Cele sapte surle (fragmente)

SFANTA LITURGHIE MAI ŢINE LUMEA

Precum Taina pocăinţei sau mărturisirea este judecata milostivă a lui Dumnezeu, ascunsă sub chip smerit, şi iubitorii de smerenie dau de darul acesta, asemenea şi Sfanta Jertfa a Mantuitorului, din Sfanta Liturghie, ascunde, iarăşi sub chip smerit, o taină a ocarmuirii lumii.
Cei vechi ştiau pricina pentru care nu se arată Antihrist in zilele lor, căci Sfantul Pavel vorbeşte despre taina aceasta in chip ascuns, dar n-o numeşte. E Sfanta Liturghie, sau Jertfa cea de-a pururi, despre care a grăit Domnul prin Daniil şi apoi Insuşi ne-a invăţat. Ea este aceea care opreşte să nu se arate Antihrist, sau omul nelegiuirii decat in vremea ingăduită lui de Dumnezeu. Căci pentru mulţimea fărădelegilor, demult ar fi trebuit Dumnezeu-Tatăl să sfarşească lumea, insă Dumnezeu-Fiul, Cel ce este iubirea de oameni şi de toată firea, mereu se aduce pe Sine Jertfa Sfantă inaintea lui Dumnezeu-Tatăl, mijlocind milostivirea de la El.

Rabdă Fiul lui Dumnezeu pentru noi o răstignire neintreruptă; Mielul-Impărat stă mereu chezaş inaintea Tatălui, aducandu-se in Jertfa neincetată, rugăminte de mijlocire pentru biata lume. Că de n-ar fi sangele Mielului, al Insuşi Arhiereului-Impărat, Iisus Hristos, dat de bună voie şi neincetat preţ de mantuire pentru oameni, stand cu iubire şi părtinire pentru lume, demult ar fi inecat Dumnezeu pămantul in sangele oamenilor şi l-ar fi ars cu foc, desfacand de istov stihiile. Deci sangele Mielului din Sfanta Impărtăşanie mai ţine sufletul in oase şi lumea in picioare.Precum taina pocăinţei e un dar al Cerului, sub chip smerit, pentru mantuirea fiecărui suflet in parte,aşa Sfanta Liturghie, marea taină, ascunsă iarăşi sub chip smerit, mantuieşte lumea, sau o fereşte de urgiile Antihristului.Iată de ce toată lumea ar trebui să vie la Sfanta Liturghie, că pentru dăinuirea lumii e darul acesta pe pămant.

Ceea ce se poate spune, pe scurt, despre o prea mare taină a lui Dumnezeu, ascunsă in Sfanta Liturghie, care se săvarşeşte şi in Cer şi pe pămant, şi pentru care mai ţine Dumnezeu lumea, am incercat. Dar Sfanta Liturghie este neasemănat mai bogată in taine, care nu se pot depăna pe limbă omenească. Dumnezeu coboară intre oameni şi suie oamenii la Sine pe scara Sfintei Liturghii.

PROOROCUL DE FOC

Deci cată vreme mai sunt oameni ce caută pocăinţa şi Sfanta Impărtăşanie, Satana n-are putere. Il opreşte Dumnezeu. Dar cand oamenii se vor intuneca la minte aşa de tare incat vor impiedeca Sfanta Liturghie, cu toată voia lor vrand necredinţă, in zilele acelea va inceta şi Jertfa cea de-a pururi, şi va incepe uraciunea pustiirii, precum zice la:

Daniil 12:
Şi din vremea cand va inceta Jertfa cea de-a pururi şi va incepe uraciunea pustiirii, vor fi 1290 de zile.

E vremea de trei ani şi jumătate, in care va propovădui Ilie, cel mai manios prooroc, şi va vesti cele şapte cupe ale urgiei lui Dumnezeu – cele de pe urmă – cu care se va sfarşi mania lui Dumnezeu. Va fi o vreme de stramtoare, cum n-a mai fost de la inceputul lumii, nici nu va mai fi. In zilele acelea:

Daniil 12:
Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; iar cei nelegiuiţi se vor purta ca cei nelegiuiţi.

Toţi cei fărădelege nu vor pricepe, ci numai cei inţelepţi vor inţelege (ce vreme e: apropiindu-se a doua venire). Cei fărădelege huliră pe Dumnezeul Cerului din pricina durerilor, care-i frigeau de-şi muşcau limbile, dar de faptele lor nu s-au pocăit, zice Apocalipsa.
La plinirea acelei vremi de pe urmă, cand răutatea va fi desăvarşit coaptă, va vesti Ilie, Proorocul de foc, a doua venire a Mantuitorului. Vestirea aceasta, bucuria cea mai mare a creştinilor, va fi primejdie de moarte proorocului adevărat; căci oamenii fărădelegii il vor ucide ca pe Ioan Botezătorul, care era in duhul şi puterea lui Ilie, la cea dintai venire. Dar tocmai cand protivnicii Atotputernicului credeau că omorand şi pe cel din urmă prooroc, in sfarşit “au terminat cu Dumnezeu”, iată că invie Ilie…
Iudeii şi-au dau seama de nebunia potrivniciei lor şi de inşelarea Antihristului şi, cu infricoşare şi cutremur mare, se intorc şi primesc pe Iisus Hristos-Dumnezeu, după cum mărturiseşte despre ei Scriptura.
Proorocul mincinos, Antihristul, prin duhul său necurat cu care lucră şi se ţine, răscoală pe toţi impăraţii lumii să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, in valea lui Iosafat, la cel de pe urmă război şi la cea mai mare vărsare de sange de pe pămant.

A N T I H R I S T

“El e “acela” care va veni in numele său – nu al lui Dumnezeu – evreu de neam, care va tirani sub ascultarea sa tot pămantul. Căci “acela” va primi să fie impărat peste strălucirea tuturor impărăţiilor pămantului.

Creştinii – cu numele – din pricina inmulţirii fărădelegilor care sting Duhul, aşa se vor slăbi la minte, incat de frică mulţi se vor lepăda de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului, “căci credinţa nu este a tuturora”. Viaţa lor, slăbănogită de păcat, va da indrăzneală Satanei, care va lucra in “acela” tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mantuiască. De aceea, pentru că iubesc păcatul mai mult decat pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezămant minciunii, şi să cadă sub osandă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au indrăgit nedreptatea.


Iudeii de odinioară, impinşi inlăuntru de “acela” au răstignit pe Domnul, inţepandu-i călcaiul, şi nu I-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă Domnul, pogorandu-Se prin cruce la cei din inchisoare, a spart veşnicele incuietori, şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad. De atunci umblă protivnicul ca un leu turbat intăratandu-şi uneltele, ca măcar faptele şi invăţătura Mantuitorului să le intunece in necredinţă.
Neputand nici aceasta, işi aprinde ciracii şi pe “acela” al lor care se repetă in fiecare veac de oameni, din zilele Sfinţilor Apostoli, pană in zilele celui mai desăvarşit Antihrist, din vremea de apoi, cand va propovădui Ilie , ca doară-doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pe faţa pămantului prigonindu-i, spanzurandu-i, ucigandu-i, răstignindu-i şi in tot felul omorandu-i.


Mai mult, cum zice un Părinte, acest Antihrist – care nu se mulţumeşte numai cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora – nu va avea astampăr decat in ziua cand ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvarle din inima şi mintea celui din urmă credincios rămas pe pămant; şi nu ravneşte, nebunul, la o mandrie mai mare, decat aceea de-a termina odată cu Dumnezeu, iar in locul Lui să-şi implante in sufletul omului, ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.


“Acela” nu se mulţumeşte numai să inşele pe oameni cu amanarea pocăinţei pe maine, pe poimaine, la bătraneţe, ci luptă nebun cerand:

1. moarte lui Dumnezeu;
2. moarte invăţăturii Sale;
3. moarte creştinilor, ucenicilor Săi;
4. pustiire Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfanta Liturghie.

Chinurile cele de pe urmă, cele de la Antihrist, in care va lucra toată puterea Satanei, vor intrece toate prigoanele cate s-au inteţit asupra creştinilor, de la inceput pană in zilele acelea.


(…) Deci cand fărădelegile vor incleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare incat vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu şi Biserică şi Preoţi, incat va fi sălbăticirea şi nebunia unite peste tot pămantul, atunci vine sfarşitul.

Luminată in slavă, mai strălucitoare ca soarele, căreia incă i-au stat oamenii impotrivă şi au injurat-o, se va arăta, in ciuda tuturor vrăjmaşilor ei, semn slăvit de biruinţă a binelui asupra răului. Atunci, in zilele acelea infricoşate, pe pămant şi in tot trupul,Insuşi Dumnezeu-Cuvantul vine să cheme pe oameni, pentru cea din urmă oară, insă nu la pocăinţă, ci la judecată.Atunci Dumnezeu şi iconomia mantuirii nu mai e pe crezute, ci pe văzute.


Iar pe Antihrist, in care lucra toată puterea Satanei:

2 Tesaloniceni 2:
Domnul Il va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale.

Daniil 12:
Fericit va fi cel ce va aştepta şi va ajunge la 1335 de zile.

E ziua Domnului cea mare şi infricoşată, zi de fericire pentru cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, zi de bucurie negrăită, ziua intoarcerii Acasă, in ţara de obarşie şi capătul plangerii. Zi de fericire, văzand izbanda răbdării, văzand Invierea cea de obşte, văzand moştenirea cea gătită de la intemeierea lumii celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi au rămas in dragostea Lui pană in sfarşit. Şi taine intre taine, numai de Dumnezeu ştiute, atunci se vor vedea.

Ceilalţi insă, vor sta să-şi dea sufletul de groază şi de aşteptarea celor pornite să vie peste lume, căci Tăriile Cerului vor fi zguduite.

Atunci vedea-vor pe Cel ce L-au răstignit, venind pe nori, cu putere şi cu mărire multă; pe Cel ce este dragostea noastră, care nouă ne imprăştie frica, dar groaza groazelor pentru cei ce L-au prigonit şi L-au răstignit pentru iubirea Sa de oameni şi trebuind să-şi capete plată veşnică după faptele lor.

Şi va fi judecata, căci fărădelegile au adus potopul şi fărădelegile strigă şi grăbesc judecata.

Drept aceea, văzand că s-a luat pacea de pe pămant, dar timpul incă nu ni s-a luat, cu glasul lui Dumnezeu chemăm pe toţi oamenii de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a hotărat o zi in care va să judece lumea. Iar ziua aceea poate fi oricand.


Iată mai pe inţeles graiul rugăciunii Mantuitorului, pentru creştinătatea de peste veacuri şi de peste tot pămantul, prinsă pe cat s-a putut, in sunetul acestor şapte surle… (…)

“Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai intai?”

” (…) Impărăţia vieţii veşnice s-a propovăduit şi e deschisă; pe impărat Il cunoaştem şi iubirea I-o ştim; supuşii insă tare greu s-adună ca să fie una, de aceea trebuie răsunet de surle, după grosimea de ureche la care au ajuns supuşii Impărăţiei.

N-ar trebui decat să-L recunoaştem toţi pe Dumnezeu ca Tată şi că noi toţi Ii suntem fii şi, potrivit cu această cunoştinţă, să ne oranduim viaţa. Pană nu recunoaştem că avem indoită fire şi indoită viaţă: una pămantească şi alta cerească fără de sfarşit şi incepand de aici, pană atunci tot pe afară ne ţinem de rostul la care vrea Dumnezeu să ne ridice. (…) Căci noi suntem pieritori cu firea pămantească, dar nemuritori cu firea cerească; veşnicia noastră insă de noi atarnă unde s-o petrecem.

Ne-a adus Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă, dar să ne mantuiască nu poate fară noi. Drept aceea, in tot felul ne cheamă ca să-l cunoaştem ca Tată şi pe noi intreolaltă ca fraţi şi fii ai aceluiaşi Părinte. O cunoştinţă sigură despre acestea – iar credinţa ajută şi duce la această siguranţă – inclină inima, sau dragostea,[COLOR=#000000] ca să implinim cu toată voia porunca cea mare a iubirii, in care se rezumă toată strădania lui Dumnezeu.

Căci firul iubirii ridică fiii spre cerescul Tată, şi pogoară pe Tatăl, Fiul şi Duhul in fii. Iar pe fii Dumnezeul iubirii ii leagă intreolaltă ca să fie una, ceea ce cand se implineşte, minunează lumea, şi o sileşte să cunoască pe Dumnezeu, din fii, căci fiii uniţi in iubire trăiesc in El şi arată in lume capătul pămantesc al Impărăţiei cereşti. Aceasta e pe scurt voia Tatălui şi rugăciunea Fiului, să prindă şi societatea omenească in aceeaşi iubire Treimică.

La această trăire a vieţii veşnice, cu incepere de aici, Dumnezeu isi cheamă copiii prin mai multe graiuri, prin mai multe surle. Iată cateva dintre ele:

1. Chemarea lăuntrică a conştiinţei;
2. Chemarea din afară a cuvatului;
3. Chemarea prin necazurile vieţii;
4. Chemarea prin necazurile morţii;
5. Chemarea prin semnele mai presus de fire;
6. Chemarea prin chinurile de pe urmă de la Antihrist;
7. Chemarea la Judecată.

GLASUL CONŞTIINŢEI

E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau inţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Insuşi cuvatul con-ştiinţă insemnează a şti impreună, la fel. Iar cei ce ştiu impreună, la fel, sunt Dumnezeu şi omul. Prin urmare cugetul sau conştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum Il văd aşa mă vede – aşa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părţi.

Patimile, reaua voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea in seamă a acestui glas, ingrămădesc nişte văluri peste ochiul acesta, nişte solzi, care-i sting graiul, incat abia se mai aude. Atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru incat ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conştiinţei noastre s-a imbolnăvit. Inţelegem prin urmare, cum se face că s-a intunecat Dumnezeu aşa de tare in ochii păcătoşilor, incat aceştia ajung de bună credinţă in răutatea necredinţei care i-a cuprins şi li se pare că abia acum au ajuns la “adevăr”.

Glasul conştiinţei insă, fiind şi capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi inăbuşit mereu, toată vremea vieţii noastre pămanteşti. Odată şi odată incepe să strige la noi, punandu-ne inaintea lui Dumnezeu şi inaintea noastră de toate fărădelegile făcute; iar dacă nu ne impăcăm cu paraşul acesta, cată vreme suntem cu el pe cale, drumeţi prin viaţa aceasta, avem cuvantul lui Dumnezeu, că El va asculta para şi-i va da dreptate, şi ne va băga in chinurile iadului.
Sunt oameni care s-au invechit in rele – nevrand să ştie de Dumnezeu – şi, mai către capătul zilelor, cand indărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năpraznică a conştiinţei bolnave, rupand toate zăgazurile fărădelegilor şi azvarlindu-le pe toate in faţa lor, incat şi somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit şi mintea.Căci cu adevărat a fugit mintea omului care o viaţă intreagă nu face altceva decat să stingă glasul conştiinţei. De aceea nu vrea Dumnezeu să ieşi din viaţa aceasta, fără să ştii şi tu că ţi-ai omorat sfătuitorul cel mai bun, ce-l aveai la indemană pretutindeni, şi nu te lasă să pleci fără să vezi, incă de aici, unde te vei duce. Aşa sunt tocmite lucrurile, ca odată să vadă fiecare, vrand-nevrand, ceea ce trebuia, prin credinţă, să vadă totdeauna.

Larma vieţii şi gălăgia grijilor deşarte strigă oamenilor in urechi nevoile lor pămanteşti, mai tare decat le strigă glasul conştiinţei trebuinţele lor veşnice.Oamenii abia mai aud cele de dincolo şi li se par departe: surzenia tot mai mult se intăreşte şi chemarea lină nu se mai aude.

Dar Dumnezeu, milostivul, ca să nu-i piardă in fărădelegile lor, le randuieşte şi chemare dinafară, prin glasul slujitorilor Săi. Prin preoţi nu te cheamă omul, ca să-ţi pui nădejdea in om, ci te cheamă Domnul ca să-ţi strămuţi viaţa ta de om. Incă de demult i-a chemat Domnul pe oameni prin preoţi şi leviţi, prin lege şi prooroci, adică prin conştiinţe mai curate, care nu strambau chemarea lui Dumnezeu. Iar la plinirea vremii a venit la noi oamenii, Insuşi Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu-Cuvantul.
Cine a chemat pe oameni mai duios decat Iisus, ca să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tată, iar pe ei inşişi ca fii şi fraţi ai Săi?

Iisus, e drept, chema şi cu glasul dinafară, dar nimeni, niciodată, n-a grăit mai tainic, mai de-a dreptul conştiinţei chemarea Tatălui către fiii Săi, ca El. Căci Iisus ardea de mila lor, ca un Dumnezeu.

El a propovăduit, binevestindu-ne, Impărăţia Cerurilor şi, prin slăvită a Sa inviere, biruinţa asupra morţii, vestea şi descoperirea celei mai mari bucurii de pe pămant. Ucenicii Săi de atunci şi din toate vremile, au propovăduit pe Impăratul Cerurilor, induplecand pe oameni să se adune cu felul de viaţă in ţara de obarşie şi la masa Impăratului.


Noi, slujitorii Săi, nu purtăm preoţia noastră, sau preoţia legii vechi, ci purtăm şi propovăduim preoţia Impărătească a lui Iisus Hristos. Deci nu chemăm pe oameni cu chemare de om, ci Dumnezeu preamilostivul işi cheamă copiii, prin graiul omenesc al slugilor Sale văzute. Nu ne propovăduim pe noi, ci Dumnezeu Se propovăduieşte prin noi, singurul care are dreptul să Se propovăduiască pe Sine, fiind in stare să ne mantuiască. Iată pe cine urmăm, ascultand preoţii cu conştiinţe luminate. Nu e graiul omului, ci voia lui Dumnezeu care strigă către oameni, din sfinţi, o chemare mai tare.


Pe sfinţi nu-i ştim, dar pe cei datori cu cuvantul ii ştim. Răspunderea lor e limpede şi tăcerea fără apărare. Dar, cum a zis oarecine: calea cea mai lungă pe pămant e de la urechi la inimă, incat ani de zile nu ajung ca să-i dai de capăt.


De aceea, fiindcă ochiul conştiinţei şi-a mai pierdut vederea şi nici urechea nu inţelege chemarea cuvantului ce-şi are obarşia de dincolo de vorbe, Dumnezeu milostivul, ca să nu piardă pe oameni, le randuieşte o chemare mai tare.

Mai tare şi mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume. Necazurile vieţii insă, iau pe oameni mai aspru dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre, urmare pe care ingăduie Dumnezeu s-o gustăm spre inţelepţirea noastră.
Am mai putea adăuga că, greşind omul cu toată voia sa, intră sub altă stăpanire unde i se fură şi-şi pierde multe insuşiri sufleteşti – şi de cele mai multe ori libertatea conştiinţei - bunuri fără de care se simte in multe chinuri. Preţuieşti un lucru cand nu-l mai ai.

Sunt două feluri de necazuri. Necazurile pentru păcate şi necazurile pentru Evanghelie. Aci vorbim numai despre necazurile vieţii de pe urma păcatelor, şi care, prin usturimea lor, au darul să fie crezute de cel ce trece prin ele. Iar omului care vrea să iasă din ele nu-i rămane altă cale, decat să-şi indrepte purtările după voia lui Dumnezeu. Deci

“cand iţi va veni vreo incercare pe neaşteptate nu invinovăţi pe cel prin care ţi-a venit, ci intreabă-te pentru ce a venit? Si vei afla răspuns. Deoarece fie prin acela, fie prin altul trebuie să bei amărăciunea judecăţii lui Dumnezeu” [Sf. Maxim Mărturisitorul].

Pe pricina suferinţei iată un schimb de cuvinte intre Dumnezeu şi om:
Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai intai?

Chemarea aceasta mai aspră o face droaia de necazuri şi nenorociri, stramtorări şi năpaste, vrajbe intre oameni, bătaie intre părinţi şi copii, războaie şi vărsare de sange, pagube, beteşuguri, seceta şi foametea, şi tot felul de pustiiri, ce nu s-au mai pomenit: toate, urmări şi plată indesată pentru purtare şi pentru lipsa de minte, că oamenii nu vor să inţeleagă la ce imblăteală de necazuri ii duce iubirea de păcate.
Iar precum că necazurile vieţii sunt un grai mai aspru al lui Dumnezeu cand s-au scris acestea, dar răman mereu dovada că noi silim pe Dumnezeu să ne bată:

Levitic 26:
3.Dacă veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi poruncile Mele şi le veţi implini,
4.Vă voi da ploaie la vreme, pămantul işi va da roadele sale şi pomii roadele lor.
5.Treieratul vostru va ajunge pană la culesul viilor, culesul viilor va ajunge pană la semănat; veţi manca painea voastră cu mulţumire şi veţi trăi in pămantul vostru fară primejdie.
6.Voi trimite pace pe pămantul vostru şi nimeni nu vă va tulbura; voi alunga fiarele rele din pămantul vostru şi sabia nu va trece prin pămantul vostru.
7.Veţi alunga pe vrăjmaşii voştri şi vor cădea ucişi inaintea voastră.
8.Cinci din voi vor birui o sută, şi o sută din voi vor prigoni zece mii, şi vor cădea vrăjmaşii voştri de sabie inaintea voastră.
9.Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvanta; roditori vă voi face, vă voi inmulţi şi voi fi statornic in legămantul Meu cu voi.
10.Veţi manca roadele vechi de anii trecuţi şi veţi da la o parte pe cele vechi, pentru a face loc celor noi.
11.Voi aşeza locaşul Meu in mijlocul vostru şi sufletul Meu nu se va scarbi de voi.
12.Voi umbla printre voi, voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu.
13.Iar dacă nu Mă veţi asculta şi nu veţi implini aceste porunci ale Mele;
14.De veţi dispreţui aşezămintele Mele şi de se va scarbi sufletul vostru de legile Mele, aşa incat să nu impliniţi toate poruncile Mele, călcand legămantul Meu,
15.Atunci şi Eu am să Mă port cu voi aşa: voi trimite asupra voastră groaza, lungoarea,
frigurile,de care vi se vor secătui ochii şi vi se va istovi sufletul. Veţi semăna seminţele voastre in zadar şi vrăjmaşii voştri vi le vor manca.
16.Indrepta-voi faţa Mea asupra voastră şi veţi cădea inaintea vrăjmaşilor voştri; ei vor domni peste voi şi veţi fugi, cand nimeni nu vă va prigoni.
17.Dacă nici după toate acestea nu Mă veţi asculta, atunci inşeptit voi mări pedeapsa pentru păcatele voastre.
19.Voi frange indărătnicia voastră cea mandră şi cerul vostru il voi face ca fierul, iar pămantul vostru ca arama.
20.In zadar vă veţi cheltui puterile voastre că pămantul vostru nu-şi va da roadele sale, nici pomii din ţara voastră nu-şi vor da poamele lor.
21.Dacă insă, şi după toate acestea, veţi umbla impotriva Mea şi nu veţi vrea să Mă ascultaţi, atunci inşeptit voi adăuga lovituri pentru păcatele voastre.
22.Voi trimite fiarele campului asupra voastră, care vă vor lipsi de copii; vor prăpădi vitele voastre, şi pe voi aşa vă voi impuţina, incat se vor pustii drumurile voastre.
23.Şi dacă nici după acestea nu vă veţi indrepta, ci vă veţi purta impotriva Mea,
24.Atunci şi Eu voi veni cu urgie asupra voastră şi vă voi lovi şi Eu inşeptit pentru păcatele voastre:
25.Voi aduce asupra voastră sabie răzbunătoare ca să răzbune legămantul Meu. Iar dacă vă veţi ascunde in oraşele voastre, voi trimite molimă asupra voastră şi veţi fi daţi in mainile vrăjmaşului.
26.Painea care intăreşte o voi lua de la voi; zece femei vor coace paine pentru voi intr-un cuptor, şi vor da painea voastră cu cantarul, şi veţi manca şi nu vă veţi sătura.
27.Dacă insă nici după acestea nu Mă veţi asculta şi veţi călca impotriva Mea,
28.Atunci şi Eu cu urgie voi veni asupra voastră şi vă voi pedepsi inşeptit pentru păcatele voastre:
29.Veţi manca carne de om: trupurile feciorilor şi fetelor voastre veţi manca.
30.Dărama-voi inălţimile voastre şi voi strica stalpii voştri şi voi imprăştia oraşele voastre sub dăramăturile idolilor voştri, şi se va scarbi sufletul Meu de voi.
31.Oraşele voastre le voi preface in ruină, voi pustii locaşurile voastre cele sfinte, şi nu voi mirosi mireasma jertfelor voastre.
32.Pustii-voi pămantul vostru, cat să se mire de el vrăjmaşii voştri, care se vor aşeza intransul;
33.Iar pe voi vă voi risipi printre popoare; in urma voastră imi voi ridica sabia, şi vă fi pămantul vostru pustiu şi oraşele voastre dăramate.
34.Celor ce vor rămane din voi le voi trimite in inimi frica in pămanturile vrăjmaşilor lor, pană şi freamătul frunzei ce se clatină il va pune pe fugă, şi vor fugi ca de sabie, cand nimeni nu-i va prigoni.
35.Se vor călca unul pe altul, ca cei ce fug de sabie, cand nimeni nu-i va urmări, şi nu veţi avea putere să vă impotriviţi vrăjmaşilor voştri.
36.Veţi pieri printre popoare şi vă va inghiţi pămantul vrăjmaşilor voştri.
37.Iar cei ce vor rămane din voi se vor usca pentru păcatele lor in pămanturile vrăjmaşilor voştri şi se vor usca şi pentru păcatele părinţilor lor.
38.Atunci işi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, cum au săvarşit ei nelegiuiri impotriva Mea şi au mers impotriva Mea,
39.Pentru care şi Eu am venit cu urgie asupra lor şi i-am dus in pămantul vrăjmaşilor lor; atunci se va supune inima lor cea netăiată imprejur şi atunci se vor căi ei pentru nelegiuirile lor.
40.(Atunci) Şi Eu imi voi aduce aminte de legămantul Meu cu părinţii lor, şi de pămant imi voi aduce aminte.

In loc de orice altă talcuire, spunem că vremea noastră le vede cu ochii pe toate acestea şi oamenii tot nu se indreaptă. E o mare durere că poporul nu pricepe, iar păstorii nu le citesc măcar Scriptura, ca să nu greşească, invrăjbindu-se cu dreptatea dumnezeiască.Nu e chip de-a scăpa de pedeapsă, luptandu-te cu ea, ci numai şi numai cu schimbarea vieţii.

Iată acum şi pocăinţa poporului, luminat de povăţuitorii săi, reintorşi cu toţii din aspra invăţătură a robiei, care a fost in stare să schimbe, de la Dumnezeu, mersul lucrurilor.

Neemia 9:

1.In ziua de douăzeci şi patru a acestei luni s-au adunat toţi fiii lui Israil, imbrăcaţi in sac şi cu capetele presărate cu cenuşă, ca să postească.
2.Şi osebindu-se cei ce erau din neamul lui Israil de toţi cei de alt neam, au venit de şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor.
3.Şi, după ce s-au aşezat la locurile lor, li s-a citit din Cartea Legii Domnului Dumnezeului Lor un pătrar de zi, iar alt pătrar de zi şi-au mărturisit păcatele lor şi s-au inchinat Domnului Dumnezeului lor.

Atunci un cărturar inţelepţit de cele păţite şi bun cunoscător al legii care atarnă peste fărădelege, face lui Dumnezeu această minunată mărturisire a păcatelor părinteşti, inaintea poporului.

7. Doamne Dumnezeule, …
14.Tu le-ai arătat odihna Ta cea sfantă.
15.Tu le-ai dat din inălţimea Cerului paine cand au flămanzit şi le-ai scos apă din piatră cand au insetat.
16.Dar părinţii noştri s-au indărătnicit şi şi-au invartoşat cerbicia lor; n-au ascultat poruncile Tale, nici s-au supus, şi au uitat minunile ce ai făcut pentru ei.
17.Invartoşatu-şi-au cerbicia lor şi in răzvrătirea lor şi-au ales o căpetenie, ca să se intoarcă in robia lor; dar Tu fiind Dumnezeu, care iubeşti a ierta, zăbavnic la manie şi bogat in milă şi in indurări, nu i-ai părăsit,
18.Chiar cand şi-au facut un viţel turnat şi au zis: “Iată Dumnezeul tău, care te-a scos din Egipt”, şi s-au pornit cu hulire mare impotriva Ta,
19.In nemărginita Ta milostivire nu i-ai părăsit in pustiu şi stalpul de nor n-a contenit a-i călăuzi peste zi in calea lor, nici stalpul de foc de a le lumina noaptea drumul ce aveau de făcut.
20.Trimisu-le-ai Duhul Tău cel bun, ca să-i inţelepţească, n-ai lipsit gura lor de mana Ta, şi setea le-ai stampărat-o cu apă.
21.Vreme de patruzeci de ani i-ai hrănit in pustie şi nimic nu le-a lipsit, hainele lor nu s-au invechit, nici incălţămintele lor nu s-au rupt.
22. Datu-le-ai lor regate şi popoare…
23.Şi s-au făcut ei stăpani peste cetăţi tari şi peste pămantul roditor, peste case pline de toate bunătăţile, peste fantani săpate in piatră, vii, măslinişuri şi pomi roditori din belşug; şi au mancat şi s-au săturat şi s-au ingrăşat şi au trăit in desfătări prin bunătatea Ta.
24.Dar ei s-au ridicat şi s-au răzvrătit impotriva Ta; au aruncat legea Ta la spate; pe proorocii Tăi, care-i indemnau să se intoarcă la Tine i-au omorat, şi ţi-au adus hulire mare.
27.Atunci Tu i-ai dat in mainile vrăjmaşilor lor care i-au apăsat. Dar, in vremea necazului lor,
Au strigat către Tine şi Tu i-ai auzit din inălţimea cerurilor, şi in mila Ta cea mare le-ai trimis izbăvitor ca să-i izbăvească din mainile vrăjmaşilor lor.
28.Iar dacă s-au odihnit, iarăşi au inceput să facă rele inaintea Ta. Atunci Tu i-ai dat din nou in mana vrăjmaşilor lor, ca să-i stăpanească. Şi ei din nou au strigat către Tine, şi Tu i-ai auzit din inălţimea cerurilor şi, in mila Ta cea mare, i-ai izbăvit de multe ori.
29.I-ai povăţuit să se intoarcă la legea Ta, dar ei s-au indărătnicit şi n-au ascultat poruncile Tale şi au păcătuit impotriva poruncilor Tale, care dau viaţă celui ce le implineşte, şi şi-au indarjit spinarea lor şi cerbicia lor şi-au invartoşat-o, şi nu s-au supus.
30.Tu insă, aşteptand intoarcerea lor, i-ai ingăduit mulţi ani şi le-ai deşteptat luarea aminte. Prin Duhul Tău şi prin proorocii Tăi, dar ei nu şi-au plecat urechea. Atunci i-ai dat pe mana neamurilor străine.
31.Dar, in mila Ta cea mare, nu i-ai starpit, nici nu i-ai părăsit, căci Tu eşti un Dumnezeu milos şi indurat.
32. Şi acum, Dumnezeul nostru, Dumnezeul cel mare, puternic şi infricoşat, cel ce ţii legămantul Tău şi faci milă, care nu socoteşti ca puţin lucru suferinţele ce am indurat noi, regii noştri, căpeteniile noastre, preoţii noştri şi tot poporul Tău, din vremea regilor Asiriei, pană in ziua aceasta.
33. Tu eşti drept in toate cate ne-au ajuns, căci Tu ai fost credincios, dar noi am făcut rele.
34. Regii noştri, căpeteniile noastre, preoţii noştri şi părinţii noştri n-au păzit legea Ta, şi n-au luat aminte nici la poruncile Tale nici la indemnurile ce le-ai dat.
35.Ca au fost in regatul lor, in mijlocul binefacerilor Tale, intr-o ţară largă şi roditoare, pe care le-ai dat-o Tu, ei nu ţi-au slujit Ţie, nici nu s-au intors de la faptele lor cele urate.
36.Şi astăzi, iată, suntem robi şi Ţara ce Tu ai dat-o părinţilor noştri ca să se bucure de roadele, ei şi de bunătăţile ei,
37.Ea işi inmulţeşte astăzi roadele pentru regii, cărora ne-ai supus pentru păcatele noastre. Aceia domnesc peste trupurile noastre şi peste vitele noastre după bunul lor plac, şi noi ne aflăm in mare necaz.
38.Pentru toate acestea facem legămant, pe care noi inşine, cu iscălitură, şi căpeteniile, leviţii şi preoţii noştri, il intăresc cu pecetea.

Astfel fagăduiră, cu jurămant, să se poarte după legea lui Dumnezeu.
Nestatornicia firii omeneşti, cu trecerea de vreme, cu venirea pe lume a altor randuri de oameni, făcu să pălească, ba chiar să se şi stingă această lumină a suferinţei, aprinsă de urgiile istoriei. De aceea năpăstuirea vremilor se dezlănţuie cam in fiecare rand de oameni.