Romanul si Injuratul

Mi-a venit ideea sa incep acest thread dupa ce am auzit de curand despre un roman intors din Statele Unite si care a venit in tara dupa mai multi ani. Omul a marturisit ca pe cand a schimbat avionul la Paris ca sa vina in tara a "luat contact" cu niste romani prin intermediul vorbelor de "duh", si anume a injuraturilor suburbane si subumane emanate de compatriotii nostri. Au fost unele din primele cuvinte romanesti daca se poate spune asa pe care acest om plecat din tara le-a auzit la contactul cu cineva din Romania, i-a produs practic aminte de cum se vorbeste, si nu de putini, pe meleagurile noastre.

Nu exista zi in orasul acesta, Bucuresti, sau oriunde in tara ca sa nu auzi cele mai scelerate injuraturi in care apare numele lui Dumnezeu, nume de sfinti, parinti, chiar sarbatori, oameni vii sau morti ori mai rau invocarea celui rau prin sintagme " sa fiu al stiti voi cui", nu vreau sa-i scriu aici numele, "da-l stiti voi cui" s.a.m.d.

Aceste lucruri bantuie tara in lung si in lat ca un blestem, cred ca in nici o alta tara din lume nu se include intr-o injuratura numele Creatorului, asta intr-o tara in care chiar si cel care spune asa ceva are neobrazarea si isi spune crestin. Nicaieri in alta parte nu se pot emite mizeriile verbale care ne agreseaza zi de zi si pe care le auzi din ce in ce mai des in gura celor mai tineri dintre noi, uneori copii de cativa ani.

Ce avem de facut? Nu putem merge inainte in felul acesta. Cineva venea cu ideea de a lua atitudine intr-un mod potrivit macar atunci cand auzim ca numele lui Dumnezeu este calcat in picioare. Dar totusi, nu cumva am devenit comozi, neinteresati pe principiul " si ce daca"
Sa nu uitam ca pe cand era rastingnit, Domnul era batjocorit de unul dintre talhari, dar celalalt a luat atitudine si i-a zis "Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?"
Eu nu zic sa ne bagam in certuri si discutii cu toti dubiosii si sa riscam inutil, dar macar in cercul nostru cred ca putem face o "reforma" in acest domeniu pornind macar de la exemplul propriu sau pornind chiar cu noi insine daca ne stim slobozi la gura.

[iustin10]

Injuratura e doar efectul urii si maniei din interiorul nostru.Toti avem aceasta ura,iar la unii naste injuraturi,la altii batjocura sau cearta.
Degeaba ii zici unui om furios sa nu injure,caci va injura si mai tare.
Trebuie sa luam lumea asa cum e si sa o suferim,sa o indreptam daca putem,dar sa ne vedem si pacatele noastre.

[andreicozia]

Cind ai schimbat avionul la Paris, ce credeai ca or sa se suie parizieni? De unde, se suie lume amarita de la tara, cu 4 clase primare plecati la munca prin Europa, de aceea isi si exprimau coeziunea culturala si de neam prin ce le venea la gura.
La americani este la fel. Pina afli ce vor unii sa-ti spuna te trec mai intii prin o gramada de fac-uri in sus si in jos numai ca le lipsesc imaginile explicite sexuale exprimate prin injuraturile balcanice la care bozgorii sunt campioni.
Deci peste tot este la fel... numai ca unii sunt mai puritani

[windorin]

Si eu raman uimit de cat de mult poate injura omul astazi !

Nu stiu pe la altii cum este, insa pe la noi parca se injura pe zi ce trece mai mult. Daca inainte exista o oarecare rusine in a injura, ori se accepta aceasta doar omului manios, astazi este la moda sa folosesti injuraturi... pana si in cele mai simple "glume".

Este o cadere lina, dar sigura, spre o nesimtire a mintii si a inimii.

[Marius22]

Redau un fragment din "Un popor care injura si bate" de Simion Mehedinti:

"Romanii de azi injura cumplit. Batranii nu injurau. Obiceiul e luat in mare parte de la tigani. Popoarele cu buna crestere nu cunosc injuraturile. La o lectie de etnografie, unde se vorbea de teatrul turcesc si de mascarici (karaghioz), profesorul Luschan a pomenit si de injuraturile romanesti. Le gasea extraordinare si cu neputinta de talamcit). Se intelege, romanii, care erau de fata, au plecat ochii in pamant.

Dar adevarul e ca nu totdeauna poporul nostru a avut obiceiul acesta grozav. Batranii din vremea cand biserica era intr-adevar "Casa Domnului", iar omul isi pregatea din vreme pana si camasa cu care avea sa se ingroape, nu cunosteau sudalmile si alte vorbe spurcate. Cand vreun mosneag se supara pe cineva, vorba cea mai aspra era: du-te la tatarii! Ce tatarii facusi? Iar cand venea vorba de colindul ori comandul cuiva, asta era lucru mare...

Fireste, nici pe atunci nu erau toti stalpi de biserica. Alaturi de cuvinte blajine, se auzeau si altele mai aspre. Dar cei care le spuneau nu erau "oameni acatarii", ci "spurcati la vorba", "modorani", "laiesi", "cioare pulpese"... iar gura lor era "curata ca un cuib de pupaza"... Erau, adica, niste blestemati, de care cucernicii nostri stramosi se mirau ca-i mai "rabda pamantul". De la o vreme insa, pupezele s-au inmultit, iar astazi sunt multe de tot. Cand ar pricepe un suedez, danez, norvegian, elvetian francez, german, englez sau alte natii binecrescute, ce inteles au zecile si sutele de injuraturi care se aud pe la noi pe toate cararile, ar ramane trasnit. E destul sa le scrie cineva pe hartie si se ingrozeste.


Intrebarea e: cum de s-a ticalosit pana intr-atat poporul nostru?

Daca tinem seama de cuprinsul injuraturilor, se vede numaidecat ca pecinginea asta am luat-o din atingerea societatii turco-levantina - dovada e teatrul scarnav al karaghioz-ului. Iar cei care au latit indeosebi molima au fost tiganii. Avem marturii sigure ca in epoca fanariota si chiar mai tarziu, tiganii curtilor boieresti umblau la sarbatorile de iarna din casa in casa cu Paiata - un fel de teatru de papusi - si, "cu perdea" sau "fara perdea", imprastiau in auzul tuturor, spurcaciunile imaginatiei lor greco-turcesti si tiganesti, atat de bogata in perversitati si vorbe nerusinate. Cand tiganii au fost dezrobiti si asezati prin sate, cu ocazia improprietaririi lui Cuza, molipsirea s-a intins mai departe.

Dar e treaba etnografiei sa arate cu de-amanuntul cum si cand naravul injuraturilor s-a raspandit asupra neamului nostru. Pentru noi, lucrul de capetenie e ca poporul romanesc injura azi cu o adevarata pornire. Pentru un lucru de nimic, injuratura e gata. Ce auzi la munca campului, in piata, prin fabrici, la cazarmi si chiar in preajma scolilor si a bisericilor te inmarmureste. Pana si in imprejurari grele cand ai crede ca fiecare cuvant trebuie sa fie cantarit, romanul tot n-a ispravit cu injuratura si cu vorbele rele.

Cum de a ajuns poporul nostru asa de buimac? Si ce mai poti astepta de la omul care, de dimineata pana seara, nu mai conteneste cu blestemele ori cu sudalmile, si caruia nimic nu i-a ramas neinjurat de la "Dumnezeirea, Dumnezeului Dumnezeilor... pana la cruce, arhanghel, nafura, icoana, botez, parastas, grijanie"... si tot ce poate avea fiinta, intre cele vazute si nevazute? Nu cumva naravurile astea atat de gretoase sunt si ele de vina pentru urgia care a cazut asupra noastra)."

[costel]

Injuram pentru ca suntem lipsiti de respectul pentru celalalt, politete, bunacuviinta, omenie.

Sunt multe lucruri pe care trebuie sa le evitam in viata. Din ele amintesc ca trebuie evitat sa te indragostesti de injuratura. Ma uit in jur si vad ca sunt din ce in ce mai multe persoane care se comporta ca niste indragostiti de ea. Sufera cand sunt injurati si nu injura sau cand injuratura lor nu este la inaltime.

Pasiunea de indragostit de injuratura nu are ce cauta in viata; de regula dupa ce injuri, totul se termina prost.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de almaris

Eu nu zic sa ne bagam in certuri si discutii cu toti dubiosii si sa riscam inutil, dar macar in cercul nostru cred ca putem face o "reforma" in acest domeniu pornind macar de la exemplul propriu sau pornind chiar cu noi insine daca ne stim slobozi la gura.

Degeaba: până ce omul nu se trasnformă înăuntrul lui, golindu-se de cele ale lui ca să îl lase să crească pe Cristos în inima lui, nu se va îndrepta. Eu însumi înjuram ca un birjar şi nu am renunţat la acest obicei decât când am realizat că înjurătura este păcat, iar înjurătura de cele sfinte este păcatul grav al sacrilegiului şi luării lui Dumnezeu în deşert, încât printr-o singură înjurătură de acest fel poţi să-ţi pierzi starea de graţie, fără de care mântuirea nu este cu putinţă.
Chiar şi a înjura folosind numele diavolului este imprudenţă spirituală şi nu mai sufăr să aud invocat numele lui.
S-a ajuns şi aici să avem o cultură şi un cult al răului. Avem o cultură şi un cult a înjurăturii, cam tot aşa cum avem o cultură şi un cult al beţivănelii sau curviei. "Mamă, ce mişto înjură ăsta!" Aud des că este lăudată imaginaţia şi forţa evocatoare a înjurăturii. Nu îmi amintesc să fi auzit "Mamă, ce mişto se roagă ăsta!". Înjurătura a ajuns valorizată social, încât un bărbat adevărat nu trebuie numai să bea zdravăn şi să "posede" un număr cât mai mare de fete şi femei, dar mai trebuie să şi înjure gros, buruienos şi apăsat. Răul a ajuns apreciat, lăudat, valorizat. Spurcatul la gură ne e simpatic, aşa cum beţivanul care nu se mai ţine pe picioare ne e simpatic, glumim cu el şi glumim de el.

Poate că o să vi se pară hilar, dar e o legătură între faptul că nu mai sufăr înjurătura şi acela că îmi doresc mult un guvernământ monarhic. Cred eu că unul din avantajele monarhiei este oferirea unui model de comportament, a unui stil. Cu politicieni precum matelotul sau fotbalistul, greu ne vom despărţi de înjurături, fiindcă astea ne sunt modelele.

[Marius22]

Injuratul spune mult despre pornirile noastre launtrice caci gura rosteste cele ale mintii si ale inimii. De aceea nu e de dorit ca altcineva sa ne cunoasca, sau noi sa cunoastem pe ceilalti dupa injuraturi. Atunci cand injuram, nu scoatem la iveala decat necuratia din noi.

Ne inselam, crezand ca ne putem folosi de injuraturi ca de niste arme prin care sa-i ranim pe ceilalti. De fiecare data cand injuram, cuvantul devenit sabie pe propriile buze, ne raneste mai intai pe noi. E o dovada a faptului ca inca nu am invatat sa manuim cu rost cuvintele...

În prealabil postat de Marius22

Injuratul spune mult despre pornirile noastre launtrice caci gura rosteste cele ale mintii si ale inimii. De aceea nu e de dorit ca altcineva sa ne cunoasca, sau noi sa cunoastem pe ceilalti dupa injuraturi. Atunci cand injuram, nu scoatem la iveala decat necuratia din noi.

Asa e, mare lucru e sa ai un limbaj adecvat. Multi spun, pai m-a enervat domne si i-am zis vreo doua si de mama, si de tata, de sfinti, de Paste, de defuncti etc. Eehh, si ce daca te enerveaza unu', macar stii ca ai nervii buni.

Ar fi bine sa putem sa ne tinem limba in frau dupa cum zice Cuvantul, cine face asa isi tine in stapanire tot trupul. In alta parte intr-un limbaj metaforic se spune despre limbaj ca fiind un foc mic, dar ce padure mare aprinde.

[ciprian22]

injuraturile cred ca sunt la baza nevoia omului de asi elibera stresul..in timp..ele au devenit si alt-ceva..in anumite cercuri din zilele noastre..daca nu injuri pari un pic nesigur pe tine..sau de-a dreptul prost..ce ironie..chiar si injuraturile care se refereau la sfinti si..Dumnezeu.au devenit "demodate"..pentru ca au devenit atat de comune incat nu mai au nici un efect asupra celui care le "incaseaza"..un adevar foarte trist...dar oare a cui este vina?avand in vedere ca parintii nostri nu erau atat de obsceni ?nu putem da vina pe tigani..pentru ca nu au obligat pe nimeni sa injure..desi cred ca mai toate injuraturile moderne sunt"inventate" de ei..de unde nevoia majoritatii romanilor de a se exprima asa?