Rânduri pentru domnişoare

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (15)

SOCIETATEA

Cinstea

-I-

Cinstea e îndeobște înţeleasă ca fiind îndeplinirea corectă a tuturor atribuțiilor sociale. Ea e importantă mai ales în activitățile profesionale. Practicarea în mod scrupulos a unei meserii cu scopul de a fi utili în primul rând celorlalți e o obligație morală.

Munca bine făcută fiind o îndatorire și cerând probitate presupune respect de sine. Existenţa respectului de sine îl va face pe funcționarul public să fie integru, pe scriitor să dea formă artistică doar ideilor nobile şi sănătoase, pe producător să folosească procedee comerciale ireproșabile ş.a.m.d.. Pe scurt respectul de sine îi va determina pe cei care-l au să contribuie cât mai mult la binele general.

Cinstea ne impune totodată sinceritate absolută în cuvinte şi gânduri. Să minţim din interes e josnicie. Să minţim ca să nu ne asumăm faptele sau gândurile e laşitate. Anticii disprețuiau atât de mult fățărnicia că n-o tolerau decât la sclavi.

-II-

Lipsa de onestitate începe chiar de la noi. Recurgerea la justificări când e vorba de greșelile noastre, la iluzii sau la prejudecăți când e vorba de greșelile altora e un mod de a ne înșela conștiința. — „Îmi voi răni prietena, ne spunem, dar e spre binele ei.” — Dacă nu ne-am minţi, am recunoaște c-o facem din ranchiună.

E apoi falsitatea din jurul nostru. Numeroşi oameni se comportă ca actorii, adică poartă pe față o mască pe care şi-o scot după ce şi-au terminat de jucat rolul. E în ce-i privește o ipocrizie mondenă care constă în calcularea gesturilor, în afișarea unei anumite expresii a feței, în simularea unor calități inexistente. Puțini vor să se arate cum sunt, deși le-ar folosi. Nimic nu e mai frumos ca un suflet care nu se teme să se lase ghicit, ca ochii care privesc viaţa fără ca pleoapele să li se plece pentru a ascunde secretele gândurilor.

-III-

Prezentarea ca adevărate a unor lucruri neadevărate ne complică existenţa. Să ceri să i se spună cuiva că lipseşti când nu vrei să-l primeşti poate avea urmări supărătoare, cu toate că la prima vedere nu înseamnă nimic. Astfel de inconveniente sunt de temut mai ales când e vorba de farse sau de povești inventate pentru a ieși dintr-o încurcătură.

Mai delicat e când minciunile sunt spuse pentru a comunica cu menajamente o veste dureroasă. Darea unei aparenţe înşelătoare realităţilor pare în unele împrejurări o dovadă de compasiune. Să nu uităm totuşi de consecinţe. Evident că nu putem ignora sensibilitățile. Însă cu tact, cu bunătate, cu înțelegere lucrurile pot fi înfățișate aşa cum sunt. Pentru atenuarea suferinței provocate de aflarea a ceva rău, vorbele de mângâiere sau de îmbărbătare sunt de preferat amăgirii.

Denaturarea adevărului e periculoasă şi gravă. Cuvântul e mai mult decât un mijloc de comunicare. Depindem el, rezistăm prin el. Să nu mistificăm, să nu măsluim acest instrument.

-IV-

Sinceritatea nu ne obligă să spunem totul, îndeosebi ce nu ni se cere să spunem. Remarcaţi că oamenii rău intenționați sunt indiscreți. Folosind prudența, vom evita să rănim sau să supărăm fără să mințim.

Sunt femei care fabulează ca să aibă subiecte de conversație. Această predispoziție pentru născociri, pentru înflorituri e urmarea ingeniozității lor naturale care e rudă bună cu duplicitatea. Şi cât le-ar fi de necesară francheţea pentru a scăpa ele şi semenele lor de un stigmat străvechi! Suntem într-adevăr atât de profund impregnaţi de prejudecata că femeile nu pot fi leale că am ajuns să dăm cu greu crezare spuselor lor. Femeia care în raporturile sociale, afaceri, prietenii nu minte niciodată, care nu exagerează nimic, care repetă o frază textual fără să-i modifice o silabă va fi respectată şi situaţia sa, modestă sau nu, se va consolida. Înaintea oricăror revendicări, doamnele şi domnişoarele ar face bine să solicite cu dovezi în sprijin dreptul la încredere.

Viclenia e folosită de unele femei ca să-şi stăpânească Familia şi de unele tinere ca să se sustragă autorităţii. Eroare gravă! Subterfugiile provoacă iritare când sunt date în vileag. Fie că e vorba de copii, de părinţi, de soţ o femeie va avea întotdeauna de câştigat, dacă nu recurge la tertipuri nedemne de ea. O influență clădită pe înșelăciune nu durează.

-V-

Educația ar trebui să le dea tinerelor mândria sincerității. E necesar să le facem să deteste micile manevre şi să le demonstrăm ce pierd din cauza lor. Îmi amintesc de două surori adolescente certate de mama lor pentru o greșeală oarecare. Cea mică încerca zadarnic să se dezvinovățească, pe când celei mari îi fu de ajuns să spună că la mijloc e o greşeală. Multă indignare din partea celei mici: „Pe ea o crezi şi pe mine nu! — Sora ta nu m-a minţit niciodată”, răspunse simplu mama. Impresia produsă de întâmplarea relatată mai sus asupra fetei abia trecute de vârsta copilăriei a fost atât de intensă, atât de umilitoare, că mult timp după aceea încă mai vorbea de ea.

Să nu scăpăm din vedere nici de posibilitatea angajării involuntare pe căile ce duc la respingătoarea ipocrizie sistematică. Abilitatea nu e infailibilă, buna-credință și echitatea sunt mult mai eficiente ca ea. În plus sforăriile zise feminine sunt privite în general cu o îngăduință cam dispreţuitoare. Femeilor li se scuză lipsa de sinceritate fiindcă sunt considerate lipsite de energie şi de sentimentul onoarei. Cine e dispusă să nu fie întotdeauna perfect loială ar face bine să nu nesocotească o asemenea ruşine.

-VI-

Indiscreţia e o formă de necinste. Secretul care ne e încredinţat nu ne aparţine. Secretul care nu ne e încredinţat nu ne aparţine nici el. Să divulgăm ce ni s-a spus sau să aflăm ce nu ni s-a spus e hoţie.

Nevoia de a ne da importanţă sau de a stârni interesul ne face uneori să dezvăluim ce se cere trecut sub tăcere. Un cuvânt indiscret e ca un glonţ tras la întâmplare, se pierde în vânt sau răneşte grav. Multe femei, excelente de altfel, nu bănuiesc răul făcut de flecăreala lor. Cine are secrete importante ar face bine să le păstreze pentru sine.

Lingușirea e tot o formă de necinste. Faptul că lipsa de politeţe e penibilă nu ne obligă la o atitudine elogioasă nesinceră. Atunci când o persoană e demnă de admirat, să nu ne zgârcim cu laudele. Complimentele sincere ne-o vor face prietenă. Atunci când o persoană nu ne place, să nu o ridicăm în slavă. Complimentele fără acoperire ar putea-o face să creadă că e ironizată.

-VII-

Fără cinste, fără echitate nu există simpatii durabile, pentru că nu au o bază solidă. Fără cinste, fără echitate valoarea unui om nu poate fi apreciată, pentru că nu se poate ști dacă e reală sau nu.

„Am spus adevărul în fiecare zi, prietenă a zeilor”, scrie pe un mormânt roman din antichitate. E un epitaf extrem de grăitor prin scurtimea sa.

Popescu Angela

Celelalte articole din seria "Rânduri pentru domnişoare" le puteţi găsi la adresa: http://tineriptromania.blogspot.com/

[Dalian]

Pentru doamnele si domnisoarele care poate au avut treaba si nu s-au uitat inca pe link, fac aici o sinteza a invataturilor ce le sunt special adresate:

- Cerul e albastru
- Sa faci fapte bune e frumos.
- E mai bine sa spui adevarul.

Sa luam aminte!

[TINERI PENTRU ROMANIA]

În prealabil postat de Dalian

Pentru doamnele si domnisoarele care poate au avut treaba si nu s-au uitat inca pe link, fac aici o sinteza a invataturilor ce le sunt special adresate:

- Cerul e albastru
- Sa faci fapte bune e frumos.
- E mai bine sa spui adevarul.

Sa luam aminte!

Dacă aveţi idei mai bune ca noi privitor la problemele de convieţuire cu care ne confruntăm, făceţi-le cunoscute.

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (16)

SOCIETATEA

Milostenia

-I-

Milostenia e o îndatorire şi presupune iubire de oameni. Iubirea de oameni e însă de neconceput fără dreptate. Am primit în viaţă mai mult decât am meritat. Am făptuit răutăţ›i şi nu toate au fost pedepsite. Ni s-a făcut bine şi nici nu am observat. E drept prin urmare să le răspundem celorlalţi la bine cu bine şi să le iertăm la rândul nostru greşelile.

Iată definiţ›ia pe care o dă filozoful Leibnitz iubirii de oameni: "Să-i iubeş™ti pe ceilalţi înseamnă să te bucure fericirea lor şi să te doară suferinţa lor."€

Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646 - 1716)

-II-

Nimeni nu ne poate obliga să fim sensibili la fericirea sau la suferinţa altora. Totuşi o viaţ›ă trăită fără să ne pese de semenii noş™tri e o viaţ›ă la fel de blamabilă ca aceea a slugii din parabolă care îşi îngroapă banul de aur în loc să-l valorifice. Sunt în noi forţ›e cum ar fi inteligenţ›a, inima care nu ne-au fost date pentru a rămâne nefolosite sau pentru a ne folosi doar nouă.

Unii pretind că nu au ocazia să facă bine. Le-am putea răspunde că ar fi de ajuns să privească în jur. Au nevoie de serviciile noastre Familia, prietenii, necunoscuţ›ii chiar. Putem schimba zilnic în bine situaţia cuiva. Cine e util şi altora are parte de bucurii durabile, pentru că împărt㺙eş™te trăirile celor pe care-i ajută.

-III-

Cuvântul "bucurii"€ să nu ne facă nerealişti. Recunoş™tinţ›a e rară. Înţelegerea perfectă a intenţ›iilor noastre şi mai rară. Ce ne va merge cu adevărat la inimă va fi sentimentul că ne aducem contribuţ›ia la afirmarea binelui. El a făcut posibile nenumărate fapte bune care au uşurat povara de nevoi şi de griji de pe umerii multora.

Nu avem dreptul să spunem: "Nu are rost. Ce pot face e prea puţin."€ Un viitor senin se obţine prin progrese realizate în timp ca urmare a acumulării de eforturi aparent lipsite de însemnătate sau de rezultate. Gândurile bune, faptele generoase nu se pierd, cu toate că uneori nu li se văd efectele.

-IV-

Oricare ne-ar fi condiţia sau vârsta, învăţ›ătura sau ignoranţ›a, bogăţia sau sărăcia, putem nutri ambiţ›ia de a fi drepţ›i şi buni. O astfel de ambiţ›ie e deosebit de tonică pentru noi înşine, dându-ne un ţel superior intereselor sau satisfacţiilor personale. Să trăim doar pentru noi e meschin. Să ne cultivăm grădina, dar să dărâmăm zidurile din jurul ei ca aceia care au nevoie de sprijinul nostru să poată intra.

În zilele noastre cuvântul altruism tinde să înlocuiască cuvântul milostenie, deşi are defectul că exprimă prea formalist capacitatea de a ne identifica cu ceilalţi. Aceia pe care cuvântul milostenie îi deranjează consideră că el exprimă inegalitatea. În realitate milostenia e iubire, adică suprema egalitate a sufletelor.

-V-

Sunt fiinţ›e predispuse firesc să se gândească mai mult la ceilalţi decât la ele. Când o asemenea înclinaţ›ie nu e spontană, poate fi dobândită. Să adăugăm că milostenia nu se limitează la a dărui. Adevărata milostenie e sufletul existenţei. Ea se aplică tuturor împrejurărilor, ea repară lucrarea răului prin aceea a binelui, ea inspiră o gingăşie care face nedureroasă pansarea rănilor, ea adaugă îndatoririlor obligaţ›iile voluntare. O persoană milostivă nu doar respectă viaţa semenilor săi, ci chiar şi-ar da viaţa pentru ei. Femeile practică acest gen de eroism în ciuda slăbiciunii lor fizice. Cutezanţa de care ele dau dovadă în situaţ›ii dificile e atât de obiş™nuită, că nu surprinde pe nimeni.

Câte nu au făcut femeile în teribilul an 1944 pentru a atenua ororile războiului! O doctoriţă a împiedicat expedierea într-un lagăr din U.R.S.S. a soldaţ›ilor răniţ›i din spitalul unde se afla şi bunicul meu lovit în piept de un glonţ› în timpul luptelor din nordul Moldovei. Bunica unei prietene, infirmieră participantă la toată Campania din Est, a cerut imediat după Actul de la 23 August să fie trimisă în regiunea Karaganda din R.S.S. Kazahă pentru a-i ajuta pe prizonierii de război români aflaţ›i acolo. Ceea ce ea le-a adus a fost mai ales mângâierea regăsirii cuiva din Patrie. Faptul de a le spune acelor necunoscuţ›i "€žSunt româncă", de a le vorbi în româneş™te de Ţară, de a le trata după puterile ei bolile a fost un act de supremă milostenie.

Lagărul KARLAG din regiunea Karaganda, Kazahstan

-VI-

Învăţătura dată neş™tiutorilor e la fel de importantă ca mâncarea dată flămânzilor, fiindcă e cât se poate de adevărat că omul nu trăieş™te doar cu pâine. În jurul nostru vom găsi întotdeauna pe cineva care să aibă nevoie de hrană pentru minte şi suflet. Cunoş™tinţ›ele noastre, înţelepciunea noastră pot fi folositoare altora şi avem obligaţia să li le oferim fără reţ›ineri. Darul pentru minte şi inimă e prioritar. La moartea unei femei meritoase, cei care au cunoscut-o spuneau emoţ›ionaţ›i: "Ce se va întâmpla cu noi? Eram toţi săracii ei."

-VII-

Milostenia ne cere să facem bine inclusiv celor de care avem motive să ne plângem. Ea e mai puţin rigidă ca dreptatea, care ne determină să-l lăsăm pe rău să-şi primească pedeapsa meritată. "Dacă-i abandonăm pe răi, ei vor deveni mai răi"€, spunea filozoful Platon. Pe acest principiu, transformat în poruncă de creş™tinism, se bazează orice regenerare socială. Nu există om care să nu poată fi făcut mai bun cu tact, cu blândeţ›e, cu înţelepciune. Când răul ne-a fost făcut nouă, iertarea e cea mai admirabilă formă a milosteniei, pentru că înfrânge în noi trufia.

Platon

Simpla iertare poate fi amestecată cu o cantitate oarecare de resentimente. Scopul ar fi să ne purtăm omeneş™te cu duşmanii, pentru că să-i iubim efectiv nu e posibil. Afecţ›iunea e un sentiment, nu o putem impune inimii. Ilustrativă pentru ce am spus e poezia lui Victor Hugo "€žDupă luptă"€. Pe câmpul acoperit de cadavre un muribund striga "€žApă!"€. Un ofiţer însoţ›it de un soldat, care treceau călare prin apropiere, l-au auzit. Ofiţ›erul, tatăl poetului, îi întinde plosca sa soldatului ca s-o dea rănitului. În timp ce soldatul se apleca pentru a-l ajuta să bea, rănitul se ridică în capul oaselor şi trase cu pistolul în ofiţer. "Lasă-l totuşi să-şi potolească setea"€, spuse ofiţ›erul, deşi glonţul trecuse atât de aproape de el că-i smulsese pălăria de pe cap.

După luptă

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (17)

SOCIETATEA

Bunătatea - Devotamentul

-I-

„Bunătatea face să pălească geniul şi frumusețea, aşa cum apariția soarelui face să pălească torțele şi focurile de artificii. Inteligenţa cea mai limitată sau urâțenia cea mai grotescă sunt transfigurate când omenia le însoțește… O inimă bună e atât de mare că încape în ea întreaga lume.” Aceste cuvinte frumoase aparţin în mod surprinzător pesimistului Schopenhauer.

Schopenhauer definește bunătatea astfel: „Să ai faţă de ceilalţi aceeași îngăduință ca faţă de tine”. Identificarea bunătății cu îngăduința e totuşi greu de acceptat. Îngăduința faţă de noi sau faţă de ceilalţi nu e o virtute, ci o greșeală determinată de slăbiciune şi de orbire. Bunătatea trebuie să fie exigentă şi clarvăzătoare ca să nu se confunde cu lipsa de rezistență la rău sau cu iluziile ce provin din neînțelegerea unor situații.

Arthur Schopenhauer

-II-

În lipsa bunătății adevărate nicio ființă nu e completă. Cei în sufletele cărora ea se află o manifestă prin toate faptele lor, prin toate cuvintele lor şi aduc cu ei blândețe şi mângâiere oriunde merg. Mintea poate fi periculoasă fără bunătate. Bunătatea o călăuzește, o transformă în făclie ce ne luminează calea. Cu o inimă bună vom evita multe greșeli, inclusiv pe cele de tact de care doar inteligența nu-l ferește pe egoist.

Egoismul e consecinţa exacerbării individualității. Suntem atât de plini de noi că ne pare firesc să raportăm totul la eul nostru. Aceasta ni se întâmplă mai ales în tinerețe. Pe măsură ce înaintăm în vârstă ne dăm seama că bunătatea e o calitatea utilă. Mulţi, de teamă să nu primească mai puţin decât oferă, sunt tot atât de buni cu ceilalţi pe cât de buni sunt ceilalţi cu ei. Să adăugăm că nimic nu reține mai bine afecțiunea ca bunătatea.

-III-

Să fim deci buni. Sunt nenumărate ocaziile de a arăta tuturor acea bunătate de care Sfântul Pavel spune că „e răbdătoare, nu se laudă, nu-şi caută avantajul, nu se irită, nu e suspicioasă…, scuză totul, crede totul, speră totul, suportă totul.”

Sfântul Pavel

O asemenea bunătate nu e întotdeauna înnăscută în inimile noastre. Chiar şi celor mai generoși dintre noi le e greu s-o practice. Ingratitudinea, insuccesul produc destul de firesc nevoia de a trăi numai pentru sine. Bunătății îi e greu să învingă acest instinct involuntar. Toţi putem fi buni dacă ne străduim, dar nu toţi putem fi mari. Bunătatea îşi are însă măreția ei. Să faci bine în fiecare zi a vieții e o formă reală de eroism.

-IV-

Sunt din fericire destui oameni buni. Lor un elan spontan al inimii le dă capacitatea de a înțelege suferințele şi dorinţa de a le alina. Aceste ființe remarcabile s-au născut cu suflete bune, mari şi tandre. Dar fără fapte tandrețea nu e decât o simpatie sterilă. Apoi e necesar să fim buni mereu şi mai ales când e nevoie de noi. Fiind aşa vom constata că fericirea depinde de binele făcut. „Bine faci, bine găsești” spune un proverb românesc. Când nu e posibil să facem bine, să încercăm să fim măcar binevoitori. Sufletele bune găsesc întotdeauna o cale de a se manifesta. E arta lucrurilor aparent neînsemnate, a micilor bucurii oferite aproapelui, a ascultării mărturisirilor, a împărtășirii grijilor, a suportării defectelor, o artă în care femeile excelează.

-V-

Îngăduința sprijinită de fermitate e una din marile caracteristici ale bunătății. Ea nu e orbită de defectele aproapelui, ci, cunoscându-le pe ale sale, le iartă pe cele pe care nu le are. Intransigentă cu principiile, ea e milostivă cu vinovatul, căruia o vorbă bună, o primire nesperată îi poate reda curajul de a-şi repara greșeala. Bunătatea şi-a dobândit dreptul a-l mustra cu blândețe, cu afecțiune. Dreptatea nu e o persoană ursuză dornică să împartă pedepse în dreapta şi în stânga. Dat fiind că nu suntem în stare să ne judecăm pe noi înşine cu destulă asprime, să ne străduim să vedem la alţii mai întâi bunele intenții. Împărţirea irevocabilă a oamenilor în buni şi răi e nemiloasă, deoarece aceia socotiți răi au nevoie de bunătatea noastră pentru a se schimba.

Suntem jigniți? Să iertăm. Bunătatea e un mare merit şi superioritatea socială sau intelectuală se cuvine susținută de o egală superioritate a inimii. Altfel se situează, prin lipsă de delicatețe, mai jos decât cei cărora le pretinde respect.

-VI-

Bunătatea e potrivită la orice vârstă. Bătrânețea aproape că se confundă cu ea. Ne e greu să ne imaginăm bunicii fără această însușire. Celor aflați în puterea vârstei care dețin o autoritate bunătatea le temperează energia, le atenuează asprimea acțiunii, le dă un sens vieții prin facerea de bine. Tinerii, copiii au datoria de a deveni buni pentru că beneficiază permanent de ajutorul celorlalţi. Nu ajungem buni decât prin uitare de sine, ceea ce pretinde un oarecare efort. Dacă vom reuși să-l facem, nu vom mai accepta avantaje vătămătoare celorlalţi şi vom căuta constant să fim folositori. Bunătatea practicată aşa e superioară bunătății naturale pentru că rezultă dintr-o victorie asupra noastră. Ea nu va fi influențată de simpatii, ci se va manifesta fără să țină cont de ele. Să fim buni mereu! Vom urca în acest fel încet şi sigur treptele spre acel nivel superior numit devotament.

-VII-

„E bun cel ce face bine celorlalţi. E foarte bun cel ce suferă pentru binele pe care-l face. E eroic şi perfect cel ce-şi riscă viaţa pentru a face bine”, spunea La Bruyère.

Jean de La Bruyère

Simpla bunătate nu presupune sacrificiul complet de sine, jertfirea absolută, în timp ce devotamentul implică toate acestea şi chiar mai mult, pentru că adesea e mai greu să trăieşti pentru cineva decât să mori pentru el. Vedeți devotamentele neștiute, neînțelese, neapreciate ale majorității femeilor.

Totuşi nu ar fi bine ca devotamentul să eclipseze bunătatea sau să scutească pe cineva de ea. Bunătatea e mai la îndemâna tuturor, e mai constant practicată. Cei care se devotează rece, aspru, lăsând să se vadă importanța sacrificiului lor, îşi fac devotamentul greu de acceptat. Ar fi de preferat din partea lor un pic de detașare şi mai multă tandrețe. Devotamentul ostentativ, nu e cu adevărat devotament.

Să te devotezi înseamnă să preferi pe altcineva ţie şi să te jertfești pentru el. De exemplu devotamentul mamelor pentru copiii lor aflați în primii ani de viaţă, când le sunt necesare îngrijiri permanente. Devotamentul e piatra de încercare a adevăratei afecțiuni. Pentru a ști dacă iubim pe cineva să așteptăm momentele de grea încercare. Dacă atunci ezităm înseamnă că afecțiunea noastră nu e decât egoism deghizat. Iubim pentru noi, pentru satisfacția noastră personală.

-VIII-

Întruchiparea binelui e omul atașat de semenii săi şi de pământul său natal. În relatările de bună-credinţă despre războaiele pe care le-am purtat e amintită întotdeauna mulțimea de eroi anonimi căzuți pentru Ţară. Jertfa lor a fost un act de supremă abnegație. Viaţa civilă oferă şi ea exemple ale sacrificiului individului pentru binele tuturor. Ceea ce e admirabil la devotament e dăruirea voluntară a puterilor omului în funcție de situaţia sa şi de îndatoririle sale. Toţi ne putem devota, dar e important s-o facem în sensul atribuțiilor noastre: soldatul ca soldat, agricultorul ca agricultor, muncitorul ca muncitor, savantul ca savant. Femeile care nu vor să aibă soț şi copii pentru a se consacra carierei profesionale comit o greșeală de judecată. Același lucru se poate spune şi despre femeile care-şi neglijează soțul şi copiii pentru a se dedica unor activități cu caracter general. Domeniul de manifestare al devotamentului femeii e întâi de toate Familia.

Asta nu înseamnă că femeia, chiar timidă şi temătoare, nu şi-ar sacrifica viaţa. Să ne reamintim de eroismul infirmierelor noastre din spitalele de campanie de pe Frontul de Est care în anul 1944 au luptat cu arma în mână alături de soldați pentru a face posibilă evacuarea răniților şi acordarea de asistență religioasă muribunzilor. Păcat că vitregia vremurilor nu a permis consemnarea unor fapte atât de generoase în cărțile de istorie. E adevărat că în împrejurări tragice suntem susținuți de exaltarea momentului. Devotamentul cel mai dificil e poate sacrificarea zilnică a gusturilor şi a preferințelor proprii, dăruirea timpului său unor îndatoriri umile, într-un cuvânt devotamentul familial ale cărui bucurii sunt date chiar de ce implică.

Spital de campanie

Popescu Angela

Sursa: http://tineriptromania.blogspot.com/

[RedRose]

În prealabil postat de TINERI PENTRU ROMANIA

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (17)

SOCIETATEA

Bunătatea - Devotamentul

-I-

„Bunătatea face să pălească geniul şi frumusețea, aşa cum apariția soarelui face să pălească torțele şi focurile de artificii. Inteligenţa cea mai limitată sau urâțenia cea mai grotescă sunt transfigurate când omenia le însoțește… O inimă bună e atât de mare că încape în ea întreaga lume.” Aceste cuvinte frumoase aparţin în mod surprinzător pesimistului Schopenhauer.

Schopenhauer definește bunătatea astfel: „Să ai faţă de ceilalţi aceeași îngăduință ca faţă de tine”. Identificarea bunătății cu îngăduința e totuşi greu de acceptat. Îngăduința faţă de noi sau faţă de ceilalţi nu e o virtute, ci o greșeală determinată de slăbiciune şi de orbire. Bunătatea trebuie să fie exigentă şi clarvăzătoare ca să nu se confunde cu lipsa de rezistență la rău sau cu iluziile ce provin din neînțelegerea unor situații.

Arthur Schopenhauer

-II-

În lipsa bunătății adevărate nicio ființă nu e completă. Cei în sufletele cărora ea se află o manifestă prin toate faptele lor, prin toate cuvintele lor şi aduc cu ei blândețe şi mângâiere oriunde merg. Mintea poate fi periculoasă fără bunătate. Bunătatea o călăuzește, o transformă în făclie ce ne luminează calea. Cu o inimă bună vom evita multe greșeli, inclusiv pe cele de tact de care doar inteligența nu-l ferește pe egoist.

Egoismul e consecinţa exacerbării individualității. Suntem atât de plini de noi că ne pare firesc să raportăm totul la eul nostru. Aceasta ni se întâmplă mai ales în tinerețe. Pe măsură ce înaintăm în vârstă ne dăm seama că bunătatea e o calitatea utilă. Mulţi, de teamă să nu primească mai puţin decât oferă, sunt tot atât de buni cu ceilalţi pe cât de buni sunt ceilalţi cu ei. Să adăugăm că nimic nu reține mai bine afecțiunea ca bunătatea.

-III-

Să fim deci buni. Sunt nenumărate ocaziile de a arăta tuturor acea bunătate de care Sfântul Pavel spune că „e răbdătoare, nu se laudă, nu-şi caută avantajul, nu se irită, nu e suspicioasă…, scuză totul, crede totul, speră totul, suportă totul.”

Sfântul Pavel

O asemenea bunătate nu e întotdeauna înnăscută în inimile noastre. Chiar şi celor mai generoși dintre noi le e greu s-o practice. Ingratitudinea, insuccesul produc destul de firesc nevoia de a trăi numai pentru sine. Bunătății îi e greu să învingă acest instinct involuntar. Toţi putem fi buni dacă ne străduim, dar nu toţi putem fi mari. Bunătatea îşi are însă măreția ei. Să faci bine în fiecare zi a vieții e o formă reală de eroism.

-IV-

Sunt din fericire destui oameni buni. Lor un elan spontan al inimii le dă capacitatea de a înțelege suferințele şi dorinţa de a le alina. Aceste ființe remarcabile s-au născut cu suflete bune, mari şi tandre. Dar fără fapte tandrețea nu e decât o simpatie sterilă. Apoi e necesar să fim buni mereu şi mai ales când e nevoie de noi. Fiind aşa vom constata că fericirea depinde de binele făcut. „Bine faci, bine găsești” spune un proverb românesc. Când nu e posibil să facem bine, să încercăm să fim măcar binevoitori. Sufletele bune găsesc întotdeauna o cale de a se manifesta. E arta lucrurilor aparent neînsemnate, a micilor bucurii oferite aproapelui, a ascultării mărturisirilor, a împărtășirii grijilor, a suportării defectelor, o artă în care femeile excelează.

-V-

Îngăduința sprijinită de fermitate e una din marile caracteristici ale bunătății. Ea nu e orbită de defectele aproapelui, ci, cunoscându-le pe ale sale, le iartă pe cele pe care nu le are. Intransigentă cu principiile, ea e milostivă cu vinovatul, căruia o vorbă bună, o primire nesperată îi poate reda curajul de a-şi repara greșeala. Bunătatea şi-a dobândit dreptul a-l mustra cu blândețe, cu afecțiune. Dreptatea nu e o persoană ursuză dornică să împartă pedepse în dreapta şi în stânga. Dat fiind că nu suntem în stare să ne judecăm pe noi înşine cu destulă asprime, să ne străduim să vedem la alţii mai întâi bunele intenții. Împărţirea irevocabilă a oamenilor în buni şi răi e nemiloasă, deoarece aceia socotiți răi au nevoie de bunătatea noastră pentru a se schimba.

Suntem jigniți? Să iertăm. Bunătatea e un mare merit şi superioritatea socială sau intelectuală se cuvine susținută de o egală superioritate a inimii. Altfel se situează, prin lipsă de delicatețe, mai jos decât cei cărora le pretinde respect.

-VI-

Bunătatea e potrivită la orice vârstă. Bătrânețea aproape că se confundă cu ea. Ne e greu să ne imaginăm bunicii fără această însușire. Celor aflați în puterea vârstei care dețin o autoritate bunătatea le temperează energia, le atenuează asprimea acțiunii, le dă un sens vieții prin facerea de bine. Tinerii, copiii au datoria de a deveni buni pentru că beneficiază permanent de ajutorul celorlalţi. Nu ajungem buni decât prin uitare de sine, ceea ce pretinde un oarecare efort. Dacă vom reuși să-l facem, nu vom mai accepta avantaje vătămătoare celorlalţi şi vom căuta constant să fim folositori. Bunătatea practicată aşa e superioară bunătății naturale pentru că rezultă dintr-o victorie asupra noastră. Ea nu va fi influențată de simpatii, ci se va manifesta fără să țină cont de ele. Să fim buni mereu! Vom urca în acest fel încet şi sigur treptele spre acel nivel superior numit devotament.

-VII-

„E bun cel ce face bine celorlalţi. E foarte bun cel ce suferă pentru binele pe care-l face. E eroic şi perfect cel ce-şi riscă viaţa pentru a face bine”, spunea La Bruyère.

Jean de La Bruyère

Simpla bunătate nu presupune sacrificiul complet de sine, jertfirea absolută, în timp ce devotamentul implică toate acestea şi chiar mai mult, pentru că adesea e mai greu să trăieşti pentru cineva decât să mori pentru el. Vedeți devotamentele neștiute, neînțelese, neapreciate ale majorității femeilor.

Totuşi nu ar fi bine ca devotamentul să eclipseze bunătatea sau să scutească pe cineva de ea. Bunătatea e mai la îndemâna tuturor, e mai constant practicată. Cei care se devotează rece, aspru, lăsând să se vadă importanța sacrificiului lor, îşi fac devotamentul greu de acceptat. Ar fi de preferat din partea lor un pic de detașare şi mai multă tandrețe. Devotamentul ostentativ, nu e cu adevărat devotament.

Să te devotezi înseamnă să preferi pe altcineva ţie şi să te jertfești pentru el. De exemplu devotamentul mamelor pentru copiii lor aflați în primii ani de viaţă, când le sunt necesare îngrijiri permanente. Devotamentul e piatra de încercare a adevăratei afecțiuni. Pentru a ști dacă iubim pe cineva să așteptăm momentele de grea încercare. Dacă atunci ezităm înseamnă că afecțiunea noastră nu e decât egoism deghizat. Iubim pentru noi, pentru satisfacția noastră personală.

-VIII-

Întruchiparea binelui e omul atașat de semenii săi şi de pământul său natal. În relatările de bună-credinţă despre războaiele pe care le-am purtat e amintită întotdeauna mulțimea de eroi anonimi căzuți pentru Ţară. Jertfa lor a fost un act de supremă abnegație. Viaţa civilă oferă şi ea exemple ale sacrificiului individului pentru binele tuturor. Ceea ce e admirabil la devotament e dăruirea voluntară a puterilor omului în funcție de situaţia sa şi de îndatoririle sale. Toţi ne putem devota, dar e important s-o facem în sensul atribuțiilor noastre: soldatul ca soldat, agricultorul ca agricultor, muncitorul ca muncitor, savantul ca savant. Femeile care nu vor să aibă soț şi copii pentru a se consacra carierei profesionale comit o greșeală de judecată. Același lucru se poate spune şi despre femeile care-şi neglijează soțul şi copiii pentru a se dedica unor activități cu caracter general. Domeniul de manifestare al devotamentului femeii e întâi de toate Familia.

Asta nu înseamnă că femeia, chiar timidă şi temătoare, nu şi-ar sacrifica viaţa. Să ne reamintim de eroismul infirmierelor noastre din spitalele de campanie de pe Frontul de Est care în anul 1944 au luptat cu arma în mână alături de soldați pentru a face posibilă evacuarea răniților şi acordarea de asistență religioasă muribunzilor. Păcat că vitregia vremurilor nu a permis consemnarea unor fapte atât de generoase în cărțile de istorie. E adevărat că în împrejurări tragice suntem susținuți de exaltarea momentului. Devotamentul cel mai dificil e poate sacrificarea zilnică a gusturilor şi a preferințelor proprii, dăruirea timpului său unor îndatoriri umile, într-un cuvânt devotamentul familial ale cărui bucurii sunt date chiar de ce implică.

Spital de campanie

Popescu Angela

Sursa: http://tineriptromania.blogspot.com/

Frumoase randuri....sper ca sunt adresate nu numai domnisoarelor..:)

[Iulia2579]

În prealabil postat de TINERI PENTRU ROMANIA

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (15)

SOCIETATEA

Cinstea

-I-

Cinstea e îndeobște înţeleasă ca fiind îndeplinirea corectă a tuturor atribuțiilor sociale. Ea e importantă mai ales în activitățile profesionale. Practicarea în mod scrupulos a unei meserii cu scopul de a fi utili în primul rând celorlalți e o obligație morală.

Munca bine făcută fiind o îndatorire și cerând probitate presupune respect de sine. Existenţa respectului de sine îl va face pe funcționarul public să fie integru, pe scriitor să dea formă artistică doar ideilor nobile şi sănătoase, pe producător să folosească procedee comerciale ireproșabile ş.a.m.d.. Pe scurt respectul de sine îi va determina pe cei care-l au să contribuie cât mai mult la binele general.

Cinstea ne impune totodată sinceritate absolută în cuvinte şi gânduri. Să minţim din interes e josnicie. Să minţim ca să nu ne asumăm faptele sau gândurile e laşitate. Anticii disprețuiau atât de mult fățărnicia că n-o tolerau decât la sclavi.

-II-

Lipsa de onestitate începe chiar de la noi. Recurgerea la justificări când e vorba de greșelile noastre, la iluzii sau la prejudecăți când e vorba de greșelile altora e un mod de a ne înșela conștiința. — „Îmi voi răni prietena, ne spunem, dar e spre binele ei.” — Dacă nu ne-am minţi, am recunoaște c-o facem din ranchiună.

E apoi falsitatea din jurul nostru. Numeroşi oameni se comportă ca actorii, adică poartă pe față o mască pe care şi-o scot după ce şi-au terminat de jucat rolul. E în ce-i privește o ipocrizie mondenă care constă în calcularea gesturilor, în afișarea unei anumite expresii a feței, în simularea unor calități inexistente. Puțini vor să se arate cum sunt, deși le-ar folosi. Nimic nu e mai frumos ca un suflet care nu se teme să se lase ghicit, ca ochii care privesc viaţa fără ca pleoapele să li se plece pentru a ascunde secretele gândurilor.

-III-

Prezentarea ca adevărate a unor lucruri neadevărate ne complică existenţa. Să ceri să i se spună cuiva că lipseşti când nu vrei să-l primeşti poate avea urmări supărătoare, cu toate că la prima vedere nu înseamnă nimic. Astfel de inconveniente sunt de temut mai ales când e vorba de farse sau de povești inventate pentru a ieși dintr-o încurcătură.

Mai delicat e când minciunile sunt spuse pentru a comunica cu menajamente o veste dureroasă. Darea unei aparenţe înşelătoare realităţilor pare în unele împrejurări o dovadă de compasiune. Să nu uităm totuşi de consecinţe. Evident că nu putem ignora sensibilitățile. Însă cu tact, cu bunătate, cu înțelegere lucrurile pot fi înfățișate aşa cum sunt. Pentru atenuarea suferinței provocate de aflarea a ceva rău, vorbele de mângâiere sau de îmbărbătare sunt de preferat amăgirii.

Denaturarea adevărului e periculoasă şi gravă. Cuvântul e mai mult decât un mijloc de comunicare. Depindem el, rezistăm prin el. Să nu mistificăm, să nu măsluim acest instrument.

-IV-

Sinceritatea nu ne obligă să spunem totul, îndeosebi ce nu ni se cere să spunem. Remarcaţi că oamenii rău intenționați sunt indiscreți. Folosind prudența, vom evita să rănim sau să supărăm fără să mințim.

Sunt femei care fabulează ca să aibă subiecte de conversație. Această predispoziție pentru născociri, pentru înflorituri e urmarea ingeniozității lor naturale care e rudă bună cu duplicitatea. Şi cât le-ar fi de necesară francheţea pentru a scăpa ele şi semenele lor de un stigmat străvechi! Suntem într-adevăr atât de profund impregnaţi de prejudecata că femeile nu pot fi leale că am ajuns să dăm cu greu crezare spuselor lor. Femeia care în raporturile sociale, afaceri, prietenii nu minte niciodată, care nu exagerează nimic, care repetă o frază textual fără să-i modifice o silabă va fi respectată şi situaţia sa, modestă sau nu, se va consolida. Înaintea oricăror revendicări, doamnele şi domnişoarele ar face bine să solicite cu dovezi în sprijin dreptul la încredere.

Viclenia e folosită de unele femei ca să-şi stăpânească Familia şi de unele tinere ca să se sustragă autorităţii. Eroare gravă! Subterfugiile provoacă iritare când sunt date în vileag. Fie că e vorba de copii, de părinţi, de soţ o femeie va avea întotdeauna de câştigat, dacă nu recurge la tertipuri nedemne de ea. O influență clădită pe înșelăciune nu durează.

-V-

Educația ar trebui să le dea tinerelor mândria sincerității. E necesar să le facem să deteste micile manevre şi să le demonstrăm ce pierd din cauza lor. Îmi amintesc de două surori adolescente certate de mama lor pentru o greșeală oarecare. Cea mică încerca zadarnic să se dezvinovățească, pe când celei mari îi fu de ajuns să spună că la mijloc e o greşeală. Multă indignare din partea celei mici: „Pe ea o crezi şi pe mine nu! — Sora ta nu m-a minţit niciodată”, răspunse simplu mama. Impresia produsă de întâmplarea relatată mai sus asupra fetei abia trecute de vârsta copilăriei a fost atât de intensă, atât de umilitoare, că mult timp după aceea încă mai vorbea de ea.

Să nu scăpăm din vedere nici de posibilitatea angajării involuntare pe căile ce duc la respingătoarea ipocrizie sistematică. Abilitatea nu e infailibilă, buna-credință și echitatea sunt mult mai eficiente ca ea. În plus sforăriile zise feminine sunt privite în general cu o îngăduință cam dispreţuitoare. Femeilor li se scuză lipsa de sinceritate fiindcă sunt considerate lipsite de energie şi de sentimentul onoarei. Cine e dispusă să nu fie întotdeauna perfect loială ar face bine să nu nesocotească o asemenea ruşine.

-VI-

Indiscreţia e o formă de necinste. Secretul care ne e încredinţat nu ne aparţine. Secretul care nu ne e încredinţat nu ne aparţine nici el. Să divulgăm ce ni s-a spus sau să aflăm ce nu ni s-a spus e hoţie.

Nevoia de a ne da importanţă sau de a stârni interesul ne face uneori să dezvăluim ce se cere trecut sub tăcere. Un cuvânt indiscret e ca un glonţ tras la întâmplare, se pierde în vânt sau răneşte grav. Multe femei, excelente de altfel, nu bănuiesc răul făcut de flecăreala lor. Cine are secrete importante ar face bine să le păstreze pentru sine.

Lingușirea e tot o formă de necinste. Faptul că lipsa de politeţe e penibilă nu ne obligă la o atitudine elogioasă nesinceră. Atunci când o persoană e demnă de admirat, să nu ne zgârcim cu laudele. Complimentele sincere ne-o vor face prietenă. Atunci când o persoană nu ne place, să nu o ridicăm în slavă. Complimentele fără acoperire ar putea-o face să creadă că e ironizată.

-VII-

Fără cinste, fără echitate nu există simpatii durabile, pentru că nu au o bază solidă. Fără cinste, fără echitate valoarea unui om nu poate fi apreciată, pentru că nu se poate ști dacă e reală sau nu.

„Am spus adevărul în fiecare zi, prietenă a zeilor”, scrie pe un mormânt roman din antichitate. E un epitaf extrem de grăitor prin scurtimea sa.

Popescu Angela

Celelalte articole din seria "Rânduri pentru domnişoare" le puteţi găsi la adresa: http://tineriptromania.blogspot.com/

Nu vi se pare ca aceste randuri sunt extrem de valabile si pentru... domnisori?
In oricare alta tara civilizata puteti fi trasi la raspundere cu aceasta insinuare cum ca numai domnisoarele au nevoie de aceste randuri, stiati?

[Iorest]

În prealabil postat de Iulia2579

Nu vi se pare ca aceste randuri sunt extrem de valabile si pentru... domnisori?
In oricare alta tara civilizata puteti fi trasi la raspundere cu aceasta insinuare cum ca numai domnisoarele au nevoie de aceste randuri, stiati?

Da sunt la curent si cu faptul ca prin Germania si Franta se vrea interzicerea din lexicul comun a adresarii cu domnisoara, cumva pentru a nu le leza pe cele necasatorite cu privire la statutul lor.

Canoanele nu opresc de la impartasanie in functie de sex, ci dupa pacate, dar exista Sfinti Parinti printre care si Sfantul Ioan Gura de Aur care facea apologie pentru cuviosia femeilor si asta nu venea ca un repros.