Cei care-si sacrifica viata pentru idei gresite...

[laurastifter]

Doamne ajută!
Aşa cum ştim, au existat în istorie numeroase persoane care, aflate în situaţii critice, şi-au jertfit cariera, întreaga avere sau chiar viaţa din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru semeni, devenind astfel martiri/mucenici (cei care s-au sacrificat pentru mărturisirea lui Dumnezeu) sau eroi (aceia care şi-au jertfit vieţile pentru alte cauze nobile). Toţi aceşti fericiţi fii şi robi credincioşi ai lui Dumnezeu au dobândit viaţa eternă în comuniune cu Tatăl nostru Cel din Ceruri. Referindu-se la aceştia, Apostolul ne îndeamnă, inspirat fiind de Duhul Sfânt: "Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa" (Evrei13, 7).
În afară de aceste cazuri impresionante şi dătătoare de nădejde, există şi o altă realitate mult mai complicată, pe care vă propun să încercăm a o analiza, din perspectiva moralei creştine, în acest topic: situaţia celor care, cu sinceritate şi convingere, se sacrifică pentru idei incorecte, neimportante sau chiar dăunătoare societăţii. Desigur, nouă, celor ce suntem "muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul" (Mihai Eminescu), oameni supuşi greşelilor, tainele lui Dumnezeu ne sunt necunoscute, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: "Acum cunosc în parte. Atunci însă deplin voi cunoaşte, aşa cum şi eu deplin sunt cunoscut". Nu este al nostru a şti modul în care aceste persoane vor fi judecate de către Domnul nostru Iisus Hristos. Totuşi, cred că nu vom păcătui împotriva credinţei noastre, dacă vom încerca să medităm puţin şi să ne exprimăm opinia în privinţa acestei situaţii dramatice a celor care, mânaţi de neştiinţă, de fanatism sau de o educaţie defectuoasă, jertfesc totul (chiar şi propria viaţă) pentru cauze inutile sau chiar negative, contrare voii divine.
Îi am în vedere, în acest sens, pe cei care, în diverse împrejurări critice, au ales să se lase torturaţi şi/sau ucişi, doar pentru a nu-şi renega vreo convingere politică nesemnificativă sau chiar incompatibilă cu învăţătura creştină. De asemenea, în această categorie i-aş încadra pe membrii anumitor secte (de exemplu, martorii lui Iehova) care, convinşi fiind că anumite tratamente medicale ar fi potrivnice poruncilor dumnezeieşti, preferă să moară, decât să apeleze la acele practici ştiinţifice. Ce credeţi despre acest tip de atitudine? Dar despre cei care, mai grav, îşi riscă viaţa pentru a-şi putea ucide adversarii?

Să luăm un caz ipotetic: în anumite state islamice, există o lege, potrivit căreia toţi cetăţenii, care îndrăznesc să rostească "blasfemii" împotriva lui Allah şi a lui Muhammad, sunt condamnaţi la pedeapsa capitală. Să presupunem că un ateu convins, cetăţean al uneia dintre acele ţări, ar începe să nege în public existenţa lui Allah, dar nu din dragoste pentru Hristos (nici prin gând nu i-ar trece aşa ceva), ci pentru că, din punctul său de vedere, toate religiile ar fi doar forme de manipulare a celor naivi şi needucaţi, iar intelectualii ar avea misiunea de a-i lumina pe aceşti nefericiţi ţinuţi în neştiinţă. Astfel, personajul nostru fictiv ar fi ucis pentru o idee în mod evident falsă (inexistenţa oricărei divinităţi), dar socotită de către el drept corectă, conformă adevărului. În acest caz, cel ucis este o victimă, o persoană periculoasă pedepsită cu dreptate, sau un erou care a murit cu demnitate şi vitejie pentru convingerile sale?

Nădăjduiesc că ideea acestui topic ne va fi de folos. :)

Doamne ajută!

[catalin2]

Din cate stiu la musulmani chiar convertirea la crestinism atrage de multe ori pedeapsa capitala.
In randul celor ce isi dau viata pentru o conceptie ma gandesc la Giordano Bruno, care pare exemplul favorit al ateilor ca a murit pentru stiinta, de fapt el era atras de panteism si de ocultism si pentru asta a fost mai mult condamnat. Bineinteles ca si omorarea lui e de condamnat.

[laurastifter]

În prealabil postat de catalin2

Din cate stiu la musulmani chiar convertirea la crestinism atrage de multe ori pedeapsa capitala.
In randul celor ce isi dau viata pentru o conceptie ma gandesc la Giordano Bruno, care pare exemplul favorit al ateilor ca a murit pentru stiinta, de fapt el era atras de panteism si de ocultism si pentru asta a fost mai mult condamnat. Bineinteles ca si omorarea lui e de condamnat.

Aşa este... Chiar au existat cazuri de creştini ucişi pe baza acestei legi nedrepte şi preistorice. Citeam recent în ziarul Lumina şi despre cazul unui creştin deosebit de curajos din Iran, care a fost asasinat cu brutalitate de către un grup de fundamentalişti, pentru că a luat atitudine împotriva acelei legi.
Desigur, cei pe care i-aţi amintit dumneavoastră sunt martiri ai lui Hristos, pentru că au fost ucişi în urma convertirii lor la credinţa creştină. Atunci când au luat decizia de a se converti, ei erau conştienţi că-şi riscă viaţa şi totuşi, depăşind orice obstacol, L-au mărturisit pe Hristos până la sacrificiul suprem.

Este foarte interesant ceea ce aţi scris despre Giordano Bruno... Nici nu ştiam că, de fapt, a promovat ocultismul şi panteismul... Ştiam că a fost condamnat la moarte de către Inchiziţie pentru convingerile sale ştiinţifice. Şi este, într-adevăr, un bun exemplu de persoană ucisă în mod nedrept, dar pentru o idee total nesemnificativă.
Nu mi-aş da viaţa pentru mărturisirea adevărului ştiinţific potrivit căruia pământul se învârteşte în jurul soarelui! L-aş lăsa să se învârtească în pace, iar eu m-aş preface a crede în teoria geocentrică, doar pentru a-mi apăra viaţa. :) Merită să te sacrifici pentru Dumnezeu, pentru viaţa şi libertatea semenilor. Dar ideea de a muri pentru un adevăr relativ din lumea aceasta... îmi pare o atitudine exagerată. :)

Doamne ajută, Cătălin2!

[laurastifter]

Cei care mor pentru Dumnezeu se sacrifică din dragoste pentru o Persoană (pentru o Treime de Persoane, mai corect spus), iar nu pentru o idee. La fel şi cei ce se sacrifică pentru semenii lor.

[sophia]

În prealabil postat de laurastifter

Cei care mor pentru Dumnezeu se sacrifică din dragoste pentru o Persoană (pentru o Treime de Persoane, mai corect spus), iar nu pentru o idee. La fel şi cei ce se sacrifică pentru semenii lor.

Mi se pare f.gresita ideea asta si chiar merita o discutie separata.

Adica noi crestinii in general si ortodocsii in special, de persoana (Dumnezeu, Iisus) suntem legati, sau de credinta, de ideea si dogmele in sine?

Sigur ca implicit iubim si pe creatorul ideii, a conceptului, dar noi iubim ideea de crestinism, de Ortodoxie in sine.
Daca nu ar fi fost Iisus, sau mai corect Sfanta Treime si ar fi fost altcineva (Petru, Ion, Andreea, Paula), n-am mai fi iubit crestinismul, sau ortodoxia?

Nu inteleg ce-ai vrut sa spui.

Acum este adevarat ca fiecare din noi iubim si o persoana sau mai multe: Iisus, Maica Sa, Sf. Nectarie, sau Ion, sau alti sfinti, dar nu pentru ei insisi, ci pentru miscarea, contextul in care au existat si actionat, ca reprezentanti ai unei credinte.
Cine stie cum aratau ei si cum erau de fapt, ca oameni?

Ca sa revin la intrebarea initiala:
Eu sunt impotriva lucrurilor facute cu forta, cu violenta, cu pretul vietii.
Orice lucru trebuie facut cu sufletul, cu pace, cu iubire.

E adevarat ca intotdeauna la o idee, actiune, institutie, etc., exista si opozitia, dar in lupta asta trebuie sa existe si niste limite, mai ales cand este vorba de ceva spiritual, de suflet, cum este credinta. Altfel se neaga chiar conceptul pentru care se lupta in sine.

A te sacrifica sau a omori in numele credintei este de fapt o aberatie, pentru ca Dumnezeu nu cere asa ceva.
Credinta nu trebuie, nu are voie sa ucida, sau sa imbolnaveasca pe om (fizic sau mental).

Am citit si eu vieti de apostoli si sfinti care au trecut prin mari incercari si au murit. Dar sa nu uitam ca a fost vorba acolo si (sau mai ales), de interese politice, de putere, a oponentilor.
A fost vorba de despoti, de oameni care vroiau putere si bani prin orice mod.
Si daca credinta, sau Dumnezeu le-ar fi asigurat asta, probabil ca ar fi imbratisat asta si n-ar fi fost oponenti si nu ar fi omorat pe unul sau altul dintre sfinti.
De multe oricredinta a fost implicata (vrand, sau intamplator) in conflicte politice. Asta a fost problema. Si atunci au cazut si vieti pasnice si nevinovate, ca unii dintre sfinti.
Dar cred ca au fost si sfinti care au murit in conditii pasnice, care nu au fost omorati pentru ceea ce reprezentau ei. Cel putin asa sper.

Iisus nu a fost judecat si omorat pentru ideile lui in sine, ci mai degraba pentru pericolul pe care il reprezenta pentru interesele altora si pentru puterile sale.
Pe atunci religiile nu prea coexistau (sau nu pasnic). Astazi in Ierusalim coexista pasnic ortodoxi, catolici, iudei, musulmani (ca biserici).

Si nici nu s-a dus singur la moarte, din proprie initiativa, sau sa omoare pe altii.

Eu cred ca nu cu trupul trebuie luptat pentru o credinta, ci cu mintea si sufletul.

In acelasi fel mi se pare gresit si contra credintei a refuza hrana, sau lume, sau tratamente medicale, dovedind prin asta o mai mare credinta.
Citesc aici povestiri despre monahi sau pustnici, sau stiu eu, care nu mananca nu stiu ce (ou, sau carne, sau etc. chiar bolnav grav fiind), sau care nu se duc la medic, se duc in pustie, etc. pentru credinta lor.
Si nu vad legatura.

Nu stiu, eu asa consider. Poarta-ti credinta cu curaj, in lume si mai ales asa cum ti se cere: cu rugaciune, iubire de aproape. Infranarea si smerenia este si ea necesara, dar cu sens si ratiune.

Este ca pentru orice alt vis, sau ideal. Il iubesti, iti pui sufletul, lupti pentru el (pe plan moral, ideatic, spiritual, dar fara arme), si pana la urma obosesti, te epuizezi (burn-out) ca lumanarea si mori.
Si cui i-a folosit moartea ta? Trebuie pastrate limite si atunci succesul va fi mai mare.

[glykys]

Este un subiect bun. Eu as vrea sa atrag atentia ca de moarte martirica nu se invredniceste tot crestinul pus in situatie limita, ci numai cei asupra carora se pogoara Duhul Sfant. Aici mi se pare diferenta fundamentala intre moartea martirica si cea pentru o idee oarecare. In primul caz, vointa personala se conjuga cu harul, iar in al doilea caz, e numai vointa personala impletita cu foarte multa mandrie, chiar luciferica, pentru ca respectivul se crede stapanul propriei vieti, pe care decide sa si-o puna in slujba oricarui ideal doreste. Iar acel ideal se transforma in idol, caruia ii sacrifica totul, linistea, timpul, familia, copiii, ba chiar si viata, daca e nevoie. Martirul stie ca viata lui e in mana Domnului si ca se face voia Lui. Martirul nu braveaza din proprie initiativa, ci suporta toate daca e umbrit de har. E o povestioara in acest sens, cu doi crestini care fusesera inchisi pe aceest motiv. Unul era suparat pe celalalt si nu a vrut sa ii ceara iertare inainte de executie. Amandoi voiau sa isi dea viata pentru Hristos, insa au fost intrebati apoi daca se leapada de Hristos, iar cel care era certat nu a mai avut putere si s-a lepadat, in timpul ce tovarasul lui a devenit mucenic. Morala era ca se lepadase de Hristos inainte, cand nu a dorit sa isi ceara iertare.
Si calugarii care postesc nu stiu cate zile in pustnicie sunt umbriti de har, ca, altfel, un om normal, oricata vointa ar avea, ar muri. Dar unde e Hristos, se biruieste randuiala firii. O data ce L-ai scos din ecuatie si ai pus in locul lui idolul OM sau idolul stiinta, te arunca in iad mandria, chiar daca inainte de asta, te determina sa faci niste lucruri care, omeneste, sunt apropae imposibile.

Sophia, fuguta la Catehismul ortodox, sa stii in ce credem si pe cine slavim si cum! M-am infiorat cand am citit postarea ta. Cum sa il compari pe Hristos pe Andreea si Paul??? Nu Il marturisim noi ca Fiul lui Dumnezeu, ca Persoana a Sfintei Treimi?! Il iubim si Il adoram ca un Dumnezeu adevarat, nu ca un intemeietor de credinta (ca asa e si Mahomed) sau ca un personaj cu virtuti extraordinare (ca ateul Stavroghin din Demonii lui Dostoievski, care il admira el pe Iisus, dar nu putea in ruptul capului sa I se inchine Lui ca Dumnezeu, pentru ca taman credinta ii lipsea).

În prealabil postat de sophia

Mi se pare f.gresita ideea asta si chiar merita o discutie separata.

Adica noi crestinii in general si ortodocsii in special, de persoana (Dumnezeu, Iisus) suntem legati, sau de credinta, de ideea si dogmele in sine?

Sigur ca implicit iubim si pe creatorul ideii, a conceptului, dar noi iubim ideea de crestinism, de Ortodoxie in sine.
Daca nu ar fi fost Iisus, sau mai corect Sfanta Treime si ar fi fost altcineva (Petru, Ion, Andreea, Paula), n-am mai fi iubit crestinismul, sau ortodoxia?

Nu inteleg ce-ai vrut sa spui.

Acum este adevarat ca fiecare din noi iubim si o persoana sau mai multe: Iisus, Maica Sa, Sf. Nectarie, sau Ion, sau alti sfinti, dar nu pentru ei insisi, ci pentru miscarea, contextul in care au existat si actionat, ca reprezentanti ai unei credinte.
Cine stie cum aratau ei si cum erau de fapt, ca oameni?

Ca sa revin la intrebarea initiala:
Eu sunt impotriva lucrurilor facute cu forta, cu violenta, cu pretul vietii.
Orice lucru trebuie facut cu sufletul, cu pace, cu iubire.

E adevarat ca intotdeauna la o idee, actiune, institutie, etc., exista si opozitia, dar in lupta asta trebuie sa existe si niste limite, mai ales cand este vorba de ceva spiritual, de suflet, cum este credinta. Altfel se neaga chiar conceptul pentru care se lupta in sine.

A te sacrifica sau a omori in numele credintei este de fapt o aberatie, pentru ca Dumnezeu nu cere asa ceva.
Credinta nu trebuie, nu are voie sa ucida, sau sa imbolnaveasca pe om (fizic sau mental).

Am citit si eu vieti de apostoli si sfinti care au trecut prin mari incercari si au murit. Dar sa nu uitam ca a fost vorba acolo si (sau mai ales), de interese politice, de putere, a oponentilor.
A fost vorba de despoti, de oameni care vroiau putere si bani prin orice mod.
Si daca credinta, sau Dumnezeu le-ar fi asigurat asta, probabil ca ar fi imbratisat asta si n-ar fi fost oponenti si nu ar fi omorat pe unul sau altul dintre sfinti.
De multe oricredinta a fost implicata (vrand, sau intamplator) in conflicte politice. Asta a fost problema. Si atunci au cazut si vieti pasnice si nevinovate, ca unii dintre sfinti.
Dar cred ca au fost si sfinti care au murit in conditii pasnice, care nu au fost omorati pentru ceea ce reprezentau ei. Cel putin asa sper.

Iisus nu a fost judecat si omorat pentru ideile lui in sine, ci mai degraba pentru pericolul pe care il reprezenta pentru interesele altora si pentru puterile sale.
Pe atunci religiile nu prea coexistau (sau nu pasnic). Astazi in Ierusalim coexista pasnic ortodoxi, catolici, iudei, musulmani (ca biserici).

Si nici nu s-a dus singur la moarte, din proprie initiativa, sau sa omoare pe altii.

Eu cred ca nu cu trupul trebuie luptat pentru o credinta, ci cu mintea si sufletul.

In acelasi fel mi se pare gresit si contra credintei a refuza hrana, sau lume, sau tratamente medicale, dovedind prin asta o mai mare credinta.
Citesc aici povestiri despre monahi sau pustnici, sau stiu eu, care nu mananca nu stiu ce (ou, sau carne, sau etc. chiar bolnav grav fiind), sau care nu se duc la medic, se duc in pustie, etc. pentru credinta lor.
Si nu vad legatura.

Nu stiu, eu asa consider. Poarta-ti credinta cu curaj, in lume si mai ales asa cum ti se cere: cu rugaciune, iubire de aproape. Infranarea si smerenia este si ea necesara, dar cu sens si ratiune.

Este ca pentru orice alt vis, sau ideal. Il iubesti, iti pui sufletul, lupti pentru el (pe plan moral, ideatic, spiritual, dar fara arme), si pana la urma obosesti, te epuizezi (burn-out) ca lumanarea si mori.
Si cui i-a folosit moartea ta? Trebuie pastrate limite si atunci succesul va fi mai mare.

Fiind eu de la tara, adica deprins cu toporul (si nu ma jenez sa recunosc asta) imi vine sa te intreb daca esti in toate mintile sau daca pur si simplu nu vezi ca ai sarit calul cu mistocareala (cum ziceti voi smecherii).
Dar nu te intreb. Imi venise doar, asa, o idee din alea la care te referi tu...

S-o luam pe rand, usurel:

1. Prima sminteala: "Adica noi crestinii in general si ortodocsii in special, de persoana (Dumnezeu, Iisus) suntem legati, sau de credinta, de ideea si dogmele in sine?"

Noi, crestinii ortodocsi, suntem legati prin Mila Domnului de Persoana Dumnezeu (cu P, sarmana fata, cu P iar nu cum te joaca pe tine batjocura). Relatia noastra cu Dumnezeu nu e de la persoana la inchipuirea persoanei (care scorneste un dumnezeu mintal) ci de la persoana (umana) la Persoana (Hristos Cel din Sfanta Treime). Noi suntem mladita care isi trage seva din Hristos Domnul, din Persoana Lui. Direct, asa cum firul de iarba isi trage apa si substantele hranitoare din bunul pamant, asa cum mugurele primeste seva din ramura pe care salasluieste. Locul nostru viu e in Palma lui Dumnezeu, viata din Viata, nu pe langa, nu afara din tzatzani, nu in aer ori de-a dreptul in vid ori neant. Suntem prunc viu alaptat direct de la sanul vesnic viu si nesecat al Dumnezeirii, iar nu un prunc ofilit, cartonat, care se alapteaza din inchipuirea unei tatze imaginare. Asta s-o stii de la unul care s-a nascut si a trait ani buni la tzara si stie ce e aia hranire de la san sau din ramura, care nu a aflat din carti cum e viata ci direct de la sursa concreta, prin Mila Domnului. Si a luat aminte la acestea, cum ai fi putut si tu sa iei, ca doar nu esti desenul pe carton al unui chip uman ci un om viu, concret, in carne si oase.

2. A doua aberatie: "Sigur ca implicit iubim si pe creatorul ideii, a conceptului, dar noi iubim ideea de crestinism, de Ortodoxie in sine.
Daca nu ar fi fost Iisus, sau mai corect Sfanta Treime si ar fi fost altcineva (Petru, Ion, Andreea, Paula), n-am mai fi iubit crestinismul, sau ortodoxia?"
Iubeste ideea de paine! Te va satura ea?
Iubeste ideea de dragoste. Te va infiora ea?
Iubeste ideea de haina. Te va imbraca ea? (De ce nu iesi pe strada imbracata in ideea de haina?)
Terfelesti prost un platonicism pe care nu l-ai mirosit bine.
Ei bine, monumentalo, daca nu ar fi fost, cum indraznesti sa scrii, Hristos Sfantul (Doamne, iarta-ma, sa nu cad in plasa blasfemiei cu nefericita aceasta impreuna): Nu, nu am fi iubit crestinismul. Cum as putea iubi crestinismul fara Hristos??????????????? Cum as putea iubi lumina fara soare? Gustul painii fara paine, caldura hainei fara haina, marul fara mar, somnul fara somn, viata fara viata. Sa radem? Sa blangem, mai degraba... Propui sa iubim absenta (inchipuita de tine) cand noi avem peste tot Prezenta??????????????? Desfiintarea in locul Fiintei? Fugi de aici ca te rad curcile.
Nu pot iubi ceea ce nu exista decat daca traiesc intr-o lume inchipuita, fara priza la fiinta si Fiinta. Vai, vai, in ce cub de fantasme traim surioara?

[laurastifter]

În prealabil postat de sophia

Mi se pare f.gresita ideea asta si chiar merita o discutie separata.

Adica noi crestinii in general si ortodocsii in special, de persoana (Dumnezeu, Iisus) suntem legati, sau de credinta, de ideea si dogmele in sine?

Sigur ca implicit iubim si pe creatorul ideii, a conceptului, dar noi iubim ideea de crestinism, de Ortodoxie in sine.
Daca nu ar fi fost Iisus, sau mai corect Sfanta Treime si ar fi fost altcineva (Petru, Ion, Andreea, Paula), n-am mai fi iubit crestinismul, sau ortodoxia?

Nu inteleg ce-ai vrut sa spui.

Acum este adevarat ca fiecare din noi iubim si o persoana sau mai multe: Iisus, Maica Sa, Sf. Nectarie, sau Ion, sau alti sfinti, dar nu pentru ei insisi, ci pentru miscarea, contextul in care au existat si actionat, ca reprezentanti ai unei credinte.
Cine stie cum aratau ei si cum erau de fapt, ca oameni?

Ca sa revin la intrebarea initiala:
Eu sunt impotriva lucrurilor facute cu forta, cu violenta, cu pretul vietii.
Orice lucru trebuie facut cu sufletul, cu pace, cu iubire.

E adevarat ca intotdeauna la o idee, actiune, institutie, etc., exista si opozitia, dar in lupta asta trebuie sa existe si niste limite, mai ales cand este vorba de ceva spiritual, de suflet, cum este credinta. Altfel se neaga chiar conceptul pentru care se lupta in sine.

A te sacrifica sau a omori in numele credintei este de fapt o aberatie, pentru ca Dumnezeu nu cere asa ceva.
Credinta nu trebuie, nu are voie sa ucida, sau sa imbolnaveasca pe om (fizic sau mental).

Am citit si eu vieti de apostoli si sfinti care au trecut prin mari incercari si au murit. Dar sa nu uitam ca a fost vorba acolo si (sau mai ales), de interese politice, de putere, a oponentilor.
A fost vorba de despoti, de oameni care vroiau putere si bani prin orice mod.
Si daca credinta, sau Dumnezeu le-ar fi asigurat asta, probabil ca ar fi imbratisat asta si n-ar fi fost oponenti si nu ar fi omorat pe unul sau altul dintre sfinti.
De multe oricredinta a fost implicata (vrand, sau intamplator) in conflicte politice. Asta a fost problema. Si atunci au cazut si vieti pasnice si nevinovate, ca unii dintre sfinti.
Dar cred ca au fost si sfinti care au murit in conditii pasnice, care nu au fost omorati pentru ceea ce reprezentau ei. Cel putin asa sper.

Iisus nu a fost judecat si omorat pentru ideile lui in sine, ci mai degraba pentru pericolul pe care il reprezenta pentru interesele altora si pentru puterile sale.
Pe atunci religiile nu prea coexistau (sau nu pasnic). Astazi in Ierusalim coexista pasnic ortodoxi, catolici, iudei, musulmani (ca biserici).

Si nici nu s-a dus singur la moarte, din proprie initiativa, sau sa omoare pe altii.

Eu cred ca nu cu trupul trebuie luptat pentru o credinta, ci cu mintea si sufletul.

In acelasi fel mi se pare gresit si contra credintei a refuza hrana, sau lume, sau tratamente medicale, dovedind prin asta o mai mare credinta.
Citesc aici povestiri despre monahi sau pustnici, sau stiu eu, care nu mananca nu stiu ce (ou, sau carne, sau etc. chiar bolnav grav fiind), sau care nu se duc la medic, se duc in pustie, etc. pentru credinta lor.
Si nu vad legatura.

Nu stiu, eu asa consider. Poarta-ti credinta cu curaj, in lume si mai ales asa cum ti se cere: cu rugaciune, iubire de aproape. Infranarea si smerenia este si ea necesara, dar cu sens si ratiune.

Este ca pentru orice alt vis, sau ideal. Il iubesti, iti pui sufletul, lupti pentru el (pe plan moral, ideatic, spiritual, dar fara arme), si pana la urma obosesti, te epuizezi (burn-out) ca lumanarea si mori.
Si cui i-a folosit moartea ta? Trebuie pastrate limite si atunci succesul va fi mai mare.

Dragă Sophia,
Doamne ajută!

Ai întrebat aşa: "Adica noi crestinii in general si ortodocsii in special, de persoana (Dumnezeu, Iisus) suntem legati, sau de credinta, de ideea si dogmele in sine?".
Suntem legaţi de Dumnezeu (Sfânta Treime), prin credinţă. Într-una dintre scrierile sale, Sfântul Maxim Mărturisitorul defineşte credinţa astfel: "Credinţa este o putere de legătură, care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu Cel crezut" - Citatul este aproximativ, redat din memorie. AStfel, credinţa ne uneşte cu Dumnezeu, Care ne-a poruncit să-L iubim în primul rând pe El şi pe semenii noştri. Iubim creştinismul pentru Hristos, nu invers! Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Întemeietorul creştinismului, nu poate fi comparat cu niciun alt sfânt sau întemeietor de religie, căci El este Creatorul, Mântuitorul şi Judecătorul întregii omeniri. Creştinismul este - aşa cum îi spune şi denumirea - credinţa în Hristos, relaţia de comuniune cu El.
Mai întrebi: "Daca nu ar fi fost Iisus, sau mai corect Sfanta Treime si ar fi fost altcineva (Petru, Ion, Andreea, Paula), n-am mai fi iubit crestinismul, sau ortodoxia".
Dacă n-ar fi fost Iisus, dacă nu S-ar fi întrupat şi nu ar fi venit pe pământ, n-ar mai fi existat creştinismul (implicit, nici Ortodoxia). Care sunt dogmele fundamentale ale credinţei noastre? Dogma trinitară şi dogma hristologică. Cum enumţăm, în câteva cuvinte, dogma Sfintei Treimi? "Dumnezeu este unic în Fiinţă şi întreit în Persoane". Cum ar mai fi putut exista acest adevăr fundamental de credinţă, fără existenţa Sfintei Treimi? Dogmele se referă tocmai la Fiinţa şi Persoanele Sfintei Treimi, la mântuirea dăruită nouă de Hristos şi, în general, la tot ceea ce ţine de legătura noastră cu Dumnezeu. Iubim creştinismul, adică pe Hristos, căci ideea de creştinism este ideea că Iisus Hristos este adevăratul Dumnezeu. :) Sper că ai înţeles, cât de cât, ce-am vrut să spun căci, la ora aceasta, mă exprim destul de laconic şi neclar, după cum poţi observa. :)
Îţi recomand, pentru înţelegerea tainei Sfintei Treimi şi a relaţiei noastre cu Aceasta, să citeşti "Teologia dogmatică ortodoxă" de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae. Limbajul este foarte dificil de înţeles pentru cei nefamiliarizaţi cu termenii teologici, dar merită să faci acest efort... Te vei maturiza mult duhovniceşte după citirea acestei lucrări fundamentale pentru teologia creştin-ortodoxă.

Ai mai spus că "A te sacrifica sau a omori in numele credintei este de fapt o aberatie, pentru ca Dumnezeu nu cere asa ceva".
A omorâ în numele credinţei este, într-adevăr, o aberaţie şi chiar o crimă, o blasfemie, o încercare de a implica învăţătura revelată în crimele şi josniciile oamenilor.
A te sacrifica în numele credinţei este altceva. În anumite situaţii, aşa cum ai scris şi tu, au existat anumite persoane care, din diverse motive, s-au opus cu atâta vehemenţă creştinismului, încât i-au persecutat cu fanatism pe toţi cei care doreau să practice această religie. De exemplu, anumiţi împăraţi romani (Nero, Traian, Decius, Diocleţian ş. a.) îi condamnau la moarte pe toţi cei care, pentru credinţa în Hristos, refuzau să se închine zeilor veneraţi oficial în Imperiul Roman. Creştinii de atunci, departe de a fi extremişti sau teribilişti, erau puşi, fără voia lor, în faţa unei cumplite alegeri: credinţa în Hristos şi acceptarea morţii, sau renegarea lui Hristos şi rămânerea în viaţă. Evident, creştinii înţelepţi încercau să-şi apere viaţa, să evite această situaţie critică. De exemplu, Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, a fugit din cetatea sa, ascunzându-se de autorităţi, pentru a nu suporta consecinţele edictului anticreştin al împăratului Decius (249-251). Cu toate acestea, acelaşi ierarh al Cartaginei avea să fie ucis pentru credinţa sa, doar câţiva ani mai târziu. La fel, Sfântul Policarp al Smirnei (ale cărui moaşte au fost aduse la Iaşi săptămânile trecute) a fugit iniţial de prigonitori, ascunzându-se undeva la ţară. Despre acel moment, actul său martiric precizează: "Căci noi nu-i cinstim ca martiri pe cei care se predau singuri prigonitorilor" (citat aproximativ).
Cu toate acestea, atunci când nu le mai rămânea nicio posibilitate de a-şi apăra viaţa şi credinţa, atunci când ajungeau, fără voia lor, în situaţia critică de a alege între viaţă şi credinţă, alegeau credinţa, primind astfel moartea martirică pentru Dumnezeu. Sfinţii Policarp şi Ciprian, pe care i-am menţionat mai sus, au încercat să fugă din faţa pericolului, apărându-şi atât credinţa, cât şi viaţa. Ei n-au fost inconştienţi sau extremişti! În schimb, atunci când au fost prinşi şi obligaţi să renunţe la credinţa creştină, au preferat să moară, decât să-L trădeze pe Hristos.

Ai mai scris aşa: "In acelasi fel mi se pare gresit si contra credintei a refuza hrana, sau lume, sau tratamente medicale, dovedind prin asta o mai mare credinta". În această privinţă, sunt întru totul de acord.

Dumnezeu să fie cu tine!

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de laurastifter

Doamne ajută!
Aşa cum ştim, au existat în istorie numeroase persoane care, aflate în situaţii critice, şi-au jertfit cariera, întreaga avere sau chiar viaţa din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru semeni, devenind astfel martiri/mucenici (cei care s-au sacrificat pentru mărturisirea lui Dumnezeu) sau eroi (aceia care şi-au jertfit vieţile pentru alte cauze nobile). Toţi aceşti fericiţi fii şi robi credincioşi ai lui Dumnezeu au dobândit viaţa eternă în comuniune cu Tatăl nostru Cel din Ceruri. Referindu-se la aceştia, Apostolul ne îndeamnă, inspirat fiind de Duhul Sfânt: "Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa" (Evrei13, 7).
În afară de aceste cazuri impresionante şi dătătoare de nădejde, există şi o altă realitate mult mai complicată, pe care vă propun să încercăm a o analiza, din perspectiva moralei creştine, în acest topic: situaţia celor care, cu sinceritate şi convingere, se sacrifică pentru idei incorecte, neimportante sau chiar dăunătoare societăţii. Desigur, nouă, celor ce suntem "muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul" (Mihai Eminescu), oameni supuşi greşelilor, tainele lui Dumnezeu ne sunt necunoscute, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: "Acum cunosc în parte. Atunci însă deplin voi cunoaşte, aşa cum şi eu deplin sunt cunoscut". Nu este al nostru a şti modul în care aceste persoane vor fi judecate de către Domnul nostru Iisus Hristos. Totuşi, cred că nu vom păcătui împotriva credinţei noastre, dacă vom încerca să medităm puţin şi să ne exprimăm opinia în privinţa acestei situaţii dramatice a celor care, mânaţi de neştiinţă, de fanatism sau de o educaţie defectuoasă, jertfesc totul (chiar şi propria viaţă) pentru cauze inutile sau chiar negative, contrare voii divine.
Îi am în vedere, în acest sens, pe cei care, în diverse împrejurări critice, au ales să se lase torturaţi şi/sau ucişi, doar pentru a nu-şi renega vreo convingere politică nesemnificativă sau chiar incompatibilă cu învăţătura creştină. De asemenea, în această categorie i-aş încadra pe membrii anumitor secte (de exemplu, martorii lui Iehova) care, convinşi fiind că anumite tratamente medicale ar fi potrivnice poruncilor dumnezeieşti, preferă să moară, decât să apeleze la acele practici ştiinţifice. Ce credeţi despre acest tip de atitudine? Dar despre cei care, mai grav, îşi riscă viaţa pentru a-şi putea ucide adversarii?

Să luăm un caz ipotetic: în anumite state islamice, există o lege, potrivit căreia toţi cetăţenii, care îndrăznesc să rostească "blasfemii" împotriva lui Allah şi a lui Muhammad, sunt condamnaţi la pedeapsa capitală. Să presupunem că un ateu convins, cetăţean al uneia dintre acele ţări, ar începe să nege în public existenţa lui Allah, dar nu din dragoste pentru Hristos (nici prin gând nu i-ar trece aşa ceva), ci pentru că, din punctul său de vedere, toate religiile ar fi doar forme de manipulare a celor naivi şi needucaţi, iar intelectualii ar avea misiunea de a-i lumina pe aceşti nefericiţi ţinuţi în neştiinţă. Astfel, personajul nostru fictiv ar fi ucis pentru o idee în mod evident falsă (inexistenţa oricărei divinităţi), dar socotită de către el drept corectă, conformă adevărului. În acest caz, cel ucis este o victimă, o persoană periculoasă pedepsită cu dreptate, sau un erou care a murit cu demnitate şi vitejie pentru convingerile sale?

Nădăjduiesc că ideea acestui topic ne va fi de folos. :)

Doamne ajută!

Este vorba de situaţii diferite. În multe, însă, există ceva comun: păcătoşi (răzbunătorii care îşi sacrifică viaţa pentru răzbunare) sau ignoranţi (sectanţi, atei, musulmani) care fac acelaşi lucru. În aceste cazuri, accentul nu trebuie pus pe "îşi sacrifică viaţa", ci pe faptul că sunt păcătoşi sau ignoranţi: osânda nu vine ca urmare a primejdiuirii vieţilor lor, ci ca urmare a faptului că au fost păcătoşi sau ignoranţi (presupunând că Judecătorul, Care cunoaşte inimile, descoperă că este vorba de păcat formal şi de ignoranţă vinovată). Mai clar spus, iehovistul va fi judecat nu fiindcă a refuzat transfuzia la apendicita lui, ci fiindcă, auzind Evanghelia, a rămas iehovist.

Legat de Giordano Bruno, am observat de pe alt topic că sunteţi victima propagandei împotriva Sfintei Inchiziţii. Mă bucur că aţi recunoscut că eraţi până acum convinsă că a fost condamnat "pentru idei ştiinţifice". Nu e niciodată târziu să ne schimbăm părerile, mai ales când sunt deformate nu de noi, ci de o maşină de deformare bine pusă la punct, căreia atât de mulţi i-au căzut victime.

Există, deci, un singur fel de suferinţă şi un singur fel de moarte care mântuieşte: aceea pentru Mântuitorul şi, prin extensie, asupra icoanelor Lui care sunt oamenii. În cazul celor care suferă şi mor pentru altceva, cum ar fi Libertatea, Democraţia, Patria, Cauza, Căpitanul, Allah, Buddha-Sakya-Muni, opera lor, etc, etc, suferinţele nu sunt expiatorii şi moartea nu e mântuitoare. Dar nici nu sunt spre damnare. Ei vor fi judecaţi, spre mântuire sau spre damnare, pe alte considerente.

[laurastifter]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Este vorba de situaţii diferite. În multe, însă, există ceva comun: păcătoşi (răzbunătorii care îşi sacrifică viaţa pentru răzbunare) sau ignoranţi (sectanţi, atei, musulmani) care fac acelaşi lucru. În aceste cazuri, accentul nu trebuie pus pe "îşi sacrifică viaţa", ci pe faptul că sunt păcătoşi sau ignoranţi: osânda nu vine ca urmare a primejdiuirii vieţilor lor, ci ca urmare a faptului că au fost păcătoşi sau ignoranţi (presupunând că Judecătorul, Care cunoaşte inimile, descoperă că este vorba de păcat formal şi de ignoranţă vinovată). Mai clar spus, iehovistul va fi judecat nu fiindcă a refuzat transfuzia la apendicita lui, ci fiindcă, auzind Evanghelia, a rămas iehovist.

Legat de Giordano Bruno, am observat de pe alt topic că sunteţi victima propagandei împotriva Sfintei Inchiziţii. Mă bucur că aţi recunoscut că eraţi până acum convinsă că a fost condamnat "pentru idei ştiinţifice". Nu e niciodată târziu să ne schimbăm părerile, mai ales când sunt deformate nu de noi, ci de o maşină de deformare bine pusă la punct, căreia atât de mulţi i-au căzut victime.

Există, deci, un singur fel de suferinţă şi un singur fel de moarte care mântuieşte: aceea pentru Mântuitorul şi, prin extensie, asupra icoanelor Lui care sunt oamenii. În cazul celor care suferă şi mor pentru altceva, cum ar fi Libertatea, Democraţia, Patria, Cauza, Căpitanul, Allah, Buddha-Sakya-Muni, opera lor, etc, etc, suferinţele nu sunt expiatorii şi moartea nu e mântuitoare. Dar nici nu sunt spre damnare. Ei vor fi judecaţi, spre mântuire sau spre damnare, pe alte considerente.

Doamne ajută!
Este foarte interesant punctul de vedere pe care l-aţi exprimat!
Mi-a atras atenţia în special acest pasaj din mesajul dumneavoastră: "Există, deci, un singur fel de suferinţă şi un singur fel de moarte care mântuieşte: aceea pentru Mântuitorul şi, prin extensie, asupra icoanelor Lui care sunt oamenii. În cazul celor care suferă şi mor pentru altceva, cum ar fi Libertatea, Democraţia, Patria, Cauza, Căpitanul, Allah, Buddha-Sakya-Muni, opera lor, etc, etc, suferinţele nu sunt expiatorii şi moartea nu e mântuitoare. Dar nici nu sunt spre damnare".
Sunt întru totul de acord cu dvs.

În privinţa "propagandei împotriva Sfintei Inchiziţii"... cred că este foarte posibil ca anumite persoane - incapabile de a urma principiul cercetării istorice "sine ira et studio" - să exagereze sau chiar să deformeze anumite realităţi din trecut (precum existenţa şi activitatea Inchiziţiei). De exemplu, cred că unii atei sunt ispitiţi să deformeze anumite adevăruri istorice legate de perioada Evului Mediu creştin, astfel încât să poată demonstra că practicarea religiei noastre ar avea efecte negative pentru progresul omenirii. Cunosc personal un ateu care, după ce a citit anumite cărţi de istorie foarte dubioase, a ajuns la concluzia (evident falsă) că Biserica ar fi ucis o mulţime de adversari ai religiei şi că, din acest motiv, promovarea ateismului ar rămâne cea mai indicată soluţie pentru combaterea acestei "atitudini extremiste" a credincioşilor. Aşa cum aţi spus, mulţi cad victime acestei mentalităţi... iar noi, credincioşii creştini (indiferent de confesiune), avem datoria de a rămâne vigilenţi faţă de încercările de manipulare exercitate asupra noastră şi de a le propune celorlalţi să observe aspectele pozitive ale istoriei creştinismului, realizările spirituale incontestabile ale Bisericii, fără de care noi, cei de astăzi, am fi rămas, probabil, păgâni politeişti, stăpâni de sclavi şi spectatori pasionaţi ai luptelor de gladiatori.
Îmi amintesc că, la topic-ul dedicat Inchiziţiei, discutasem despre păcatul de a ucide în numele religiei creştine. Ştiu că nu m-am exprimat împotriva Bisericii Catolice şi nici chiar împotriva instituţiei Inchiziţiei în sine, ci am pus accentul pe ideea că faptul de a condamna şi ucide oameni în numele credinţei noastre creştine reprezintă o crimă. Astfel, sunt gata să-mi schimb fără probleme orice opinie neconformă adevărului istoric, având în vedere faptul că, aşa cum am mai spus, ispita de a deforma realitatea în vederea susţinerii propriilor ideologii sigur i-a urmărit pe mulţi istorici. Dacă s-au realizat crime sub pretextul apărării credinţei creştine, responsabilitatea le aparţine în mod individual ucigaşilor, iar nicidecum unei întregi instituţii şi cu atât mai puţin creştinilor autentici contemporani cu acele evenimente.
Mă bucur şi vă mulţumesc pentru că mi-aţi trezit în suflet dorinţa de a-mi îmbogăţi mai mult cunoştinţele despre istoria medievală a Bisericii - epocă istorică plină de evenimente interesante şi controversate, vrednice de a fi cercetate în mod serios şi aprofundat. Mă preocupă şi mă interesează foarte mult istoria, încă de când eram în şcoala generală. :)

Dumnezeu să fie cu dumneavoastră!

Cu deosebit respect,
Laura Stifter

Hristos în mijlocul nostru!