Nu va e dor de Dumnezeu?

[Daniel777]

Nu va e dor sa va intalniti cu Dumnezeu prin rugaciune,sa lasati toate placerile si ispitele lumesti si sa va dedicati in intregime lui Dumnezeu?
Nu va e dor de patria cea cereasca?

[cristiboss56]

În prealabil postat de Daniel777

Nu va e dor sa va intalniti cu Dumnezeu prin rugaciune,sa lasati toate placerile si ispitele lumesti si sa va dedicati in intregime lui Dumnezeu?
Nu va e dor de patria cea cereasca?

Tie Nu ? Cred ca orice om cat de cat cu picioarele pe pamant are acest dor continuu , dar asta inseamna renuntare la multe asa zise placeri ce rapesc timp , energie si alte cele , printre care si acest NET ! Uite , ce ma mai intriga , domnule Daniel , ca multi din cei ce aduc aminte ( spre exemplu ) de Sfanta Liturghie , nici nu participa ( macar trupeste ) la ea . Foarte real si groaznic de adevarat ! Am facut o mica "cercetare" tehnica , ca sa spun astfel . Useri "ultraortodocsi " si "convinsi " cu blooguri crestine au accesat acest site in momentele cand Sfana Liturghie se Savarsea in Bisericile noastre ! Si atunci , ma intreb , ce-i mai important , netul sau intalnirea cu Hristos ? Voi reveni !

[Daniel777]

Frati crestini, oare cum ne purtăm noi cu sufletul nostru?

Nu cumva l-am detronat din locul de mare cinste în care l-a asezat Dumnezeu înlăuntrul fiintei noastre? Nu cumva l-am izgonit la marginea preocupărilor, a grijilor si a frământărilor noastre de toate zilele? Suntem noi atenti cu adevărat la întrebările, la nelinistile, la nevoile si la dorurile lui către lumină, către curătie, către frumusete si adevăr?

Rămâne să răspundă fiecare, în chip cinstit, cum se poartă cu propriul său suflet, de care – să stie bine! – va da seama înaintea lui Dumnezeu Care i l-a încredintat! De obicei nu ne oboseste niciodată necontenita trudă si alergare după cele de trebuintă pentru îndestularea trupului; pentru asemenea preocupări găsim si timp, si bani, si energie, si bună dispozitie.

Când însă este vorba de cele necesare pentru suflet, ne apar în cale mii de piedici. Nu avem timp să mergem la biserică si nici măcar să ne aplecăm ochii asupra unei pagini din Cartea Sfântă. Nu avem bani ca să ajutăm pe săracii care au nevoie de sprijinul nostru si nu avem nici energie, nici vointă pentru a ne împotrivi ispitelor si patimilor care ne asaltează.

Ne alarmăm la cel mai mic semn de boală a trupului si alergăm îndată după doctori, după leacuri, dar suntem nepăsători la tremurul si la suferinta sufletului slăbănogit de nehrană si lăsat în paragină. Ne întristăm foarte mult când pierdem o sumă de bani, un petic de pământ, o haină sau un prieten bun, dar nu ne sinchisim defel când pierdem sufletul, întinându-l cu noroiul minciunii, al răutătii si al desfrânării, al betiei si al celorlalte patimi.

Cu cât însă vom neglija, vom uita sau vom dispretui mai tare sufletul si nevoile lui, cu atât viata noastră va fi mai zbuciumată si mai nefericită.

[cristiboss56]

Cunoastem regulile si relele , propovaduim credinta si dreapta socoteala , dar facem precum cizmarul ce are pantofii rupti , precum medicul ce trage cu patos din lulea , precum profesorul ce ramane codas si repetent la proprile-i testari , etc . Ne alarmam , ne intristam , fugim de biserica , dar propovaduim dreapta socoteala , mustram , ne sifonam la cel mai mic cuvant , judecam si alte cele ! Asa ca viata zbuciumata si-o face omul cu mana sa , prin voia sa libera ! Premeditarea in toate cele rele ne va osandi fara a avea drept de recurs !

[cristiboss56]

http://www.crestinortodox.ro/carti-o...lui-82591.html

[Daniel777]

Ce înseamnă „să se lepede de sine”? Să se lepede cineva de sinele său, de propriul eu, adică să-şi urască sinele. Să-mi urăsc sinele? Auzind oamenii această condiţie se miră şi întreabă: Cum, Hristos, care ne-a poruncit să ne iubim „aproapele ca pe noi înşine”, zice acum să ne urâm pe noi înşine? Să urăşti şi să iubeşti nu sunt două lucruri potrivnice? Cum se împacă? Vă rog să luaţi aminte.

Fiecare om, precum de multe ori o zicem, este suprema făptură a lui Dumnezeu. Simte în el însuşi că, chiar dacă seamănă cu alţi oameni în punctele de recunoaştere comune firii lui, trupeşte şi sufleteşte, totuşi fiecare om are ceva deosebit care îl distinge de toţi ceilalţi oameni. Precum frunzele care sunt în acelaşi copac sunt asemănătoare, dar, după cum zic naturaliştii, fiecare frunză are ceva diferit de celelalte frunze, aşa şi omul, între milioanele şi zecile de milioane de oameni, ca persoană are ceva deosebit, constituie o personalitate deosebită. Este unic şi irepetabil. El şi numai el cu această personalitate a sa distinctă apare pe pământ o singură dată.

Pentru ca omul să dăinuiască, să trăiască şi să progreseze are în interiorul său viu instinctul vieţii. Fiecare om îşi iubeşte sinele, se iubeşte pe sine. Îi este foame? Se va îngriji să găsească mâncare. Îi este sete? Va alerga la izvoare. Îi este frig? Se va îngriji pentru încălzirea sa. Este bolnav? Îşi va căuta medicamentul. Fiecare om nu se lasă pe el însuşi, sinele său, flămând, însetat, gol, bolnav.

Iubirea faţă de noi înşine este sădită în noi. A sădit-o Dumnezeu în fiecare om. Şi graţie acestei iubiri trăieşte şi există omul. Şi doar atunci când din diferite pricini, şi în principal din cauza necredinţei, îşi pierde această iubire a sa faţă de sine, atunci acest om deznădăjduit se sinucide. Cei care se sinucid îşi urăsc sinele şi cu mânie doboară copacul vieţii pe care l-a sădit Dumnezeu.

Când Hristos zice „să se lepede de sine”, nu înţelege să ne urâm sinele, care este creaţia lui Dumnezeu şi trebuie să luăm aminte la el şi să îl îngrijim, ci înţelege altceva. Omul nu mai este cel curat, cel nevinovat, cel fără viclenie. În sufletul omului, după căderea celor întâi zidiţi, a intrat păcatul, atracţia şi înclinarea spre rău. O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor.

Această iubire, care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima, iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, această iubire nu merită să se numească iubire, n-are nicio legătură cu învăţătura şi pilda lui Hristos, care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii. Creştinul adevărat se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine şi egoist răstigneşte, îi exploatează pe alţii şi îi chinuieşte. Aşadar, nu pe omul pe care l-a plăsmuit Dumnezeu, ci omul cu răutăţile şi patimile lui, omul cel vechi, după cum îl caracterizează Apostolul Pavel, care trăieşte şi împărăţeşte în inimile noastre ale tuturor, acesta este cel de care trebuie să ne lepădăm şi pe care trebuie să-l urâm.

Câtă vreme în inima noastră trăiesc groaznicele patimi, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele nostru nu îl iubim şi nu merităm să ne numim ucenici şi oameni ai lui Hristos. Însă pentru a nimici răutăţile şi patimile este nevoie de o luptă dură, este nevoie înainte de toate de harul lui Hristos, care dezrădăcinează din piepturile oamenilor iubirea de sine, acest copac neroditor, şi sădeşte iubirea lui Hristos, acest copac frumos şi aducător de roadă, ale cărui rădăcini se află în stânca Golgotei.

Motto-ul nostru? Ca să trăiască iubirea lui Hristos, trebuie să moară patimile noastre, trebuie să fie biruit păcatul şi satana!

(traducere din limba greacă de monahul Leontie după cartea „PICĂTURI DIN APA CEA VIE” a Înaltpreasfinţitului Augustin N. Kandiotul, Mitropolitul de Florina)

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

Cunoastem regulile si relele , propovaduim credinta si dreapta socoteala , dar facem precum cizmarul ce are pantofii rupti , precum medicul ce trage cu patos din lulea , precum profesorul ce ramane codas si repetent la proprile-i testari , etc . Ne alarmam , ne intristam , fugim de biserica , dar propovaduim dreapta socoteala , mustram , ne sifonam la cel mai mic cuvant , judecam si alte cele ! Asa ca viata zbuciumata si-o face omul cu mana sa , prin voia sa libera ! Premeditarea in toate cele rele ne va osandi fara a avea drept de recurs !

Sa privim viata noastra , precum spunea un Sfant Parinte , ca pe o lumanare , care este facuta din ceara si fitil si arde . Ceara este credinta noastra , fitilul este nadejdea si impreuna ard la fel ca ceara si fitilul sub lucrarea focului . Lumanarea proasta raspandeste putoare atunci cand arde si cand se stinge : la fel este si viata pacatosului inaintea lui Dumnezeu .

[Daniel777]

Cine nu doreste sa se mantuiasca si cine nu vrea sa stie ce trebuie sa faca pentru a ajunge la acest scop al tuturor scopurilor? Si totusi… cat de mult sau cat de adevarat ne dorim aceasta? Daca pare ceva atat de firesc si de subinteles, de ce atunci ne spun cu durere Parintii: “O, fratilor, fiecare din noi stie cum sa se mantuiasca, dar nu vrem sa ne mantuim“.

Paradoxul se poate deslusi daca ne cercetam minutios si sincer sufletele si daca ne dam seama de cate ori am cerut (fie constient, fie ca un strigat tainic al inimii) sa primim de la Dumnezeu un semn sa cunoastem “calea in care vom merge”, de cate ori am tanjit sa ni se dea un cuvant, un sfat, o vestire a ceea ce trebuie sa facem intr-o situatie sau alta a vietii noastre, sa primim un raspuns despre cum sa intelegem o anumita problema sau sa ni se spuna ce decizie ar fi bine sa luam la ceas de rascruce. Si sa ne gandim apoi de cate ori am primit raspunsurile cerute, pe o cale sau alta – de foarte multe ori altele, sau pe alte cai decat cele la care ne gandeam noi -, de cate ori Dumnezeu ne-a vorbit tainic, ne-a dat semne clare ale voii Sale cu rasunet in constiinta noastra, iar noi… am refuzat sa le vedem/auzim/intelegem sau… le-am inteles prea bine, dar nu ne-a convenit ce am auzit si am primit si… am refuzat sa le urmam, ne-am revoltat si am cautat in afara noastra indreptatiri si tapi ispasitori, am cautat o alta cale, unde sa ne simtim satisfacuti si importanti.

De aici tragem concluzia ca nici nu suntem atat de sinceri (cu noi insine si cu Dumnezeu) pe cat ne place sa credem, dar si ca, intre noi si voia lui Dumnezeu sta zidul “avutiei” fiecaruia, la care nu poate renunta. Avutia asta poate insemna “parere de sine” sau chiar trufie orbitoare, mai inseamna multimea de prejudecati, de idei proprii, de vise, dorinte, planuri, inchipuiri, ambitii, incapatanari, “iubiri” sau ‘indragostiri” irationale pentru cate ceva sau cineva… “Bogatia” inseamna toata minciuna si tot iadul voii proprii care ne stapaneste ca un demon launtric, este tot ceea ce ni se pare ca “avem”, ca “suntem”, ca “stim”… Si din cauza acestei “pareri” riscam sa nu ajungem niciodata sa avem, sa fim, sa stim cu adevarat.

[cristiboss56]

http://www.voscreasna.com/192/vindec...eofil-paraian/

[cristiboss56]

Sfintii Parinti ai Bisericii , mai ales Sfantul Grigorie de Nyssa , traitor in secolul al IV-lea , a interpretat aceasta expresie : " Multi sunt chemati dar putini sunt alesi " astfel : TOTI OAMENII SUNT CHEMATI LA MANTUIRE DAR SUNT ALESI CEI CARE RASPUND CHEMARII , CEI CARE SE PREGATESC SA IMPINEASCA VOIA LUI DUMNEZEU CARE-I CHEAMA LA VIATA VESNICA . Toti oamenii sunt chemati in Iisus Hristos la nunta Sa din ceruri , la mantuire , adica la fericirea comuniunii de iubire vesnica , dar devin alesi numai cei care au raspuns chemarii Lui .