Cuvantul IPS Bartolomeu la cei 4 martiri nasaudeni

[mihailt]

Iubiţii mei credincioşi,

Închei cu câteva cuvinte în legătură cu sărbătoarea de astăzi. Despre viaţa Sfântului Atanasie Todoran aţi aflat din sinaxar şi din mesajul Preafericitului Patriarh. Nu voi reveni asupra lor. Vreau să spun doar atât: că generalul Bucow a plecat umilit de aici, de pe platoul de la Salva. Umilită a fost şi împărăteasa de la Viena. După numai doi ani, din ordinul împărătesei, Bucow s-a răzbunat. A revenit în Transilvania şi a constatat rezistenţa ortodoxă la acţiunea de catolicizare. Unii preoţi cedaseră, pentru că erau iobagi, foarte săraci, dar cei care nu au cedat nicicum au fost călugării, deoarece aceştia, având asupră-le votul sărăciei, nu aveau nici ce pierde, nici ce câştiga. Aşadar, generalul Bucow a distrus toate mânăstirile din Transilvania, aproape trei sute, după datele istoricilor. Pe cele de lemn le-a prefăcut în cenuşă, iar pe cele de zid le-a doborât la pământ cu tunurile. De atunci nu am mai avut viaţă monahală Transilvania.
Aşa se face că acum 15 ani, când eu am fost trimis de Biserică la cârma acestei arhiepiscopii, nu am găsit în cele două judeţe, Cluj şi Bistriţa Năsăud, decât o singură mânăstire, Nicula, şi una de maici, care atunci se înfiripa, la Dobric. Acestea erau efectele… generalului Bucow, de sinistră amintire.
Aşa se face, dragii mei, că nu eu sunt în situaţia de a mă lăuda cu faptul că astăzi există în eparhia Clujului 22 de mânăstiri şi un schit, atât de bărbaţi, cât şi de femei. Ele au fost iniţiate de către popor şi de către preoţi. Ardealul şi-a chemat mânăstirile înapoi! Iar una dintre primele a fost începută acum 15 ani, cea de acolo, de pe deal, ale cărei frumoase turle de la biserica cea nouă se văd de aici, din vale. Aici am venit şi de aici am urcat pentru prima dată pe acel drum îngust şi plin de noroi, datorită faptului că o credincioasă în vârstă a donat bucata ei de pământ pentru ca să facem acolo o mânăstire. Aşa s-a întemeiat mânăstirea Salva. Repet, nu a fost iniţiativa mea. Din iniaţitiva mea nu s-a născut decât o singură aşezare monahală, aproape de Turda, mânăstirea Mihai Vodă, chiar pe locul unde a fost ucis mişeleşte Mihai Viteazul. Fiind acolo la o serbare, am ţinut o cuvântare şi am zis: acest mare voievod, primul care a realizat unitatea politică a poporului român din cele trei provincii, nu poate fi sărbătorit doar o dată pe an, ci pomenit zi şi noapte, iar acest fel de pomenire nu se poate face decât în mânăstiri, unde se practică rugăciunea neadormită. Dar cu mult înainte de Mihai Vodă am venit aici, la Salva. Am urcat pe drumul acela, şi o jumătate din sat era cu mine. O doamnă profesoară mergea pe marginea drumului, caii se poticneau, era noroi, şi spunea: Mergem, Înaltpreasfinţite, să facem istorie! Şi aşa este. Dacă este aici doamna profesoară, să ştie că a avut dreptate: am început istoria. Am urcat sus şi nu eram pregătit să sfinţesc o piatră de temelie. Am găsit o cruce mică, de genul celor cu care merg preoţii la înmormântări, şi câteva flori, şi am stabilit locul unde să fie altarul bisericii de lemn, a cărei turlă se vede acum, uşor de tot, ieşind din vegetaţie.
Cu aceasta am început, şi atunci am aflat pentru prima dată despre Tănase Todoran. Împreună cu părintele protopop Ioan Dâmbu, care se află acum aici, am coborât dealul şi am găsit troiţa pe care o vedeţi aici, alături. Atunci am căpătat conştiinţa că Todoran a fost un mare om. Nu bănuiam că va fi declarat şi sfânt. Atunci am făcut aici, în faţa acestei troiţe, o slujbă de pomenire, şi tot atunci am rânduit în cugetul meu ca mânăstirea Salva să-l aibă în seamă, să se roage pentru el şi să-l pomenească atâta vreme cât va exista această chinovie.
Şi iată că Dumnezeu mi-a ajutat ca, la vârsta mea de 87 de ani, să trăiesc bucuria duhovnicească de a-mi vedea visul împlinit. După ce anul trecut a fost canonizat Sfântul Pahomie de la Gledin, un mare cuvios pe care l-a dat pământul Bistriţei şi Năsăudului, am făcut propunere, iar Sfântul Sinod, cu avizul comisiei de specialitate, a aprobat canonizarea a cărei proclamare solemnă o facem astăzi.
Dragii mei, nu am cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru prezenţa voastră masivă; după experienţa mea, cred că sunteţi peste 10.000 de oameni adunaţi aici. Este un fel de demonstraţie duhovnicească, fără nici un fel de mobilizare specială.
Nu vreau să repovestesc viaţa lui Atanasie Todoran, ci doar să accentuez că luptătorul acesta a fost un om de neclintit. Dacă ar fi să-l comparăm cu Horea din viziunea poetului Aron Cotruş, şi Todoran ni se arată ca un „Ţăran de cremene, cum n’ a fost altul să-i semene”. A fost militar o viaţă întreagă şi ştia ce înseamnă nesupunerea faţă de legile militare. Atunci, la 10 mai 1763, când a apărut călare pe acest platou, la vârsta de 104 ani, şi când în urma unei scurte cuvântări în care a denunţat-o pe împărăteasa de la Viena că nu şi-a ţinut promisiunile faţă de români, inclusiv pe cea principală, aceea de a nu le răpi credinţa ortodoxă, şi când a poruncit: Jos armele!, cei 2250 de tineri care urmau să depună atunci jurământul au aruncat armele în semn de nesupunere faţă de conducere.
Împărăteasa a primit greu această lovitură, pentru că îi strica planurile. Abaterea românilor ardeleni de la credinţa lor avea şi un scop politic, aceea de a tăia legăturile permanente pe care le aveau cu românii din Ţara Românească şi Moldova. Împărăteasa dorea izolarea românilor din Transilvania, mai cu seamă pe calea religiei, pentru că credinţa era principalul factor care îi ţinea uniţi pe românii de pe ambele coame ale Carpaţilor.

Dragii mei, doresc ca în această clipă solemnă să dau citire sentinţei de condamnare, redactată la Viena de către împărăteasă, pe care o am în traducerea lui Virgil Şotropa:
„1. Todoran al lui Dănilă din Bichigiu de 120 de ani” (curtea vieneză era rău informată, Tănase Todoran nu avea decât 104 ani, după datele cele mai credibile pe care le deţinem). Aşadar: „Todoran al lui Dănilă din Bichigiu… să fie frânt cu roata de sus în jos, iar capul lui să fie legat de o roată, pentru că a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc, precum şi pentru că, la cererea stăruitoare a fiului său, muribund, nu a lăsat să i se ofere acestuia Sfânta Cuminecătură.
2. Vasile Dumitru Apopii, alias Vosop, din Mocod, să fie trecut de la viaţă la moarte prin ştreang.
3. „Manu Grigore din Zagra să fie spânzurat, tot pentru aceeaşi crimă; Vasile Oichii de la Telciu să fie pedepsit la fel. Trupurile acestor criminali să fie lăsate neînmormântate pe locul de pierzare, ca pildă de groază pentru alţii.”
Aşa au pierit, pe acest loc, aceşti mărturisitori ai neamului nostru.

E bine să se ştie însă că în această sentinţă există o minciună. Atanasie Todoran nu a fost împotriva înrolării românilor ca grăniceri; dimpotrivă, alături de alţii, negociase la Viena această înrolare. El intuise însă că momentul de la Salva ascundea o înşelăciune: depunerea jurământului în prezenţa unui episcop neortodox era echivalentă cu trecerea noilor grăniceri la o altă credinţă religioasă.

Ţăranul din Bichigiu, prin revolta din 10 mai 1763, înfrunta două mari capitale europene, Viena şi Roma.
Aş vrea să închei cu o mărturie a lui George Bariţiu, care sună aşa: „Umbra ta, Todorane, să-i înveţe pe toţi daco-romanii a cunoaşte ce este stăruinţa şi perseverenţa în credinţă şi ce înseamnă să aibe cineva caracter, în orice poziţie socială s-ar afla”.

Dragii mei, pe de-o parte, sărbătoarea de astăzi anulează sentinţa de condamnare a mărturisitorilor martiri care au căzut aici, pe acest platou. Este ceea ce am înfăptuit noi astăzi prin proclamarea solemnă a canonizării lor. Se anulează o sentinţă imperială nedreaptă. Dar să nu uităm că această sentinţă i-a grăbit lui Tănase Todoran deschiderea drumului către cer. De aici, după ce a murit pe roată, sufletul său s-a înălţat luminos către rai. Şi dacă George Bariţiu vorbeşte de „umbra” lui Todoran, noi vorbim de lumina lui Atanasie Todoran, înconjurată de luminile celor ce au pătimit împreună cu el. Este marea jertfă pe care el ne-a adus-o nouă, este recunoştinţa noastră faţă de el, faţă de Biserică şi de neam
Să nu uităm însă un lucru: Aceste evenimente s-au întâmplat în secolul XVIII, plin de încrâncenări. Vremurile s-au schimbat. Trăim astăzi într-o epocă de destindere între religii, între confesiuni (cu toate că ne vin veşti rele din Kosovo, dar trecem peste ele). Se zice că am intrat în epoca ecumenismului. Vreau să spun doar atât, că ecumenismul nu înseamnă abandonarea propriei tale credinţe şi predarea către ceilalţi. Ecumenismul înseamnă unitate în diversitate şi, în primul rând, dialog între confesiunile creştine şi între religiile lumii. Ecumenismul începe printr-un lucru foarte simplu: prin politeţe. Dacă intru într-o biserică creştină, îmi descopăr capul; dacă intru într-o sinagogă, mi-l acopăr; dacă intru într-o moschee, mă descalţ. Aceasta-i politeţea, de aici începe ecumenismul: respectul faţă de credinţa celuilalt, chiar dacă eu nu o împărtăşesc. Eu pornesc nu de la credinţă, ci de la buna-credinţă, de la premisa că fiecare om, oricare i-ar fi religia, e cinstit în ceea ce face, crede cu adevărat şi va fi gata să-şi dea viaţa pentru ai lui. Repet, eu rămân în credinţa mea, n-o împărtăşesc pe a lui; eroarea religioasă îl priveşte pe el, dar vecinătatea lui mă priveşte şi pe mine.
Dragii mei, unitatea Bisericii este scopul final al mişcării ecumenice, dar acesta e foarte departe. Noi ne rugăm pentru unitate, credem în ea, luptăm pentru ea, dar, în final, ea va fi opera Duhului Sfânt, atunci când El va decide. Până atunci suntem obligaţi să slujim pacea universală, în numele lui Dumnezeu, în numele Sfintei Treimi, pentru noi şi în numele înfrăţirii fiilor lui Dumnezeu de pe acest pământ în care, slavă Domnului, încă este loc pentru toţi.
Mergeţi la casele voastre şi spuneţi-le tuturor ce-aţi văzut şi ce-aţi auzit aici! Nimeni să nu fie supărat sau mânios! Dimpotrivă, pacea lui Dumnezeu pe pământ!
Şi acum, înainte de a încheia, vă reamintesc că de la bun început l-am pus pe Atanasie Todoran sub oblăduirea rugăciunilor din mânăstirea Salva. Se află aici maica Stareţă, Stavrofora Emanuela, împreună cu un grup de călugăriţe. Le voi preda această icoană pe care o vedeţi, la care şi noi, arhiereii, ne-am închinat, spre a fi dusă în incinta mânăstirii, împreună cu cu decizia mea ca biserica cea nouă să poarte hramul Sfinţilor mărturisitori martiri din Năsăud.
Aseară, în biserica din satul Bichigiu, s’a făcut ultima rugăciune pentru Atanasie Todoran şi prima rugăciune către el. Predau acum această icoană prin rostirea următoarei rugăciuni:

„O, Sfinte martire Atanasie, cel ce te-ai învrednicit de darul sfinţeniei pe care Dumnezeu o pregăteşte aleşilor Săi din toate neamurile, ca dar pentru virtute, cel ce pentru apărarea credinţei dreptmăritoare a neamului nostru ai primit răsplata muceniciei, îngenunchind în faţa icoanei tale luminate de har şi dătătoare de nădejde, cu smerenie, evlavie şi întăriţi întru dragoste pentru jertfa ta bineplăcută lui Hristos, te rugăm: dă-ne în ceasul acesta putere, tărie şi răbdare ca să putem birui toate uneltirile vrăjmaşilor, văzuţi şi nevăzuţi, ca prin mijlocirea ta şi cu ajutorul lui Dumnezeu să zdrobim toate ispitele diavoleşti, poticnirile, neînţelegerile, ura, scârba, potrivniciile dintre noi şi fraţii noştri. Dăruieşte Bisericii şi neamului tău pace şi linişte, ca să urmeze poruncilor lui Dumnezeu. Păzeşte credinţa noastră ortodoxă şi fereşte-ne de silniciile celor rău-credincioşi. Depărtează de la noi cearta şi tulburarea şi, prin rugăciunile tale cele sfinte, cere-I lui Hristos Dumnezeu să ne dea iertare de păcate. Că El este Cel ce te-a chemat în încăperile şi locaşurile Sale şi pe El îl preamărim întru toţi vecii, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Amin.”

Bartolomeu al Clujului

[cruciat]

Atanasie Todoran nu a fost împotriva înrolãrii românilor ca grãniceri; dimpotrivã, alãturi de alþii, negociase la Viena aceastã înrolare. El intuise însã cã momentul de la Salva ascundea o înºelãciune: depunerea jurãmântului în prezenþa unui episcop neortodox era echivalentã cu trecerea noilor grãniceri la o altã credinþã religioasã.

...si in Cotidianul de azi sunt planse bisericile uniate care nu sunt renovate la timp de stat si care sunt luate cu japca de biserica ortodoxa in cardasie cu statul roman, facandu-se o paralela intre Ataturk si Sfanta Sofia din Constantinopol

[PadreCory]

Cum de nu s-au facut aceste canonizari mai devreme in istorie ?