Învățătua de credință ortodoxă

[Iorest]

Am ezitat până să deschid subiectul, dar creștinul își ia crucea și merge la luptă, așadar voi relua cartea Învățătura de credință ortodoxă Tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu binecuvântarea şi purtarea de grijă Înalt Prea Sfinţitului
IUSTINIAN

INTRODUCERE
CEA DINTÂI DATORIE A CREDINCIOSULUI

1. Care este cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului în viaţă?
Cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului în viaţă este grija de măntuirea
sufletului său. Nimic pe lume nu e mai de preţ pentru el ca mântuirea sufletului, după
cuvântul Mântuitorului, care zice: «Ce va folosi omului de ar dobândi Lumea toată şi-şi va
pierde sufletul său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?» (Marcu 8, 36-37).

2. Dar ce este mântuirea?

Mântuirea este eliberarea din robia păcatului şi a morţii şi dobândirea vieţii de veci, în
Hristos. Ea ne-a fost făcută cu putinţă de întruparea, jertfa, învierea şi înălţarea Domnului
nostru Iisus Hristos la cer, şi ne-o însuşim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie să
conlucrăm prin credinţă şi fapte bune. De mântuire se poate împărtăşi orice om, căci
Dumnezeu «voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului.» (I Tim. 2, 4).

3. Unde se găseşte adevărul care duce la mântuire?

Adevărul care duce la mântuire se găseşte în Sfinta Biserică Ortodoxă, „stâlpul şi
temelia adevărului” (I Tim. 3, 15).

4. De la cine are Biserica Ortodoxă acest adevăr?

Biserica Ortodoxă are acest adevăr de la Dumnezeu însuşi, vestit mai dinainte prin
patriarhii, drepţii şi proorocii Vechiului Testament, care au avut o viaţa şi cugetare sfăntă, şi apoi în mod desăvârşit prin Însuşi Fiul Său întrupat Domnul nostru Iisus Hristos, Măntuitorul, cum spune Sfăntul Apostol Pavel: «După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor la toate şi prin Care a făcut şi veacurile; Care fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul puterii SaLe...»
(Evr. 1, 1-3).

5. Cum a dat Dumnezeu acest adevar?

Acest adevăr l-a dat Dumnezeu prin Descoperirea dumnezeiască.

DESPRE DESCOPERIREA DUMNVEZEIASCĂ
6. Ce este Descoperirea dumnezeiască?

Descoperirea sau Revelaţia dumnezeiască este comoara de adevăruri pe care Dumnezeu
a dat-o oamenilor, pentru ca aceştia cunoscându-L pe El, voia Lui şi lucrarea Lui, să-L
cinstească după vrednicie, să-I împlinească voia şi prin aceasta să se mântuiască.

7. Ce dovedeşte din partea lui Dumnezeu această Descoperire?

Descoperirea dumnezeiască dovedeşte marea iubire a lui Dumnezeu faţa de oameni.
„Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8), iubire nesfârşită, un ocean de iubire, cum zic Sfinţii
Părinţi.
Prin ea Dumnezeu revarsă lumina şi căldura Lui, cea mai presus de fire, asupra,
întregii făpturi şi o ajută să se împărtăşească cât mai deplin de puterea cea de sus şi de
adevărul cel mântuitor.
Descoperirea lui Dumnezeu e însăşi această lumină ce ni s-a dat din nesfârşita Lui iubire faţa de noi.

8. Dumnezeu a dat Descoperirea Sa pentru toţi oamenii?

Descoperirea dumnezeiască a fost dată pentru toţi oamenii, pentru că toţi au nevoie de
mântuire, dar, întrucât nu toţi erau vrednici de a primi Descoperirea direct de la Dumnezeu, ea a fost încredinţată anumitor oameni aleşi, care la rândul lor s-o vestească celor ce doresc a o primi.

9. De ce nu toţi oamenii pot primi Descoperirea direct de la Dumnezeu?

Pentru nevrednicia pricinuită de necurăţia sufletului şi a trupului lor, în urma căderii în
păcat a protopărinţilor noştri.

10. Care au fost vestitorii Descoperirii dumnezeieşti?

Oamenii aleşi de Dumnezeu în acest scop au fost patriarhii, Moise, drepţii şi proorocii,
care au primit şi au vestit cuvântul lui Dumnezeu în sânul poporului evreu.
Această Descoperire a fost adusă osmenilor în chip deplin de Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat,Domnul nostru Iisus Hristos, „Lumina cea adevărată, care Luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9).
Mântuitorul a răspândit în lume Descoperirea dumnezeiască prin Sfinţii Săi Apostoli şi Ucenici, în Biserica întemeiată de El şi intrată în istorie la Cincizecime.

11. Este cu putinţă ca Dumnezeu să Se descopere oamenilor?

Este cu putinţă. S-a susţinut, totuşi, de către unii înţelepţi pagâni şi de către unii eretici,
că Dumnezeu nu Se putea descoperi oamenilor.
Întâi pentru că Dumnezeu cel nesfârşit, cel nematerial, cel neschimbător şi cel veşnic nu S-ar fi putut apropia şi nu ar fi avut deci cum să fie cunoscut de către ceea ce este mărginit, trupesc, schimbător şi trecător.
În al doilea rând, dacă Dumnezeu S-ar fi apropiat de fiinţele muritoare, aceste fiinţe slabe şi neajutorate nu ar fi reuşit să cuprindă şi să înţeleagă Descoperirea care li se făcea.

Acei păgâni şi eretici judecau aşa, pentru că ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonală, lipsită de viaţă şi mai ales de iubire.
Pentru noi, creştinii, nu sunt asemenea oprelişti, fiindcă, după învăţătura Bisericii,
Dumnezeu este o fiinţa personală, care poate avea legături cu alte persoane, şi, deci, şi cu
oamenii.
Sfinta Scriptură însăşi ne învaţă că Dumnezeu a ţinut, din cele mai îndepărtate
timpuri, mereu legătura cu oamenii, adică dându-le Descoperirea Sa: „În multe rânduri şi în multe chipuri odinioară Dumnezeu grăind părinţior prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă a grăit nouă întru Fiul” (Evr. 1, 1).
Ca izvor al vieţii şi al iubirii, Dumnezeu Se apleacă şi Se descoperă continuu oamenilor. El nu e niciodată prea sus sau prea departe, pentru că El sălăşluieşte şi în inimile noastre.

Descoperirea dumnezeiască priveşte pe oameni şi ei pot s-o primească. Ei sunt „chipul
şi asemănarea Lui Dumnezeu” şi, prin aceasta, îndreptăţiţi la cinstea descoperirilor de sus.

Această cinste a mers până acolo încât Descoperirea deplină adusă de Fiul lui Dumnezeu pe pamânt s-a făcut prin întruparea Sa în om.

Credinciosul poate primi Descoperirea dumnezeiască, apoi, şi pentru că el însuşi e mistuit de dorul fierbinte după Dumnezeu.
Psalmistul lămureşte aceasta zicând: „[i]În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te
doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mi voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Ps. 41, 1-2).
Un scriitor bisericesc arată astfel suspinul inimii sale după Dumnezeu: «Că ne-ai făcut spre a Te căuta şi neliniștit este sufletul nostru pâna nu se va odihni întru Tine».
2 Ca fiinţă înzestrată cu minte, întrucât este creat după «chipul Lui Dumnezeu», cum am spus, omul poate primi adevăruri din partea lui Dumnezeu.

Acesta, în nesfârşita Sa înţelepciune uşurează căile de înţelegere a adevărurilor date, în cei
care s-au făcut vrednici de El printr-o viaţă aleasă şi au primit harul Duhului Sfânt.

[Andrew]

Este un subiect foarte interesant. Pot afirma, cu certitudine ca prin întruparea Fiului Sau, Dumnezeu ne-a arătat puternica legătură și iubire pe care o are fata de creația Sa.

De asemenea, elementul curcubeului după marele potop (simbol care apare și în zilele noastre), reflecta o puternica legătură de iubire cu creația, și anume cea de a nu o mai distruge (în mod just evident), vreodată.

Dumnezeu Tatăl insa, trebuie sa afirm ca este de necuprins. Dacă multi pe vremea respectiva au văzut pe Iisus Hristos, Fiul Omului și dătătorul de Mântuire, și pe Duhul Sfânt, în chip de porumbel, Tatăl ceresc a rămas și rămâne necuprins. Căci este cu neputință ca ochii noștri sa perceapă măreția Tatălui ceresc cel fără de început și fără de sfârșit. Dar asta nu înseamnă că iubirea Sa divină nu este. Din contra, abunda, dar în parametrii cu care noi ca oameni nu putem vreodată sa fim obișnuiți sa sa ne racordam.

[Demetrius]

În prealabil postat de Iorest

3. Unde se găseşte adevărul care duce la mântuire?

......

Eu aș spune că în inimă, unde este revelat de Duhul Sfânt, care lucrează acolo prin iubirea părintească.

[Andrew]

În prealabil postat de Demetrius

Eu aș spune că în inimă, unde este revelat de Duhul Sfânt, care lucrează acolo prin iubirea părintească.

Asa este. Inima reprezinta centrul de conectare cu Duhul Sfânt și unde sălășluiește.

Acest lucru este foarte evident și în Psalmul 142, al Pocăinței, unde cerem revenirea Duhului Sfânt și ale simtamintelor celor noi în sufletele / inimile noastre:

1. Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta.
2. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta.
3. Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri.
4. Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu.
5. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit.
6. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoşat.
7. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt.
8. Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu.
9. Scapă-mă de vrăjmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne.
10. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii.
11. Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu.
12. Fă bunătate de stârpeşte pe vrăjmaşii mei şi pierde pe toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

[Andrew]

Sau, mai este și în Psalmul 50, punctul 11:

11. Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.

[Iorest]

În prealabil postat de Andrew

Este un subiect foarte interesant. Pot afirma, cu certitudine ca prin întruparea Fiului Sau, Dumnezeu ne-a arătat puternica legătură și iubire pe care o are fata de creația Sa.

De asemenea, elementul curcubeului după marele potop (simbol care apare și în zilele noastre), reflecta o puternica legătură de iubire cu creația, și anume cea de a nu o mai distruge (în mod just evident), vreodată.

Dumnezeu Tatăl insa, trebuie sa afirm ca este de necuprins. Dacă multi pe vremea respectiva au văzut pe Iisus Hristos, Fiul Omului și dătătorul de Mântuire, și pe Duhul Sfânt, în chip de porumbel, Tatăl ceresc a rămas și rămâne necuprins. Căci este cu neputință ca ochii noștri sa perceapă măreția Tatălui ceresc cel fără de început și fără de sfârșit. Dar asta nu înseamnă că iubirea Sa divină nu este. Din contra, abunda, dar în parametrii cu care noi ca oameni nu putem vreodată sa fim obișnuiți sa sa ne racordam.

Voi relua threadul de la 0 în măsura timpului liber fiindcă am ortografiat greșit în titlu și nu se mai poate modifica.