mie de ani”, după care se va face învierea celor păcătoşi şi Judecata cea din urmă împreună cu sfârşitul lumii? Care vă sunt temeiurile biblice prin care puteţi dovedi că nu va fi această împărăţie de „o mie de ani”?
Preotul: Voi sectarilor milenişti foarte mult vă rătăciţi sucind şi strâmbând adevărul Sfintei Scripturi după părerea voastră cea străină de adevăr. Să ştiţi şi să înţelegeţi că nu există împărăţie de „o mie de ani”, ci numai împărăţia cerurilor, împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia lui Hristos, care nu are sfârşit (Luca 1, 33; 8, 1; Matei 12, 28; 21, 31, 43; Ioan 18, 36; Rom. 14, 17; Efes. 5, 5; Col. 1, 13; II Tim. 4, 1; Apocalipsa 12, 10 ş.a.). Temeiurile biblice care combat împărăţia de „o mie de ani” – pe care o susţineţi voi – sunt acestea:
1. Să se ştie clar că Sfânta Scriptură vorbeşte în termeni profetici şi simbolici – adică numai cu închipuire – despre împărăţia cea de „o mie de ani”, şi nicidecum această scriptură nu se poate lua după slovă, după cum şi alte multe proorocii tainice şi acoperite din Apocalipsă şi nu se pot lua după înţelesul literal. Iată ce zice marele dascăl al Bisericii lui Hristos, Sfântul Efrem Sirul, către vechii eretici „hiliaşti” – cei cu „mia de ani” din vremea sa: „Însă tu ceri de la mine istoria celor o mie de ani? Şi eu voi cere de la tine candela şi psiful cel alb (Apocalipsa 2, 17) şi băutura cea încropită, şi vărsătura, pe care scriindu-le celor şapte Biserici cu închipuire le-a pus (Apocalipsa 3, 15–16). Dacă ceri de la mine întâia înviere de cei o mie de ani, voi cere şi eu de la tine cal, şi Înger galben, şi jivină gândită care se numeşte Absintos şi care are fire amară, ca pelinul (Apocalipsa 6, 8; 8, 11). Dă-mi mie cele şapte pahare şi ia pe cei o mie de ani (Apocalipsa 15, 7).
Dovedeşte că femeia este cetate şi eu ţie pentru cei o mie de ani îţi voi da dovadă (Apocalipsa 17, 18). Tâlcuieşte-mi mie, că femeia care de la sine s-a înălţat se face Ierusalim şi nu mai este femeie, şi eu îţi voi tâlcui ţie pentru cei o mie de ani. Au doară cetatea naşte? Au după ce a născut se face Ierusalim? Au doară fiara este omul fărădelegii? Au doară la fiară şapte capete se împreună ca să împărăţească? (Apocalipsa 12, 3; Dan. 7, 24). Au doară din cele şapte al optulea este şi nu este numărul al optulea, că şapte sunt, că cele trei capete s-au pierdut? (Dan. 7, 20). Au doară numele fiară este nepovestit, şi – ca al lui Dumnezeu – cu totul nenumit?
Să nu fie. Au doară nu ştia numele fiarei cel ce zice numărul numelui? Mai întâi a cunoscut slovele şi aşa în stihii a despărţit numele. Mai întâi a numit numele întru sine şi apoi aşa din stihii împreunând numărul, a zis că şase sute şaizeci şi şase ţin stihiile împlinirea. Deci aşa şi la cei „o mie de ani”, pe necuprinderea şi nemărginirea vieţii veşnice a însemnat-o.
Că dacă o zi înaintea Domnului este ca o mie de ani (II Petru 3, 8), apoi cine va putea să numere câte zile au cei o mie de ani şi miile miilor şi milioanele milioanelor celor atâtea zile? Deci pentru nemărginirea anilor, pe miile de ani în zile şi ale zilelor întru miile de ani, le-a aşezat întru odihna învierii sfinţilor (Apocalipsa 14, 1, 3–18)” .
2. Această împărăţie de „o mie de ani” este identică cu împărăţia lui Hristos pe care a întemeiat-o pe pământ Mântuitorul prin patima Sa de pe cruce şi prin învierea Sa din morţi, cuprinzând intervalul de timp dintre Învierea Sa şi sfârşitul lumii. Să auzim iarăşi pe acelaşi mare sfânt al Bisericii, Sfântul Efrem Sirul, care adevereşte acest lucru, zicând: „Ştiu că a zis că se va dezlega iarăşi balaurul. Însă cu ghicitură şi întunecat a zis. Femeia cea îmbrăcată în aur va fi cetate şi zid va avea împrejur din pietre scumpe (Apocalipsa 21, 10–12, 14) şi înţelegem pe femeie că este Biserica. Şi iarăşi o înţelegem că este de aur pentru vrednicia cea slăvită din pietre scumpe şi pentru nestricăciune.
Într-acest chip şi şarpe s-a arătat că este diavolul, şi lanţul lui, certarea lui Dumnezeu, şi legătura, adică să nu aibă el stăpânire asupra omenirii. Drept aceea se dezleagă, când prin antihrist va veni, ca să arate Dumnezeu, că stă asupra neamului omenesc, sau că l-a depărtat de la omenire, şi îi mai dă lui stăpânire asupra ei.
Dar se pare că te miri tu de cuvântul cel zis puţin mai înainte, care mi se cuvinte a-l spune, că pentru amândouă venirile l-a zis, întru care balaurul uneori se leagă, iar alteori se dezleagă. L-a legat întru venirea cea dintâi, când a zis Hristos: Iată, v-am dat stăpânire să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului... (Luca 10, 19). S-a dezlegat iarăşi la puţină vreme, fiindcă zice marele Apostol Pavel: Pentru că n-au crezut adevărului (cei necredincioşi), le va trimite lor Dumnezeu lucrarea înşelăciunii, ca să creadă ei minciuni, ca să se osândească cei ce nu au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea (II Tes. 2, 11–12). Pentru aceea şi Mântuitorul a zis că s-a dezlegat şarpele, căci până într-atât va fi lucrător, cât să smintească de este cu putinţă şi pe cei aleşi (Matei 24, 24). Au doară cu lanţuri se leagă vreodată duhul? Au întru adâncuri se închide jivina cea gândită şi nepipăită? Nicidecum. Ci pentru ca, din muncile cele ce sunt la noi, să ne învăţăm cele nevăzute şi mai presus de înţelegerea noastră” .
Această împărăţie a lui Hristos stăpâneşte viaţa dinlăuntru a oamenilor fiindcă este împărăţie duhovnicească (Ioan 18, 36).
3. Iarăşi trebuie spus că împărăţia cea de „o mie de ani” nu este altceva decât răstimpul dintre Învierea Domnului din morţi şi sfârşitul lumii, întru care Hristos a legat pe diavolul şi i-a limitat puterea asupra oamenilor (vezi Ioan 12, 31; 13, 31; 16, 11, 33; Isaia cap. 53; I Petru 2, 24; Col. 2, 15; Evrei 2, 14; 5, 7; Apocalipsa 12, 10; I Cor. 15, 25; Matei 4, 11; Luca 4, 13). Să auzim iarăşi pe Sfântul Efrem: „Iar învierea întâi şi a doua a zis pentru că două sunt rânduielile sfinţilor celor două aşezăminte, vrând să arate că cei ai aşezământului celui nou întru întâia vrednicie vor învia şi cei ai aşezământului celui vechi întru a doua, fiind învierea amândurora părţilor întru aceeaşi vreme. După cum marele Pavel a zis: Căci trâmbiţa va suna şi toţi cei morţi vor învia... (I Cor. 15, 52).
Şi cum că două rânduieli a zis: întâia şi a doua înviere, zice apostolul: Pârga este Hristos, după aceea cei ai lui Hristos, apoi sfârşitul… (I Cor. 15 23–24). Iar cum că una iarăşi şi întru o vreme se va face învierea tuturor morţilor, iarăşi Pavel zice: Pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori... (I Tes. 4, 16–17).
Iată şi acum zice de întâia şi a doua înviere, dar nu după alcătuirea cea din Apocalipsă, ci a schimbat. Că acolo a zis mai întâi învierea drepţilor, apoi pe cea a tuturor, iar aici întâi pe a tuturor, apoi pe a drepţilor. Drept aceea nu pătimeşte nimic, nici osebeşte această rânduială a lui, întâi şi pe urmă. Şi mai jos zice: Încă şi Evanghelia cearcă-o cu de amănuntul şi vei vedea unirea şi nedespărţirea celor două învieri, pentru că în aceeaşi vreme şi pentru răsplătirea cea cu lucrul, zice că va fi; căci zice că va pune oile de-a dreapta, iar caprele de-a stânga (Matei 25, 33).
Deci iată că în aceeaşi dată a zis: „va pune”, nu acum şi după aceea. Însă de vreme ce întâi drepţilor le-a zis Hristos că vor merge în viaţa veşnică, pentru aceasta şi Ioan a zis că drepţii întâi vor învia (Apocalipsa 20, 6), şi pe cei „o mie de ani” i-a aşezat în loc de vreme nescrisă împrejur şi de nenumărat, după cum am zis şi mai sus. Însă capul celor ce s-a zis pentru înviere este că una este şi cum că toţi într-o clipeală de ochi degrabă vom învia (I Cor. 15, 51–52). Iar că drepţii după ce vor împărăţi cu Hristos „o mie de ani” iarăşi vor veni la judecată? Să nu fie. Oare vor muri iarăşi ca o a treia înviere să se facă pentru dânşii? Atunci cum zice Pavel că după ce vor învia din morţi toţi, atunci noi cei vii, care vom fi rămaşi, nu vom întrece pe cei adormiţi? (I Tes. 4, 17). Ci după ce vor învia toţi împreună, drepţii şi nedrepţii, adică viii şi morţii, atunci nu zici că vom ajunge noi cei vii să adormim, ci în nori ne vom răpi. Deci vezi că după ce vor învia drepţii, nu vor mai muri, ca să se facă o a treia înviere şi să mai stea la judecată înaintea lui Hristos” .
4. La sfârşitul lumii iar va fi dezlegat satana pentru puţină vreme să acţioneze asupra oamenilor şi apoi îndată va fi venirea a doua a Domnului şi judecata cea viitoare, când diavolul şi antihrist vor fi nimiciţi de puterea Domnului nostru Iisus Hristos, prin suflarea gurii Sale şi prin strălucirea venirii Sale (II Tes. 2, 1, 4, 8, 13). Când iadul şi moartea împreună cu diavolul vor fi aruncaţi în iezerul cel de foc, care este moartea a doua (Apocalipsa 20, 1–14).
5. Învierea cea dintâi despre care vorbeşte în acest loc Apocalipsa este şi învierea cea prin botezul creştin (Rom. 6, 3–5; Gal. 3, 27; Ioan 5, 21–22; 11, 25; I Cor. 15, 20–22, 49; Filip. 3, 21). Botezul creştin după cum vedem se cheamă şi „înviere” (Rom. 6, 3–5). Această înviere prin Botezul creştin în raport cu învierea cea de a doua sau cu cea generală a trupurilor este întâia, faţă de învierea „cea de apoi” (Ioan 11, 24) .
6. La sfârşitul intervalului de timp cuprins între învierea Domnului şi sfârşitul lumii, va fi dezlegat diavolul din nou şi se va da slobozenie de la Dumnezeu ca să amăgească popoarele şi să lucreze cu furie şi cu putere împotriva sfinţilor lui Dumnezeu, sub formă de antihrist, fiară sau prooroc mincinos. Durata acestei acţiuni a diavolului asupra omenirii de la sfârşitul lumii va fi de scurtă durată (vezi la Apocalipsă 13, 5; 20, 3; Matei 24, 22).
7. Deci să ştiţi voi, sectarilor milenişti, că învierea cea dintâi despre care faceţi voi atâta caz nu este decât cea arătată mai sus de Sfântul Efrem Sirul şi învierea cea prin Botezul creştin; iar cea de a doua este învierea cea de apoi (Ioan 11, 24). Moartea cea dintâi este cea naturală a trupului sau despărţirea sufletului de trup, iar moartea cea de a doua sunt chinurile cele veşnice ale iadului (Apocalipsa 20, 10). Ea se mai numeşte muncă veşnică în contrast cu fericirea cea veşnică, numită şi „Viaţă” (Prov. 8, 35; Ioan 1, 4; 5, 24; 11, 25; Matei 18, 8, 9; 19, 17; Marcu 9, 43, 45).
8. Aşadar înţelegeţi toţi sectarii milenişti că durata împărăţiei lui Hristos nu are sfârşit (Luca 1, 33), iar ceea ce se zice împărăţie de „o mie de ani” este numai un cuvânt tainic şi simbolic, ca şi alte multe cuvinte din Apocalipsă. Acest răstimp de „o mie de ani” simbolizează un timp nehotărât – intervalul de timp ce s-a scurs de la Învierea Domnului şi până aproape de sfârşitul lumii –, adică până se va dezlega diavolul pentru puţină vreme şi va lucra prin antihrist împotriva omenirii. Dacă ar fi după mărturia cea rău înţeleasă a voastră, atunci ar urma să fie trei învieri şi trei veniri ale Domnului, lucru cu totul neadevărat, deoarece Duhul Sfânt zice: Că vine, că vine să judece pământul (Ps. 95, 12). A spus de două ori „că vine”, arătând cele două veniri ale Mântuitorului: prima pentru mântuirea lumii, iar a doua pentru judecarea ei (Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire la Psalmi).
Dar cum va fi învierea mai înainte de sfârşit, când va veni Hristos la a doua venire? Că dacă va veni să împărăţească cu drepţii – aşa cum susţineţi voi sectarilor milenişti – apoi iarăşi va veni judecător; apoi trei veniri vor fi. Şi în care scriptură se poate găsi scris una ca aceasta? Ci şi cu neputinţă este, căci dacă ar veni mai înainte de sfârşit – lumea încă fiind stricăcioasă – întru stricăciune şi pe drepţi i-ar face să fie, şi iarăşi vor muri; şi El Însuşi cu dânşii se va împărtăşi din stricăciune. Dar nicidecum nu se poate de două ori să moară cei drepţi, deoarece zice marele Apostol Pavel că: Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata (Evrei 9, 27). După cum se zice şi despre Hristos că înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui... (Rom. 6, 9–10; Evrei 9, 28). Deci una este învierea drepţilor şi a nedrepţilor într-o clipeală de ochi (I Cor. 15, 51–52; I Tes. 4, 15–17).







Însemnări extrase de la Sfântul Andrei al Cezareei
despre Împărăţia cea de o mie de ani

Mia de ani întru care va împărăţi Hristos cu drepţii este vremea de la întruparea lui Hristos până la venirea lui antihrist. Să se ştie că numărul „o mie de ani” este simbolic şi cu închipuire şi nu se ia după înţelesul literal în Sfânta Scriptură. Aşa de pildă, în Sfânta Scriptură se vede scris: O mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, ca ziua de ieri care a trecut (Ps. 89, 4). Iar de vom înţelege că aici este vorba cu adevărat numai de „o mie de ani”, ca o zi de ieri, care a trecut, apoi altă scriptură ne arată că nu este aşa; deoarece după cum o mie de ani se poate socoti ca o zi, aşa şi o zi înaintea Domnului este ca o mie de ani (II Petru 3, 8). Şi dacă aşa vom înţelege după litera Sfintei Scripturi, atunci câte mii de ani ne trebuie nouă ca să facem iarăşi o mie de ani? Dar nu este aşa, ci acest număr desăvârşit de o mie de ani este pus în Sfânta Scriptură cu taină şi cu închipuire; şi acest număr desăvârşit pe roada cea desăvârşită a credinţei o arată .
Încă despre cuvântul o mie în Sfânta Scriptură se poate vedea şi acolo unde zice: Cuvântul care a poruncit Dumnezeu într-o mie de neamuri (Ps. 104, 8). Şi în alt loc zice: Omul va aduce întru roada ei o mie de arginţi (Cânt. 8, 11), şi iarăşi acolo: O mie lui Solomon şi două sute celor ce păzesc roadele ei (Cânt. 8, 12). „Celor ce păzesc roadele ei” număr desăvârşit a însemnat, că şi mulţimea întru aducere de roadă desăvârşită este .
Iar dacă se pomeneşte la Apocalipsă de două morţi şi de două învieri (Apocalipsa 20, 5, 14), apoi să înţelegem că cea dintâi moarte este moartea trupească, dată ca pedeapsă trupului pentru călcarea poruncii, iar a doua moarte este munca de veci. Iar învierea cea dintâi este din faptele cele de moarte, iar cea de a doua este aducere din stricăciunea trupului la nestricăciune.
Iar dacă ereticii au înţeles că învierea cea dintâi va fi înainte de învierea cea de obşte – ca să împărăţească Hristos cu cei drepţi pe acest pământ, spre a se desfăta drepţii „o mie de ani” cu toate dulceţile pământului acestuia, ca o răsplată pentru cele ce au răbdat pe pământ pentru Hristos – şi apoi să fie învierea tuturor celor drepţi şi a celor păcătoşi, apoi acest lucru nu numai că este străin de Biserica lui Hristos, dar este şi o nebunie de a-l vorbi noi. Deoarece noi auzim pe Mântuitorul zicând către saduchei „că precum sunt îngerii în cer, aşa şi drepţii vor fi după înviere” (Matei 22, 30); încă şi pe marele Apostol Pavel care ne arată că împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17).
Deci să ştie toţi ereticii milenişti că împărăţia cea de „o mie de ani” nu este altceva decât vremea propovăduirii Evangheliei lui Hristos, care ţine de la venirea Lui cea dintâi şi până la slăvită venirea Sa cea de a doua .