Din cuvantul de deschidere a sedintei Sfantului Sinod al BOR [8 iulie] al IPS Daniel

"...Totusi, prin aceasta masura de disciplina canonica ortodoxa, nu dorim sa defaimam sau sa tratam cu aroganta si dispret pe ceilalti
crestini, sau sa întrerupem dialogul teologic si cooperarea practica în domeniul social-caritabil, ci dimpotriva, CONSIDERAM CA POT FI REDEFINITE DOGMELE CARE SEPARA BISERICA ORTODOXA DE CEA ROMANO-CATOLICA. În acelasi timp, este necesar ca
ortodocsii clerici, monahi si mireni sa nu foloseasca cu usurinta si patima cuvinte grele ca „erezie” si „eretici”, „apostazie” si „tradare”, la adresa altor ortodocsi sau la adresa altor crestini, deoarece adesea sub pretextul ca salvam Ortodoxia ne uratim sufletul, întrucat despartim dreapta credinta de iubirea crestina smerita. Uitam ca de fapt trebuie sa „tinem adevarul în iubire” (Efeseni 4, 15), sa aparam si sa promovam „credinta lucratoare prin iubire” (Galateni 5, 6), dupa cum ne învata Sfântul Apostol Pavel".

Inteleg totusi ca IPS Patriarh Daniel a dat bine cu bata in balta prin aceasta EREZIE exprimata fatis si in mod public, aceea cum ca dogmele de credinta stabilite prin hotararile Sfintelor Sinoade ale Bisericii Primare a lui Hristos ar putea fi redefinite numai ca noi [sau mai curand el, in postura de cap al BOR] Biserica Ortodoxa Romana, sa ne alipim, sa ne facem una cu ratacita Biserica Romano-Catolica, evident, sub ascultarea lui Ratzinger sau a urmasului sau la Vatican.


Iata un fragment dintr-o scrisoare adresata de Arhimandritul Epifanie Teodoropulos fostului Patriarh Ecumenic Athenagoras, care s-a apropiat intr-atat de mult de ereticii catolici incat a ridicat anatemele puse asupra lor de Patriarhul de Constantinopol Mihail Cerularie la anul 1054, si care se potriveste manusa fragmentului din discursul Patriarhului Daniel rostit la deschiderea sedintei sinodale din 8 iulie a.c.cu care am deschis acest topic:

Prea Fericite,
Atât Prea Fericirea Voastră cât şi cei care vă urmează cântaţi pe toate glasurile
troparul „Iubirii”. Iubire, iubire, iubire! „Iubire fără condiţii şi fără limite”. În numele acestei
iubiri, în numele acelei iubiri, în numele celeilalte iubiri... Lucru curios! Dacă inima Prea
Fericirii Voastre revarsă atâta iubire şi din ea izvorăsc râuri îmbelşugate ce ajung până la
marginile Apusului şi se fac mare unde, în tihnă şi cu plăcere, înoată mulţimea de eretici, cum
nu dăruiţi câteva picături de iubire şi sărmanilor ortodocşi? Acelor ortodocşi care se smintesc
văzând pe patriarhul ortodox al Constantinopolului că - în numele iubirii! - nesocoteşte Sfinte
Canoane, că răstoarnă tradiţii de veacuri, că dărâmă ziduri de apărare, că mută hotare pe care
le-au aşezat Prea Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Pentru aceştia au secat izvoarele iubirii Prea
Fericirii Voastre? Pentru aceştia nu există nici o fărâmă de afecţiune? Nici măcar o urmă de
milostivire sau îndurare? Aşadar, iubire pentru eretici, iar pentru ortodocşi nepăsare şi dispreţ!
În cele din urmă, încotro îndreptaţi Biserica, Prea Fericite?
Dar oare îi iubiţi cu adevărat pe eretici? Ascultaţi, Prea Fericite, un adevăr paradoxal:
NU! Noi îi iubim cu adevărat şi sincer pe eretici, noi cei „înguşti la minte” şi „fanatici”, iar nu
Prea Fericirea Voastră şi cei dimpreună cu Prea Fericirea Voastră. Iubirea Prea Fericirii
Voastre nu este curată, ci părută şi măsluită; nu este pogorâtă de Sus, ci pământească,
sufletească, diavolească... Cine iubeşte fără făţărnicie pe cel bolnav? Cel ce-i spune: „Eşti cât
se poate de sănătos, mănâncă ce vrei”, pricinuindu-i astfel boală mai grea şi moarte mai
grabnică, sau cel care-i arată că e bolnav şi-i interzice alimentele vătămătoare? Noi, care dăm
în vileag rătăcirile ereticilor şi propovăduim că urmează o cale foarte greşită, poate că vom
pricinui în ei criză de conştiinţă şi dorinţă de căutare a adevărului. Prea Fericirea Voastră şi
cei dimpreună cu Prea Fericirea Voastră, propovăduind că „nimic nu ne desparte” de eretici
etc., îi amorţiţi şi-i adormiţi şi închideţi înaintea lor calea adevărului. Astfel, în situaţia aceasta
se potriveşte cuvântul prorocesc: „Poporul meu, cei ce vă fericesc pe voi vă înşeală”19. Şi „că
nu vorbele goale arată cele ce sunt de fapt”. Pe care eterodox l-aţi adus la Ortodoxie Prea
Fericirea Voastră şi alaiul de episcopi mieroşi şi nevertebraţi al Prea Fericirii Voastre? Pe nici
unul, Prea Fericite! Nici unul, cu toate călătoriile, congresele, ospetele, darurile şi zâmbetele.
Doar nişte ortodocşi „fanatici” s-au făcut pricină de atragere a ereticilor la adevărul
Ortodoxiei.
...............................
Dacă sus pomenitele Canoane sunt lipsite de iubire, atunci, foarte simplu, este
lipsită de iubire şi Biserica, care nu numai că a validat şi a adoptat în mod oficial şi valabil
aceste canoane, ci le-a şi aplicat şi s-a condus după ele veacuri întregi. Dacă Biserica este
lipsită de iubire, atunci, foarte simplu, ar fi fost demult părăsită de Duhul Sfânt, Care este
izvorul iubirii. Dacă Biserica a fost părăsită de Duhul Sfânt, atunci a minţit Mântuitorul -
milostiv fii mie, Doamne! - Care a adeverit că Mângâietorul va rămâne în Biserică în veac şi o
va povătui la tot adevărul30. Iată unde duc afirmaţiile faimoşilor episcopi ai Patriarhiei! Mai
multe şi mai rele decât cele de mai sus a trâmbiţat şi Iacov al Americii, precum şi oarecare
alţii. Troparul „modernismului” şi „progresului”, cântat pe toate vocile de multe guri, aproape
că ne-a spart timpanele. „Creştinismul să se modernizeze”, iată „cerinţa timpului”, după
părerea „spiritelor elevate”!
Biserica să se „modernizeze”? Dar pentru ce? Cele nedesăvârşite evoluează, cele
vremelnice se actualizează, cele pieritoare se schimbă. Ca Dogmă şi ca Har, ca Credinţă şi ca
viaţă de sfinţenie, Biserica este ceva mai presus de timp. Cum va evolua ceea ce este
desăvârşit? Cum se va moderniza ceea ce este atemporal? Cum se va schimba ceea ce este
nepieritor? Dar care este motivul „modernizării”? Hristos „ieri şi azi şi în veci - este
acelaşi.

Fragment din alta scrisoare adresata Patriarhului Athenagoras:

Prea Fericite,
De mult timp v-aţi dovedit adept al acestui sincretism mai mult decât sinistru. Oare aţi
priceput ce înseamnă în profunzimea sa blestematul ecumenism? V-aţi adâncit în duhul
acestei creaţii pocite? Sub blestematul ecumenism nu se ascunde în mod simplu o erezie. Se
ascunde însăşi lepădarea caracterului revelat al Credinţei creştine, în privinţa aceasta
ecumenismul este mai rău decât orice erezie. Erezia lui Arie, care cobora Cuvântul Cel de o
fiinţă cu Tatăl la rangul de făptură, precum şi celelalte erezii, pălesc în faţa monstrului care
este ecumenismul. Şi aceasta deoarece tuturor ereziilor creştine, chiar şi celor mai hulitoare,
nici nu le trecuse prin gând să se îndoiască de unicitatea şi exclusivitatea creştinismului ca
adevăr revelat. Pentru toate ereziile creştinismul a avut monopolul adevărului şi al mântuirii,
în timp ce pentru ecumenism toate religiile au elemente de adevăr şi elemente de înşelare, iar
Creştinismul nu constituie decât o religie între celelalte - poate cea mai nobilă, dar, în tot
cazul, nu singura adevărată.

-Arhimandrit Epifanie Teodoropulos - "Intre cele doua extreme - ecumenismul si stilismul"

Tot acelasi vrednic de pomenire Arhimandrit Epifanie afirma in aceeasi lucrare intr-un dialog cu un oarecare frate stilist din Grecia despre ascultarea chiar si fata de un Patriarh ratacit:

[quote]
Dar atunci ce trebuie să facem? mă vei întreba, încotro vom merge? Pe cine să
pomenim?
Fratele meu, cuvântul Sfântului Apostol Pavel despre cei mai mari „...ca să facă
aceasta (pastoraţia) cu bucurie şi nu suspinând”97 este valabil şi invers. Adică este valabil şi
pentru păstoriţi. Dacă există cazuri când păstorul suspină pentru turma pe care o păstoreşte,
tot aşa există şi cazuri în care turma suspină pentru păstorul care o păstoreşte. Lucru fericit ar
fi să existe întotdeauna păstori la care ascultarea să se facă numai „cu bucurie”. Dar când
acest lucru nu este posibil, atunci să ne supunem „suspinând”. Iar când spun supunere, nu
înţelegem desigur - departe de aceasta - să încuviinţăm orice acţiune a lor şi să cugetăm în
toate aşa cum cugetă şi ei. Nu! Ci înţeleg să nu ne desprindem de ei, să nu rupem legătura
cu ei. Ţinând cont de aceasta, nu vom fi de acord, vom protesta şi ne vom opune. Dacă însă
Biserica nu-i cateriseşte pe unii ca aceştia, atunci noi nu trebuie să-i lepădăm şi să încetăm săi
pomenim.
Să nu ne grăbim, fratele meu. Subiectele acestea se referă la viaţa veşnică şi au
trebuinţă de multă chibzuinţă.

[continuare in postul urmator]

.................................................. .....................
ar şovăi astăzi să pomenească pe episcopii ce s-au împărtăşit cu
patriarhul Atenagora, din pricina fricii să nu devină eretic, cum de nu se întreabă dacă nu cumva este deja eretic din 1919, când a pomenit pe episcopii ce s-au împărtăşit cu Nicolae al
Cezareii, care a cugetat şi a propovăduit aceleaşi idei ca şi Atenagora? Aşadar... aşadar
suntem cu toţii eretici, iubite părinte Nicodim. Cu toţii, fără excepţie. Chiar şi, repet, iubiţii
stilişti. Deoarece şi ei până în 1924 au pomenit pe episcopii care s-au împărtăşit cu locţiitorul
Tronului ecumenic, Nicolae al Cezareii... Oare „a pierit judecata de pe pământ”101? Oare s-a
scufundat în adâncurile ereziei adevărata Biserică a lui Hristos, cu toate că El a spus că „nici
porţile iadului nu o vor birui”? Să nu fie, fratele meu, să primim o astfel de hulă...
Spunând acestea nu intenţionez să justific acrobaţiile patriarhului. Departe de mine un
astfel de gând. Cred că patriarhul Atenagora şi mai sus pomeniţii patriarhi, arhiepiscopi,
mitropolitl episcopi etc. sunt foarte vinovaţi faţă de Biserică pentru grosolanele încălcări ale Sfintelor Canoane. Orice împotrivire care nu duce la schismă este justificată. Binecuvântate
sunt gurile care protestează împotriva acţiunilor anti-ortodoxe ale patriarhului şi
binecuvântate sunt scrierile care înfierează acrobaţiile lui în materie de credinţă. Luptă
continuă şi neîncetată împotriva patriarhului, DA! Schismă însă, NU!
Poate voi fi întrebat: Oare pentru Dumnezeu Atenagora este patriarh ortodox? Oare
Dumnezeu este constrâns de hotărârile oamenilor? Dumnezeu aşteaptă hotărârea Sinodului ca să-l considere pe Atenagora căzut din credinţa ortodoxă?
Iubite părinte Nicodime, fără îndoială că Dumnezeu nu poate fi constrâns de hotărârile
oamenilor. De multe ori oamenii au osândit nevinovaţi şi au dezvinovăţit vinovaţi. (Şi nu
numai în Biserică). Nu încape nici o îndoială că Dumnezeu a şters din Cartea Sa persoane pe
care oamenii niciodată nu le-au condamnat şi nu a şters persoane pe care oamenii le-au
condamnat. Dar noi, iubitule, nu suntem heruvimi sau serafimi, ca să putem cerceta Arhivele
cerului şi vedea care oameni sunt scrişi şi care şterşi, sau, mai concret, care clerici sunt
recunoscuţi şi care sunt lepădaţi de Dumnezeu. Care dintre noi va putea spune cu desăvârşită certitudine şi siguranţă că aceasta sau aceasta a hotărât Dumnezeu pentru cutare sau cutare preot sau episcop? „Cine a cunoscut mintea Domnului, sau cine s-a făcut sfetnicul Lui?” Chiar şi în privinţa ereziei, cine nu ştie că şi sfinţi ai Bisericii noastre au căzut în erezii din simplitate, dar fiindcă au avut intenţie bună, au fost povăţuiţi de Dumnezeu şi s-au dezmeticit? Cine suntem noi ca să ne însuşim judecata Bisericii? Oare credem că am ajuns la măsura să cunoaştem judecata lui Dumnezeu? Nu este de mii de ori mai sigur şi mai plin de
smerenie faptul de a ne supune hotărârilor Bisericii? Fratele meu, este înşelarea cea mai de pe
urmă părerea că noi suntem cunoscători siguri ai voii lui Dumnezeu. Vai şi de mii de ori vai
de Biserică atunci când oamenii, şi mai ales mirenii, propovăduiesc astfel de răzmerite:
„Acesta este caterisit de Dumnezeu. Ce însemnătate are dacă nu a fost caterisit de Sinod? Să
ne depărtăm de acesta!... Acela este integru şi are preoţie. Ce importantă are dacă a fost
caterisit de Sinod? Hotărârile oamenilor nu-L obligă pe Dumnezeu. Să mergem, aşadar, la el!”
La aceste lucruri, fără îndoială bine intenţionate, dar care sunt vădite înşelăciuni ale
Luceafărului celui mândru, care îşi închipuia că va ajunge asemenea lui Dumnezeu, se
potrivesc cuvintele dumnezeiescului Grigorie, care le repetă Canonul 64 al Sinodului V-VI
ecumenic: „De ce te faci pe tine pastor, oaie fiind? De ce te faci cap, picior fiind? De ce
îndrăzneşti a conduce oşti, fiind pus între ostaşi?” Cu toate acestea, unii mireni s-au făcut pe
sine nu numai păstori, ci până şi sinoade ecumenice! Dumnezeu să aibă milă de noi toţi!
Cât de diferit cugetă şi făptuiesc alte persoane, clerici înţelepţi şi încercaţi, adevărate
podoabe ale Bisericii Ortodoxe!... Ia pildă de chibzuinţă pe un teolog ortodox renumit şi
mărturisitor contemporan, pe arhimandritul sârb Justin Popovici. Fiind profesor de Dogmatică
la Universitatea din Belgrad, comuniştii atei l-au destituit, iar acum trăieşte în liniştea
pustnicească a unei mănăstiri. Ai citit ultima lui carte editată: „Omul şi Dumnezeul-Om”?
Dacă da, atunci vei mărturisi că poate nicăieri nu ai mai văzut astfel de pagini antipapale,
scrise cu atâta putere, profunzime de spirit şi originalitate. Părintele Justin strigă că trei sunt
stadiile căderii omenirii: „Adam - Iuda - Papa”. Şi cu toate acestea acest mare bărbat nu s-a
gândit să se rupă de Biserica Sârbă, deşi ea se împărtăşeşte cu patriarhul Atenagora. Încă şi
trei ucenici de ai lui, clerici teologi, care se află în Grecia la porunca sa, pomenesc fără teamă
pe episcopii Bisericii Greciei. Chiar unul dintre ei, care a venit aici ca laic cu câteva luni mai
în urmă, a primit binecuvântarea stareţului său ca să fie hirotonit în Grecia. Cine îi va putea
reproşa părintelui Justin Popovici că propovăduieşte o Ortodoxie diluată? Astăzi sunt foarte
puţini în întreaga lume cei care au un astfel de simt ortodox ascuţit şi o trăire ortodoxă atât de
profundă. Cartea aceasta mărturiseşte despre lucrul acesta. S-ar putea spune că se teme să nuşi
piardă poziţia şi funcţiile? Dar nimic nu mai are acest mărturisitor al credinţei, căci le-a
jertfit pe toate. Aşadar, este şi acesta un trădător al Ortodoxiei, de vreme ce rămâne în
Biserica care s-a împărtăşit cu patriarhul Atenagora? Frate Nicodime, să luăm aminte să nu ne
bată Dumnezeu! Iubite părinte Nicodime, probabil că îmi veţi obiecta: Canonul 15 al Sinodului I-II de
la Constantinopol nu vorbeşte oare despre încetarea pomenirii episcopului care
propovăduieşte în public o învăţătură eretică? Conştiinţa voastră vă spune - bine sau rău - că
toate pe care le-a spus şi le-a făcut patriarhul până astăzi constituie erezie. Aşadar, de ce
pretinzi să continuăm a-l pomeni pe patriarh şi să nu ne alipim de Gruparea fostului episcop al
Florinei?
Răspunsul meu ţinteşte două aspecte:
a) Canonul este facultativ, nu obligatoriu. El nu pretinde de la clerici ca să înceteze
pomenirea episcopului ce învaţă lucruri eretice înainte de condamnarea acestuia, ci dă două
alternative. Dacă un cleric, spune canonul, se va rupe de un astfel de episcop „înainte de
hotărârea sinodală”, nu face nici o greşeală pentru care să fie supus pedepsei, ci mai degrabă
este vrednic de laudă. Dacă însă un oarecare alt cleric nu face aceasta, adică, fără să
îmbrăţişeze învăţăturile episcopului, continuă să-l pomenească, aşteptând „hotărârea sinodală”
şi osândirea lui, unul ca acesta nu cade sub osânda canonului. Citeşte canonul cu atenţie şi vei
vedea că el nu legiferează obligativitate, ci numai îţi dă un drept, nicăieri nu spune că clericii
sunt obligaţi să se despartă de un astfel de episcop înainte de osândirea lui, nici nu vorbeşte
despre pedepsirea unora ca aceştia şi nici măcar nu îi mustră, deşi, de obicei, Sfintele Canoane
spun „să se caterisească” despre clericii care nu-şi săvârşesc în întregime îndatoririle. Acest
canon spune numai că clericii care s-au despărţit de un astfel de episcop nu sunt sub pedeapsă.
Şi că aceasta este adevărat o arată şi faptul că deşi în decursul istoriei Bisericii au fost
caterisiţi nenumăraţi episcopi pentru erezie, niciodată nu a fost pedepsit vreun cleric sau certat
prin cuvânt că nu s-a grăbit să se rupă pentru aceasta de episcopul eretic, ci a aşteptat
condamnarea lui de către Sinod.
Şi b) fie că rânduieşte obligativitate, fie numai dă un drept, sigur este că acest Canon
nicăieri nu spune că cel care a încetat să-l pomenească pe episcopul său, să se lipească de
primul episcop pe care îl va afla. Cu atât mai mult nu spune să se lipească de episcopii
împotriva cărora se ridică pline de asprime Sfintele Canoane. Clericul care nu pomeneşte pe
episcopul său trebuie să se oprească aici şi să nu pomenească pe altul, ci să aştepte cu
conştiinţă liniştită judecata Sinodului. Acesta şi numai acesta este înţelesul corect al
canonului.
Iubite părinte Nicodime, trăim într-o vreme de înfricoşătoare zăpăceală. Atenţie să nu
fim atraşi de mulţimea curenţilor. Suntem chemaţi să mergem pe frânghie. Atenţie să nu
cădem nici la dreapta, nici la stânga. Aproape toate schismele în Biserică au fost pricinuite de
încrederea în sine şi de graba nesocotită. Mâine patriarhul va pleca din lumea aceasta şi - cine
ştie? - poate va urma după el un om înţelept. Atunci... se va termina cu isteria unionistă şi
aiurelile filopapale...

Dacă, însă, am creat schismă, cum vom cicatriza rănile Bisericii? Pe cât
de uşor se creează schisma, pe atât de greu se repară. Citeşte istoria Bisericii şi te vei
cutremura. Crezi că este uşor să ţinem piept curentului până la sfârşit? Este bine să nu
deschidem stăvilarul, căci odată deschis, curentul va scăpa de sub controlul nostru şi
va inunda totul nestăpânit. Atunci când aprindem fanatismul mulţimii - este de ajuns o
singură scânteie pentru crearea şi menţinerea schismelor - după aceea este cu neputinţă să mai
punem rânduială. De multe ori în istorie necuviinţele au ajuns până la profanări, până la
încăierări, până la ucideri. Dacă va îndrăzni cineva din începătorii schismelor să recomande
cumpătare şi împăcare, va fi considerat trădător şi va fi renegat pentru totdeauna mai mult de
către incitatorii la dezbinare. De aici se pricinuiesc schisme înlăuntrul schismelor, dezbinări,
împărţiri, fragmentări, nemiloase războaie lăuntrice. Priveşte la iubiţii stilişti! Uniţi au fost
numai atunci când s-au despărţit de Biserică, dar foarte curând s-au împărţit. Astăzi în câte
grupări nu sunt împărţiţi? Poate în mai mult de şapte-opt. Şi deşi toţi cugetă aceleaşi, fiecare
grupare îi vede pe ceilalţi ca pe nişte trădători ai „Luptei”. Au ieşit din Biserica Greciei şi au
fondat „Biserica Adevăraţilor Creştini Ortodocşi”, deoarece „schimbarea calendarului a venit
în contradicţie cu Sfintele Canoane”. Se aştepta de la ei respectarea cu multă evlavie a
Sfintelor Canoane. Dar ei, pentru a-şi menţine „Biserica”, au încălcat o mulţime de Sfinte Canoane. (Adu-ţi aminte câte am scris că au fost încălcate numai prin hirotonia lui Acachie).
Să se observe numai acest paradox: deşi stiliştii şi-au fondat „biserica” numai din dorinţa de a
respecta Sfintele Canoane, totuşi atunci când apărarea ei (a „bisericii”) a cerut încălcarea
Sfintelor Canoane, n-au ezitat deloc să le încalce. Aşadar, cu toate că această „biserică” a fost
fondată ca un mijloc (mijloc de păzire cu acrivie a Sfintelor Canoane) a sfârşit prin a ajunge
un scop. Să se păstreze „Biserica Adevăraţilor Creştini Ortodocşi” fie chiar şi prin jertfirea
scumpătăţii Sfintelor Canoane! Dar toate acestea cum le justifică iubiţii stilişti? Foarte simplu:
prin nenorocita „iconomie”. Dar ei au plecat din Biserica Greciei sub stindardul
„scumpătăţii”. Dacă ar fi fost dispuşi să primească „iconomia”, mai ales într-o astfel de
măsură în care o fac ei acum, nu ar fi existat motiv să plece din Biserica Greciei, ci ar fi putut
rămâne în ea folosind mult mai puţină „iconomie”... Cu toate acestea, au plecat ca să nu
jertfească puţin şi au fost nevoiţi după aceea să jertfească mult. O, fratele meu, înfricoşează-te
şi te cutremură de salturile care te scot în afara Bisericii...
Însă trebuie să isprăvesc cuvântul, care deja s-a lungit foarte mult. Închei revenind la
câteva din poziţiile mele din început, deoarece este foarte necesar. Nu asculta clevetirile unora
care spun că Biserica Greciei este de acord cu patriarhul Aţenagora. Dacă patriarhul va merge
înainte, dacă va purcede la „uniri”, atunci vei vedea ce poziţie vor avea episcopii Bisericii
Greciei, care astăzi tac şi suportă nu din frică, precum susţin unii „viteji apărători ai
Credinţei”, nici din pricina unei conştiinţe ortodoxe tocite, ci numai pentru că se îngrijesc de
pacea Bisericii şi se gândesc cu frică la evoluţiile şi consecinţele schismelor. Episcopii
Bisericii Greciei, în afară de foarte puţini, nu sunt filocatolici, nu sunt unionişti, nu sunt de
acelaşi cuget cu patriarhul Atenagora. NU! Nu uita că Sfântul Chiril al Alexandriei, marele
apărător al Credinţei Ortodoxe „iconomisea a nu se rupe de cei din Răsărit, care îl aveau în
diptice pe Teodor al Mopsuestiei, eretic fiind acesta”103. Adică se împărtăşea, din iconomie,
cu cei care aveau în diptice un episcop eretic. Nu trage concluzii despre Biserica Greciei din
tăcerea ei. Tăcerea nu înseamnă numai acord sau dezacord, ci înseamnă şi suferire. De altfel,
trei-patru episcopi, mai energici din fire, cum ar fi al Pireului, al Elefteropolei, al Florinei şi
încă unul, precum şi notabilele ziare religioase cum ar fi: „Lupta bisericească”, „Presa Ortodoxă”,
„Mântuitorul”, „Trei Ierarhi” şi altele, de multe ori au ameninţat că vor face acţiuni
publice violente împotriva cutezanţelor patriarhului. Din tăcerea Bisericii Greciei faţă de
aceste situaţii nu putem trage concluzia că ea este de acord cu aceia sau cu acţiunile
patriarhului. Când a tras la judecată Biserica Greciei pe clericii potrivnici patriarhului sau ai
lui Iacov al Americii pentru acţiunile împotriva lor, deşi au existat cazuri când aceste acţiuni,
izvorâte din râvnă exagerată, cuprindeau şi atacuri grave la persoană?


Cu alte cuvinte: pana la un Sinod al BOR care sa-l cateriseasca pe IPS Patriarh Daniel, data fiind erezia rostita de el in public cu privire la necesitatea "redefinirii dogmelor ortodoxe" pentru apropierea de catolici, clericii BOR au libertatea sa-l pomeneasca sau nu pe acesta la slujbele Sfintei Liturghii. Nu pot fi "trasi la raspundere", nici de Patriarhie, nici de sinodali, aspect in egala masura valabil si pentru noi, mirenii...

Doamne ajuta!

Iertati-ma, fratilor si surorilor intru Domnul Hristos, si va rugati si pentru mine, pacatosul Razvan!

Parintele Paisie Aghioritul:

Cred că nu este deloc bine să ne despărţim de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greşeşte, ci fiecare are datoria şi obligaţia de a protesta şi de a lupta după puterile sale în sânul Bisericii

[ o scrisoare adresata de Parintele Paisie ziarului grec "Orthodox Typos", provocata de tulburarile aduse in Biserica Greciei si in manastirile athonite de compromisurile grave facute de Patriarhul Athenagoras cu Biserica Romano-Catolica]

Am incredintarea ca la fel de bine se potriveste si IPS Patriarhului Daniel al BOR, referitor la cuvantul sau de la deschiderea sedintei sinodale a BOR din 8 iulie a.c. ...

Sfântul Munte, 23 ianuarie 1969

Prea Cuvioase Părinte Haralambie,

Văzând marea furtună care a fost stârnită în Biserica noastră din pricina diferitelor mişcări filo-unioniste şi a legăturilor Patriar*hului [Atenagora] cu Papa, am fost cuprins şi eu de durere ca cel ce sunt şi eu fiu al ei şi am considerat că este bine ca, în afară de rugăciunile pe care le fac, să trimit şi eu o bucăţică de aţă - ca un monah sărac ce mă aflu - pentru a fi de folos, fie şi pentru a face o mică cusătură la veşmântul rupt în bucăţele al Maicii noastre. Cred că veţi face dragoste şi o veţi folosi, publicându-o în ziarul religios al Sfinţiei Voastre. Vă mulţumesc.

Mai întâi, aş vrea să cer iertare de la toţi pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deşi nu sunt nici sfânt, nici teolog. Cred că vor înţe*lege toţi că cele scrise de mine nu sunt altceva decât o durere pro*fundă a mea pentru, din păcate, poziţia şi iubirea lumească a Pa*triarhului nostru Atenagora. Precum se vede, el a iubit o altă fe*meie, una modernă, care se numeşte Biserica papistaşă, deoarece Bise*rica noastră Ortodoxă nu-i face nici un fel de impresie, fiindcă este foarte cuviincioasă.

Această dragoste, care s-a făcut auzită din Cetate [Constantinopol], a găsit ecou în rândul multora dintre fiii lui spi*rituali, care şi ei o trăiesc în cetăţi (oraşe)[2]. De altfel, acesta este duhul vre*mii noastre: familia să-şi piardă menirea ei sfântă din pricina unor astfel de iubiri, ce au drept scop dezbinarea, iar nu unirea…

Mânat cam de o astfel de dragoste lumească, şi Patriarhul nostru ajunge până la Roma. În vreme ce s-ar cuveni ca mai întâi să arate dragoste faţă de noi, copiii lui, şi faţă de Mama noastră Bi*serica, el, din păcate, şi-a trimis dragostea foarte departe. Rezul*tatul a fost că a odihnit pe fiii săi cei lumeşti, care iubesc lumea şi au această dragoste lumească, dar ne-a scandalizat profund pe noi, pe fiii Ortodoxiei, mari şi mici, care au frică de Dumnezeu.

Cu durere în suflet mărturisesc că, dintre toţi filo-unioniştii pe care i-am cunoscut, nu am văzut pe nici unul să aibă nu miez, dar nici măcar coajă duhovnicească. Cu toate acestea, ştiu să vorbească despre dragoste şi unire, deşi ei înşişi nu sunt uniţi cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit.

Aş vrea să-i rog cu căldură pe toţi fraţii noştri filo-unionişti: deoarece tema unirii Bisericilor este un lucru duhovnicesc, şi pen*tru asta avem trebuinţă de dragoste duhovnicească, să o lăsăm în seama celor care L-au iubit mult pe Dumnezeu şi sunt teologi pre*cum Părinţii Bisericii, iar nu funcţionari, în seama celor care s-au dăruit şi se dăruiesc în întregime pe ei înşişi slujirii Bisericii (în locul lumânării mari)[3], pe care i-a aprins focul dragostei lui Dumnezeu şi nu bricheta paraclisierului.

Să nu uităm că nu există doar legi fizice, ci şi duhovniceşti. Prin urmare, viitoarea urgie a lui Dumnezeu nu poate fi înfruntată de o asociaţie de păcătoşi - căci atunci îndoită pedeapsă vom primi - ci de pocăinţă şi de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

De asemenea, să nu uităm că Biserica Ortodoxă nu are nici o lipsă. Singurul ei neajuns este lipsa ierarhilor şi păstorilor serioşi cu principii patristice. Cei aleşi sunt puţini, dar aceasta nu trebuie să ne neliniştească, căci Biserica este a lui Hristos şi El o conduce. Nu este biserică care se zideşte din piatră, nisip şi var de către cre*dincioşi şi se distruge de focul barbarilor, ci este Însuşi Hristos. Şi „cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi” (Matei 21, 44). Atunci când va trebui, Domnul va ridica sfinţi, precum Marcu Eugenicul şi Grigorie Palama, ca să adune pe toţi fraţii noştri care au fost scandalizaţi, să mărturisească Credinţa Ortodoxă, să întărească Tradiţia şi astfel să pricinuiască bucurie mare Maicii noastre.

În vremurile noastre vedem că mulţi fii credincioşi ai Bisericii noastre, monahi şi mireni, din păcate, s-au desprins de Ea, din pricina filo-unioniştilor. Cred că nu este deloc bine să ne despărţim de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greşeşte, ci fiecare are datoria şi obligaţia de a protesta şi de a lupta după puterile sale în sânul Bisericii. A întrerupe pomenirea Patriarhului, a te desprinde şi a crea propria Biserică, şi a continua să vorbeşti de rău pe patri*arh cred că este un lucru iraţional.

Dacă pentru o abatere sau alta a patriarhilor ne despărţim şi facem propriile noastre biserici - să ne ferească Dumnezeu! - îi vom întrece chiar şi pe protestanţi. Uşor se desparte cineva, însă greu se întoarce. Din nefericire, avem multe „biserici” în vremea noastră. Ele au fost create fie de grupuri mari, fie chiar şi de către o persoană. Deoarece s-a întâmplat ca în chilia lor să existe biserică (mă refer la cele ce se petrec în Sfântul Munte), unii au crezut că pot să facă şi propria lor Biserică independentă[4]. Dacă filo-unioniştii dau prima lovitură Bisericii, aceştia menţionaţi mai sus dau a doua lovitură.

Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze pe toţi, şi pe Patri*arhul nostru PF Atenegora, pentru ca mai întâi să se facă unirea acestor „biserici”, să se restabilească liniştea în rândul tuturor or*todocşilor scandalizaţi, pacea şi dragostea duhovnicească între Bi*sericile Ortodoxe Răsăritene, şi după aceea să se ia în atenţie şi unirea cu celelalte confesiuni, dacă şi întrucât doresc cu sinceritate să îmbrăţişeze învăţătura ortodoxă.

Aş vrea să mai spun că există şi o a treia grupare în Biserica noastră. Sunt acei fraţi care rămân fii credincioşi ai Ei, dar care nu au o înţelegere duhovnicească între ei. Sunt preocupaţi cu a face critică unul altuia, iar nu pentru binele luptei în general. Se urmăresc unul pe altul (mai mult decât pe propriul sine) spre a vedea ce va spune sau ce va scrie celălalt, ca pe urmă să-l lovească fără milă. În timp ce, dacă el însuşi ar fi spus sau ar fi scris acelaşi lucru, l-ar fi susţinut cu multe mărturii din Sfânta Scriptură sau de la Sfinţii Pă*rinţi. Răul care se face este mare, deoarece, pe de o parte îl nedrep*tăţeşte pe aproapele său, iar pe de alta îl şi doboară înaintea ochi*lor celorlalţi credincioşi. De multe ori împrăştie şi necredinţa în su*fletele celor slabi, fiindcă îi sminteşte. Din nefericire, mulţi dintre noi avem pretenţii nesăbuite de la ceilalţi. Vrem ca toţi să aibă acelaşi caracter duhovnicesc ca şi noi. Când cineva nu se potriveşte cu caracterul nostru, adică fie este puţin mai indulgent, fie puţin mai tăios, îndată tragem concluzia că nu este om duhovnicesc. Toţi sunt de trebuinţă Bisericii. Toţi Părinţii, atât cei cu un caracter blând, cât şi cei severi, i-au oferit slujirile lor. Aşa cum pentru tru*pul omului sunt absolut necesare şi cele dulci şi cele acre, chiar şi păpădia cea amară (fiecare are propriile sale substanţe hrănitoare şi vitamine), tot astfel este şi pentru Trupul Bisericii. Toţi sunt ab*solut necesari. Unul completează caracterul celuilalt şi toţi suntem datori să suportăm nu numai caracterul celuilalt, ci şi slăbiciunile pe care le are ca om.

Din nou cer iertare la toţi că am îndrăznit să scriu. Eu sunt un monah simplu şi lucrarea mea este să încerc, pe cât este cu putinţă, să mă dezbrac de omul cele vechi şi să ajut pe ceilalţi şi Biserica prin rugăciune. Dar fiindcă au ajuns până la sihăstria mea veşti triste despre Sfânta noastră Ortodoxie, m-a durut mult şi am con*siderat că este bine să scriu cele pe care le-am simţit.

Să ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să pogoare harul Său şi fie*care să ajute în felul său spre slava Bisericii noastre.

Cu mult respect faţă de toţi,

Monahul Paisie

Doamne fereste de o schisma in BOR datorata acestor declaratii anti-ortodoxe si eretice ale Patriarhului Daniel!

Iertati-ma, fratilor si surorilor intru Domnul Hristos, si va rugati si pentru mine, pacatosul!

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!
razvan_m


Mesaje : 48
Data inscrierii : 21 Iun 2008
Varsta : 22
Localizare : Suceava

Foarte mare atentie si fratilor de pe stil vechi care s-au separat de Sfanta Biserica Ortodoxa si altor schismatici: ei pot sa nu-l pomeneasca pe IPS Patriarh Daniel, insa, asa dupa cum a precizat cu f. multa claritate Arhimandritul Epifanie, nu pot inlocui pomenirea acestuia cu pomenirea altui episcop care le-a iesit pe cale [adica mitropolitul Slatioarei, Vlasie, sau alt mitropoli stilist, caci asa [din scumpatate] s-au despartit de Biserica Drepslavitoare a lui Hristos si acum, mila Domnului fie cu ei in schisma lor!]...


Iertati-ma, fratilor si surorilor intru Domnul Hristos, si va rugati si pentru mine, pacatosul!

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!

În prealabil postat de razvanms01

"...Totusi, prin aceasta masura de disciplina canonica ortodoxa, nu dorim sa defaimam sau sa tratam cu aroganta si dispret pe ceilalti
crestini, sau sa întrerupem dialogul teologic si cooperarea practica în domeniul social-caritabil, ci dimpotriva, CONSIDERAM CA POT FI REDEFINITE DOGMELE CARE SEPARA BISERICA ORTODOXA DE CEA ROMANO-CATOLICA. În acelasi timp, este necesar ca
ortodocsii clerici, monahi si mireni sa nu foloseasca cu usurinta si patima cuvinte grele ca „erezie” si „eretici”, „apostazie” si „tradare”, la adresa altor ortodocsi sau la adresa altor crestini, deoarece adesea sub pretextul ca salvam Ortodoxia ne uratim sufletul, întrucat despartim dreapta credinta de iubirea crestina smerita. Uitam ca de fapt trebuie sa „tinem adevarul în iubire” (Efeseni 4, 15), sa aparam si sa promovam „credinta lucratoare prin iubire” (Galateni 5, 6), dupa cum ne învata Sfântul Apostol Pavel".

Incepe sa capete sens raspunsul IPS Nicolae dat referitor la regretul sau privind impartasirea cu catolicii: "Deocamndata..."

Florin Ionut a scris:

Orice se intampla in lumea asta este cu stirea lui Dumnezeu. Daca intr-adevar Daniel este mason, ce putem face noi? Putem doar sa ne informam, sa discutam, sa aflam lucruri ascunse, dar nu putem schimba nimic. Ceea ce suntem datori sa facem este sa ne rugam impreuna pentru poporul roman.

Cand eram mai tanar, ascultam uneori la radio predicile lui Teoctist si mai mergeam la conferintele lui Daniel la Iasi. Nici unul, nici altul nu m-a impresionat cu nimic. Ori nu aveau talent oratoriu, ori ca vorbeau pe langa subiect, eu oricum nu am simtit harul lui Dumnezeu ca atunci cand il ascultam de exemplu pe Parintele Galeriu in direct... Parerea mea.

Ce putem face cu Daniel daca e mason? Sa-l aratam in public cu degetul ca pe un eretic, sa nu ne ferim de a-l vorbi ca pe un eretic ce este, sa desteptam poporul in legatura cu caracterul sau infect de eretic, incat sa se simta la randul lui dezgustat de a mai detine ilegal functia de Patriarh al BOR, caci, oricum, in 1990 el si PS Serafim Joanta au fost alesi anticanonic drept mitropoliti ai Moldovei si Bucovinei, respectiv al Germaniei si Europei Centrale. Sa demisioneze de la carma BOR. Sa-l improscam cu noroi pana isi da singur demisia. Singurul lucru posibil pentru un mason care a si cerut redefinirea Dogmelor Ortodoxe pentru a face pe plac ereticilor slujitori ai papei Ratzinger de la Vatican! Scos in suturi afara de la carma BOR, asa cum a patit si Meletie Metaxakis prin anii 1920, cand a fost fortat de poporul grec binecredincios sa demisioneze din fruntea Bisericii Ortodoxe a Greciei. Care mai tarziu a ajuns patriarh ecumenic de Constantinopol si-n 1923 a fortat adoptarea inoirii calendarului ortodox vechi fara niciun temei. Si i-a si reusit planul: acela de a dezbina pe credinciosii ortodocsi din toata lumea in vechi calendaristi si nou calendaristi.

Legat de ierarhii ecumenisto-masoni, adevarati "lupi imbracati in piei de oi" [printre ei, Daniel Ciobotea si sa nu mai zic de Teoctist Arapasu care l-a primit pe papa pentru prima data in vizita oficiala intr-o tara majoritar ortodoxa in 1999] iata cum ni-i arata Sfantul Antonie cel Mare [preluat din Filocalia I, Sibiu 1947, Institutul de Arte Grafice "Dacia Traiana", capitolul "Ale celui dintre sfinti, Parintele nostru ANTONIE CEL MARE-invataturi despre vieata morala a oamenilor si despre buna purtare in 170 de capete" , tradusa din lb. greaca de Protosinghel dr. Dumitru Staniloaie] pe cei prosti, neiscusiti si nepriceputi, incluzand printre aceia si pe "lupii in blana de oaie" masoni infiltrati la nivelul cel mai de sus al conducerii in toate Bisericile Ortodoxe Autocefale [printre ele si BOR]:

6. Cu cat cineva are vieata mai masurata, cu atat e mai fericit ca nu se grijeste de multe: de slujitori, de lucratori, de pamanturi si de avutia dobitoacelor. [COLOR=red]Caci tintuindu-ne de acestea ne vom inneca in greutatile legate de ele si vom invinui pe Dumnezeu. [/COLOR][COLOR=black]Iata cum din pofta noastra cea de voie se adapa moartea si cum ratacim in intunerecul unei vieti cu pacate, necunoscandu-ne pe noi insine[p. 4]. [/COLOR]

8. [COLOR=red]Cei prosti si neiscusiti iau in ras cuvintele si nu vor sa le asculte, daca mustra nepriceperea lor, ci vor ca toti sa fie intru toate asemenea lor[/COLOR] [n.p. cum se intampla astazi ierarhilor ecumenisti ce iau in deradere Sfintele Canoane si Sfanta Traditie considerandu-le vechi, ruginite si netinand pasul cu modernitatea [diavoleasca] a lumii de astazi]. La fel si cei desfranati se silesc pe ceilalti toti mai rai decat dansii, socotind sa vaneze pe seama lor nevinovatia, din pricina multimii relelor. [COLOR=red]Daca intr'un suflet slab se afla pacatele acestea: desfranarea, mandria, lacomia nesaturata, mania, neastampararea limbii, furia, uciderea, tanguirea, pisma, pofta, rapirea, durerea, minciuna, placerea, lenea, intristarea, frica, boala, ura, invinuirea, neputinta, ratacirea, nestiinta, inselarea si uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se intineaza si se pierde.[/COLOR] Caci prin acestea si prin cele asemenea acestora se osandeste sarmanul suflet, care s'a despartit pe sine de Dumnezeu [p.5].

20. [COLOR=red]Iata semnele dupa cari se recunoaste un suflet rational si vir-tuos: privirea, mersul, glasul, rasul, ocupatiile si intalnirile cu oamenii. [/COLOR]Caci toate acestea se indrepteaza spre tot mai multa cuviinta. [COLOR=red]Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face strajer treaz si inchide intrarea patimilor si a rusinoaselor aduceri aminte[/COLOR] [p.7].


Romeo

[podolski_2]

Daca Patriarhul Daniel vrea sa redefineasca dogmele inseamna ca e mai intelept decat Sfantul Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur cum ai zis si tu.
Iti trebuie mult curaj sau (altceva) sa poti crede asta.

Mi-a placut mult ce ai scris.

In timp ce Sfintii mureau pt dreapta credinta , Patriarhul Daniel vrea sa intre in istorie . Sa stea fara grija ca o sa intre el, dar altfel decat crede.



Sfinţit Mucenic Cosma, Protosul Sfântului Munte, care a fost spânzurat de latinocugetători pentru că s-a opus falsei uniri cu Roma catolică, unire semnată la Lyon în 1274*:







In timp ce de atatea secole Sfinti au murit pt dreapta credinta Daniel cel Patriarh sta in Audi, cu clopot prin satelit si ii intrece pe Sfantul Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur.
Pai daca i-a intrecut trebuie sa schimbe si Liturghia ca doar trebuie redefinita.