Deparazitare forum de atei nesimtiti si hulitori

[FiulRisipitor]

În prealabil postat de topcat

Auzi, dar te doare mina sa deschizi un topic nou? Asta e topicul cu deparazitarea, unde astept noi mesaje de dragoste.

Deparazitarea a esuat daca mai esti inca aici! :) Glumesc...
Ma temeam ca daca iti arat dragoste nu mai scpa de tine.

[delia31]

[quote=Scotianul;249726]Desi nu suntem intr-o agora va las un text ce poate fi tratat pe sistem agora(intr-un fel)

ATENTIE! Acest text este un citat. Daca este ceva gresit in el>corectati.Daca este ceva eronat dpdv teologic>argumentati pt ca nimeni(!) sa nu persiste in eroare.Daca vreti sa dati vina pe mine pt orice alt aspect in afara ca l-am citat>take a break.Ma intereseaza in special punctul de vedere ortodox dar cred ca se poate pronunta toata lumea.Am observat ca pe acest forum sunt oameni cu solide cunostiinte teologice si prin urmare textul poate fi supus unei analize pertinente.Nu este un text perfect>reprezinta parerea autorului.Ref la citatele biblice>habar nu am ce versiune a Bibliei a folosit Mr.Little.Banuiesc ca nu una ortodoxa(de aceea am si solicitat sprijin ortodox pt verificare).Eu folosesc KJV asa ca verificarea mea nu stiu cata relevanta ar avea dpdv ortodox.Nu stiu multe date despre autor.Nu pot spune ca m-a preocupat in mod deosebit persoana sa.Precizez ca am citit multe alte argumente in favoarea/defavoarea celor spuse de Mr.Little.Azi am postat opinia sa.More to come :))Scopul postului:doresc sa aflu modul cum argumenteaza ortodocsii.
Daca vroiam sa ma paruiesc cu cineva acum eram membru Black Watch si nu postam pe aici.


NOTA:Il voi posta in 3 parti(sper sa nu fie mai multe) pt ca este destul de lung.Acestea fiind spuse>va multumesc anticipat pt opiniile dvs(daca va fi cineva interesat)





Draga scotianule

Dilema autorului si dilema ta si a mea si a multora nu e deloc noua.

Cred ca e de fapt dilema sensului vietii sau a lipsei sensului ei si relatia care exista intre sensul vietii si intruparea, jertfa si invierea lui Hristos.

Daca realitatea dumnezeiasca n-ar fi o imensa TAINA, n-ar mai fi nevoie de credinta.

Nu am pretentia ca as putea dezbate un asemenea subiect, care imi pare mai mult o despicare inutila a firului in 4 si de lipire apoi la loc. Si mai cred ca de fapt nici macar nu e o dilema.

Ramane dilema atata timp cat ne zbatem si incercam sa intram cu bocancii in esenta misterului.

Minunea, cred, nu se cere explicata, ci traita pe dinlauntru.

O sa-i las pe exegetii de pe forum sa se pronunte, desi la cat de dezlanat se dezbate aici una alta, nu stiu daca sunt sanse sa sistematizezi holistic invatatura si doctrina ortodoxa care e incredibil de nuantata si cu multe, multe subtilitati dogmatice.

Ziceam ca intrebarile pe care si le-au pus oamenii de-a lungul istoriei si noi cei de acum aflati la 2000 de ani distanta de mormantul gol , si le-au pus chiar si apropiatii lui Hristos, in speta Toma cel zis Geamanul, si care pentru asta s-a ales si cu porecla de Necredinciosul. Lui i s-a aratat Hristos dupa Inviere si chiar vazandu-L s-a indoit. A cerut si proba tactila.
Multi suntem in postura lui Toma, unii mai mult, altii mai putin.

Dupa Inviere, Hristos S-a aratat apostolilor cu trupul pnevmatizat, indumnezeit, putea trece prin usile incuiate si de aceea nici macar apropiatii Lui n-au inteles rational asta.

Dar de-a lungul istoriei, multi pustnici s-au retras de pe orizontala istoriei si au intrat in adancimea tainelor lui Dumnezeu.

Si le-a luminat Duhul Sfant intelegerea si ne-au transmis si noua, ca scopul vietii omului in intervalul asta scurt dintre viata si moarte este de a se pregati si de a se indumnezei.
De a ajunge la Asemanarea cu Cel care l-a creat .

cum? Pur si simplu, hranindu-ne la propriu (si trupeste si sufleteste) cu Viata care nu e altceva decat Hristos. Pe El Il avem in chip tainic in Potir in Biserica in chip euharistic, nu simbolic, ci real.

Ca sa nu mai lungesc vorba, postez aici un text al Mitropolitului Bartolomeu al Clujului ( cel care a retradus de cativa ani Biblia in versiunea ortodoxa cea mai noua, direct din Septuaginta si originalul grecesc si a inserat cateva mii de note infrapaginale cu explicatii lingvistice, semantice, patristice, istorice etc. De o valoare de nebanuit).

Ca tot vroiai un punct de vedere ortodox.


IPS Bartolomeu Anania

“De doua mii de ani ne purtam prin lume cu Toma de mana si nu stim prea bine de ce i se spunea Geamanul si prea tarziu ne dam seama ca-i suntem deopotriva.

Frate de credinta si indoiala, de infrigurari si asteptare, de cutremur si ingenunchere, el ramane obsesia noastra perpetua si intruparea neputintei noastre de a accepta Bucuria
dintr-odata si fara echivoc.

Exista nu numai o drama a Patimilor, ci si una – mai puternica – a Invierii, si ea se consuma, totodata, in sufletul lui Toma.

In trei trepte se consuma, toate ale lui Toma: el afla si nu-i vine sa creada; vede si inca se indoieste; se infrange si biruie.

Nuantele sunt revelatorii. Toma nu e necredincios prin structura, ci mai degraba ipostaza omului care exclama: e prea frumos ca sa fie adevarat!

El nu e un impietrit, cum devenise – de pilda – Iuda. El nu refuza sa creada; el e doar coplesit de obiectul credintei lui virtuale.

Fenomenul Invierii i se pare colosal.

Poate ca e singurul dintre ucenici care intuieste implicatiile ei cosmice. Toma stie ca adevarul trebuie sa existe in sine, dar il implora sa-i devina certitudine, adica adevarul lui, personal.

Cei zece ii spun: am vazut pe Domnul. El nu le pune la indoiala spusele, ci doar putinta ochilor lor de a nu se fi inselat.

De aceea, el se hotaraste sa faca apel la simtul tactil, cel mai material dintre cele cinci simturi.

Aceasta, in ipoteza ca Domnul i se va arata si lui. Toma il vede pe Domnul.
Si totusi, se indoieste de adevarul Lui. Nu se increde in simtul vazului. El stie ce poate fi o vedenie, o halucinatie, o iluzie optica, o sugestie in masa.

Prevazuse impasul, era pregatit. Nici nu era el intaiul sovaielnic.

Oare Petru nu se indoise de cel ce umbla pe ape? Oare acelasi Petru nu se indoise de dumnezeirea Celui stalcit in batai? Oare Maria Magdalena nu i se plangea Gradinarului ca i se furase Stapanul din mormant?

Toma sedea in fata lui Iisus cu povara – adanc omeneasca – a tuturor indoielilor Vechiului si Noului Testament.

Indoiala e jumatatea drumului dintre credinta si necredinta, si poate duce ori la una ori la cealalta.

Impietritul, in schimb refuza deopotriva si adevarul si certitudinea. El nu solicita miracolul, iar cand acesta se produce totusi si-i ofera evidenta, el va exclama: cu domnul demonilor ii scoate pe demoni.

Toma e un necredincios numai prin aceea ca, bantuit de indoiala, are nesabuirea de a solicita minunea sensibila.

El nu cunoaste credinta pura si inca nu a invatat ca minunea demonstrativa e argumentul vulgar al lui Dumnezeu pentru spiritele vulgare.

Este el un spirit inferior? Pana la acest prag cel putin, asa se arata. Dar Domnul il cunoaste mai bine pe Toma si, inainte ca acesta sa-si fi rostit cererea, intinde palmele spre el, ii ofera urmele cuielor si urma sulitei si…

Aici e minunea! Nu ni se spune ca Toma ar fi ajuns sa atinga cu degetele ranile Domnului. Gestul insusi al lui Iisus de a i se supune sensibil ii sfarama indoiala si-l prabuseste in genunchi. El nu se poate incovoia la treapta spiritului de jos. E un biruitor launtric: ranile Domnului sunt si ale lui Toma, Domnul este si al lui Toma.

Lui Toma i se rosteste Cuvantul. Si ce poate fi mai sensibil decat cel prin care insusi sensibilul si-a luat fiinta? Credinta de acum a lui Toma nu e un triumf al exprientei, nu simturile sunt acelea care-i adeveresc realitatea Inviatului.

El stie ca chiar daca degetul sau ar fi ajuns sa pipaie ranile Domnului, aceasta nu i-ar fi rezolvat dilema din care, rational, nu se poate iesi: daca ceea ce vad e naluca, cum de se lasa pipait? Iar daca are trup, cum de a intrat prin usile incuiate?

Credinta lui e rodul intalnirii dintre om si Dumnezeu in clipa cand unul il cauta iar Celalalt i se imbie.

Sa amintim iarasi de roua care nu poate umezi floarea daca aceasta nu i se deschide?

De curand, giulgiul de la Torino a fost din nou scos la vedere si cateva sute de savanti au indreptat asupra-i lentilele, pelicule, pensete, microscoape electronice, raze de tot felul, izotopi si ordinatoare, ca tot atatea degete ale lui Toma, infipte in ranile lui Iisus. Concluziile par spectaculoase, dar nu ne impresioneaza. O parte din lume continua sa ceara minuni. Dar noi, cei din Duminica Tomii stim ca Minunea e zilnic cu noi, la masura indoielilor si deschiderilor noastre”.

Va multumesc pentru amabilitate si timpul acordat dar mai ales pentru raspuns.Intradevar un raspuns de acest fel asteptam.Prin urmare mi-am notat atent cele scrise de dvs si voi incerca sa aprofundez mai bine sensul celor spuse pt a intelege mesajul din textul dvs.Mereu am crezut in urmatoarea idee>este bine sa intrebi mai multi oameni ce cred pt a vedea cum gandeste fiecare.Poate cineva va avea argumente mai clare decat cele pe care le ai tu.
Postul dvs a exemplificat acest aspect si asta ma bucura pt ca se pare ca putem dialoga si nu neaparat in contradictoriu.Asta este foarte bine.Este un bun inceput.Mai departe>cum o vrea Cel de Sus.Acestea fiind spuse va salut cu respect.

[delia31]

În prealabil postat de Scotianul

Va multumesc pentru amabilitate si timpul acordat dar mai ales pentru raspuns.Intradevar un raspuns de acest fel asteptam.Prin urmare mi-am notat atent cele scrise de dvs si voi incerca sa aprofundez mai bine sensul celor spuse pt a intelege mesajul din textul dvs.Mereu am crezut in urmatoarea idee>este bine sa intrebi mai multi oameni ce cred pt a vedea cum gandeste fiecare.Poate cineva va avea argumente mai clare decat cele pe care le ai tu.
Postul dvs a exemplificat acest aspect si asta ma bucura pt ca se pare ca putem dialoga si nu neaparat in contradictoriu.Asta este foarte bine.Este un bun inceput.Mai departe>cum o vrea Cel de Sus.Acestea fiind spuse va salut cu respect.

@scotianul
mi-e putin jena ca am sarit peste protocol si m-am adresat la per tu, dar fiind pe un forum in care fiecare are cate un id mai mult sau mai putin pretabil la adresari politicoase am zis sa nu cad in ridicol si sa ma adresez cu "stimate domnule scotian", sau si mai haios ar fi stimate domnule topcat sau stimate penticostalulmantuibil (poate or fi ministri sau academicieni ).
no chance

va multumesc pentru respectul cu care mi-ati vorbit desi ma face sa ma simt cam oficial aici pe un forum in care fiecare se simte la un summit international pe probleme existentialiste desi, aflat in fata ecranului suntem in trening sau pijama.

nu e deci nici o problema daca in cazul meu nu foloseste cineva o adresare protocolara.
In cazul dvs. am vazut deja eleganta in exprimare si idei, stilul sofisticat, manierat, debonair pe care am impresia ca de la asemanarea cu prototipul vi se trage mai degraba decat de la britanici.

imi face placere sa va trimit un link de unde va puteti descarca predicile mitropolitului Bartolomeu- un gentleman al Ortodoxiei, mitropolit dar si om de litere de mare finete.

http://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/predica/2006.htm

Eu sunt un protestant pe un blog ortodox.Situatia mea este delicata.Daca ma lansez in teorii teologice>risc sa fiu acuzat de ecumenism.In plus poate ca multi ma considera eretic/sectar
numa bun de trimis pe post de combustibil la Aghiuta.Asa ca indiferent ce as face oamenii ma vor privi cu suspiciune pe sistemu>,,vrea protestantu asta ceva".Asa ca am o singura sansa>sa fiu cat se poate de politicos cu toata lumea.Adica impartial.Si asta din cauza ca imi repugna ideea de scandal.Sunt cumva picat intre 2 transee din care combatantii isi arunca unii altora proiectile pe deasupra capului meu.Scopul meu este simplu:am venit sa aflu mai multe despre ortodoxism.Nu tin neaparat sa fiu intr-o tabara anume.Odata am mincat din acelasi farfurie cu un arab.La final eu i-am multumit Celui de Sus si el lui Allah.Insa am mincat amandoi si nu am crapat de foame.La final fiecare a plecat in lumea lui.Fiecare sa inteleaga ce doreste dar mi-as bucura sa nu se denatureze sensul.Va multumesc pentru link.Ca de obicei doamnele salveaza situatia.O sa dau download la ce gasesc pe acolo.Ma ajuta un amic ortodox.
Va salut cu respect.

[delia31]

În prealabil postat de Scotianul

Eu sunt un protestant pe un blog ortodox.Situatia mea este delicata.Daca ma lansez in teorii teologice>risc sa fiu acuzat de ecumenism.In plus poate ca multi ma considera eretic/sectar
numa bun de trimis pe post de combustibil la Aghiuta.Asa ca indiferent ce as face oamenii ma vor privi cu suspiciune pe sistemu>,,vrea protestantu asta ceva".Asa ca am o singura sansa>sa fiu cat se poate de politicos cu toata lumea.Adica impartial.Si asta din cauza ca imi repugna ideea de scandal.Sunt cumva picat intre 2 transee din care combatantii isi arunca unii altora proiectile pe deasupra capului meu.Scopul meu este simplu:am venit sa aflu mai multe despre ortodoxism.Nu tin neaparat sa fiu intr-o tabara anume.Odata am mincat din acelasi farfurie cu un arab.La final eu i-am multumit Celui de Sus si el lui Allah.Insa am mincat amandoi si nu am crapat de foame.La final fiecare a plecat in lumea lui.Fiecare sa inteleaga ce doreste dar mi-as bucura sa nu se denatureze sensul.Va multumesc pentru link.Ca de obicei doamnele salveaza situatia.O sa dau download la ce gasesc pe acolo.Ma ajuta un amic ortodox.
Va salut cu respect.

@scotianul

Eu cred ca esti o faptura in cautarea lui Dumnezeu cu o eticheta de protestant by default iar multi dintre noi ceilalti ne punem eticheta de firma „Orthodox” pe care o purtam cu impaunare si ramanem doar la asta.

Vai noua, morminte varuite ce suntem!
Ca ni s-a dat o comoara si noi o tinem ingropata si nici nu-i lasam pe altii sa o descopere.

Ce sa zic? face si asta parte din arsenalul alui rau. Pe unii ii are la mana denaturandu-le sau injumatatindu-le adevarul de la care porneste toata credinta si de acum ii lasa in pace ca pot si singuri sa-si regizeze pierzania, iar pe altii ii ataca la ortho-praxie .

Ne atata spiritul justitiar si mai adauga o lentila la ochelarii cu care vedem paiul din ochiul celorlalti.

Eu cred ca suntem toti bolnavi, dar cat suntem inca pe cale ne putem insanatosi. Unii sunt bolnavi de necredinta, altii de fanatism, unii de autosuficienta , altii de destructive low self-esteem si falsa smerenie, unii de pacate trupesti grele, altii de mandria ca nu sunt ca ei.

Toti suntem bolnavi sufleteste si toti avem nevoie de tamaduire de la Hristos. Si nimeni nu stie daca nu cumva ateul sau ereticul, in zbaterea lor pentru Adevar nu ajung inaintea multora la Hristos.

Ce, nu s-a intamplat ca Sf. Ciprian, vrajitor ce lucra cu puterile intunericului sa ajunga sfant? Sau Maria egipteanca, din prostituata sa devina sfanta? Sau altii si altii? Nu e Hristos cel mai mare expert in transformari de 180 de grade?

Noi, ortodocsii avem intr-adevar multe hibe si ne poticnim des, dar avem si un avantaj de care chiar ne folosim, o avem pe Maica Domnului si pe prietenii lui Hristos si ei ne vad ce habauci suntem si mai pun cate o vorba buna pentru noi. Si asta nu-i putin lucru.

Da-ne Doamne sa nu ne poticnim din cine stie ce nimicuri si sa-i facem si pe altii sa se poticneasca, ca vezi in ce hal ne-a adus nebunia noastra! bye

În prealabil postat de delia31

Ramane dilema atata timp cat ne zbatem si incercam sa intram cu bocancii in esenta misterului.
Minunea, cred, nu se cere explicata, ci traita pe dinlauntru.

In esenta si mult mai prozaic, credinta e o virtute.
Dar chiar asa e?

[delia31]

În prealabil postat de topcat

In esenta si mult mai prozaic, credinta e o virtute.
Dar chiar asa e?

draga topcat
ca tot suntem pe topicul cu deparazitarea unde iti astepti noi mesaje de dragoste, uite aici unul.
de la Mitropolitul Bartolomeu citire.

e putin cam lung dar sper sa ai rabdare sa-l parcurgi pe dinlauntrul lui si iti va raspunde si la intrebarea de mai sus.
il fragmentez in mai multe parti.

IPS Bartolomeu

Despre credinta (1)


“ Intr-o zicere populara, Sfantului Apostol Toma I s-a facut un renume pe care, dupa parerea mea, nu-l merita. I se spune cuiva: “Esti Toma necredinciosul! Asa este mustrat un om care refuza sa admita evidenta.

Numai ca Toma nu refuzase evidenta, ci, dimpotriva, o pretindea. El nu tagaduise faptul in sine al Invierii Domnului, ci se indoia ca ceea ce-I spuneau fartatii sai ar fi fost adevarat.

Sa admitem insa ca Toma n-ar fi crezut ca Iisus inviase din morti. Nu ar fi fost primul. In pofida faptului ca Domnul le spusese ucenicilor Sai, in repetate randuri, ca va patimi si va muri, dar ca a treia zi va invia, nimeni nu-I daduse crezare. Daca i-ar fi dat, atunci aceasta a treia zi ar fi fost asteptata cu emotie si infrigurare, toti ar fi masurat ceasurile si clipele pana ce vestea va fi izbucnit de naprasna.

Nu s-a intamplat asa. Dimpotriva, toti cei 11, inca tremurand de frica iudeilor, sedeau incuiati in casa, cu sentimental ca fusesera tradati si parasiti. In dimineata aceleiasi zile, mironositele au mers la mormant ca la un mort. Maria Magdalena, dupa ce a vazut ca mormantul era gol, a crezut ca mortul fusese stramutat. Cand ele le-au spus ucenicilor ce aflasera de la inger si ca ele insele Il vazusera pe Domnul, acestia le-au spus ca sunt scrantite la cap.

Dupa ce Petru insusi alergase la mormant si-l vazuse gol, n-a facut altceva decat sa se mire. Oamenii nu credeau, pentru ca faptul in sine al Invierii parea incredibil.

De trei ori il vazusera pe Iisus chemand oameni din moarte si inviindu-I (fiica lui Iair, fiul vaduvei din Nain si Lazar), dar dupa toate probabilitatile, oridecateori Domnul vorbise despre propria Sa inviere ( precedata de patimi si moarte ), ei o luasera drept o metafora pentru nu se stie ce lupte si triumf. Asadar, de ce doar lui Toma I se atribuie pacatul necredintei?


Din pericopa evanghelica pe care ati auzit-o astazi, ati retinut desigur, ca primul episod s-a petrecut asa: Toma a fost absent la prima intalnire a lui Iisus, de dupa Inviere, cu cenicii Sai. Dupa cateva zile, el se afla impreuna cu ei, iar acestia ii spun ca L-au vazut pe Domnul. Dar faptul ca Iisus li se aratase nu era un argument ca El, neaparat, si inviase.

Ca oricare altul, Toma stia ca exista iluzii optice si auditive (este ce va spune si Eminescu intr-o poezie: “urechea te minte si ochiul te-nsala”).

Cand, cu o vreme in urma, in timp ce ucenicii navigau, noaptea, pe mare, Domnul le aparuse mergand cu picioarele pe valuri, ei au strigat de spaima, crezand ca vad o naluca. Chiar si dupa inviere, la lumina zilei, cand Domnul li s-a aratat prin surprindere, ei, tot cuprinsi de spaima, “credeau ca vad duh”.

Iata de ce Toma, nevrand sa fie prada unei inselari a ochiului, cere proba tactila; aceasta, pentru ca, dintre toate cele 5 simturi, acela al pipaitului pare cel mai concret si, deci, cel mai credibil. Prin acesta el cauta sa se convinga de un fapt esential: ca acest Iisus, ale carui rani puteau fi nu doar vazute, ci si pipaite, este una si aceeasi persoana cu Cel rastignit, mort si ingropat.

A fost oare Toma intr-adevar un necredincios?
Nu, iubitii mei, ci mai degraba un sceptic. El face parte din categoria acelor oameni care nu primesc un adevar pe de-a gata, numai pentru aceea ca l-au citit sau auzit. Sa stiti de la mine ca, in domeniul cunoasterii, indoiala e un fapt pozitiv si constituie o metoda de lucru. Am sa va dau pentru inceput, un exemplu absolute elementar, la indemana oricui: Ai de facut un calcul mathematic, il faci si apoi il verifici, asta inseamna ca, constient sau nu, te-ai indoit de capacitatea ta de a nu gresi. Chiar si cand lucrezi pe calculator, mai faci cel putin o proba sau doua, caci aceasta masina perfecta e operata tot de un om, care poate gresi intrarile sau comenzile.

Orice pas in progresul stiintific sau in atitudinea comportamentala este precedat de indoiala. Un fizician din vechime a enuntat ca doua linii paralele nu se intalnesc niciodata. Peste secole a venit un altul care a pus la indoiala prima asertiune si a descoperit ca doua linii paralele se pot intalni la infinit. Stiti care e minunea? Amandoua sunt – sau pot fi – adevarate.

Eu m-am dus de curand la un doctor, profesor universitar, mare specialist in domeniul sau. Dupa ce m-a examinat cu de-amanuntul, mi-a prescris niste medicamente pe o reteta, dar mi-a spus : peste 10 zile mai treceti pe la mine, ca sa vad dac-am nimerit-o!... Am trecut, o nimerise!... Cu toata nota ei de umor, imprejurarea demonstreaza probitatea stiintifica si responsabilitatea morala a unui savant.

Bine-bine, veti zice, daca indoiala poate fi un factor pozitiv in cercetare, poate fi tot astfel si in religie?

Da si nu. Da, pentru ca si in materie de credinta exista cercetare. Se vantura prin lume un fel de slogan care vrea sa discrediteze actul credintei, ca fiind nestiintific: “crede si nu cerceta”. Nimic mai fals! Tocmai dimpotriva : “ rataciti nestiind Scripturile”, i-a dojenit Domnul pe saduchei. Asadar, ignoranta duce la ratacire.

Dar, pentru a sti Scripturile, e necesar ca mai intai sa le cercetezi. Cercetarea insa presupune o metoda de lucru: lectura repetata a unui text si interpretarea care duce la adevar, iar aceasta, de cele mai multe ori, nu se poate face de unul singur.
Amintiti-va de demnitarul etiopian care, mergand in careta, citea cu glas tare un text din profetul Isaia. Vazandu-l, diaconul Filip il intreba: “intelegi tu oare ce citesti?” La care i se raspunde : “cum as putea sa inteleg daca nu ma va calauzi cineva?”
Iar Filip s-a urcat in careta si i-a talcuit textul (un text intr-adevar foarte dificil, o profetie despre venirea lui Mesia ). Este ceea ce se petrece si cu noi, astazi, aici. Fratiile voastre nu ati citit textul evanghelic, dar l-ati auzit si apoi m-ati asteptat pe mine sa vi-l talcuiesc. Aceasta inseamna cercetare, pentru ca prin ea sa ajungeti la credinta sau sa va intariti credinta.

Or, aceasta cercetare presupune si un dubiu: va indoiti ca puteti pricepe singuri un anume adevar de credinta si ati apelat la ajutorul meu, asa cum si eu, la randu-mi, indoindu-ma ca stiu tot, am apelat la Sfintii Parinti si la cei mai destoinici decat mine.

Nu pentru ca, in materie de credinta, e bine sa nu te indoiesti. Totusi, ma intorc si zic: “ e bine sa nu te indoiesti, dar, omeneste, te poti indoi. V-o spune un om batran, calugar, preot si arhiereu, care, nu o data in viata lui s-a indoit, atat in tinerete, cat si mai tarziu.

[delia31]

@topcat
continuare
despre credinta(2)

Indoiala nu e necredinta, ci cumpana dintre credinta si necredinta; de fapt, ea e credinta, dar putina.

Acum e momentul sa va spun ca ea, credinta nu e o insusire oarecare, nu e un sentiment sau o simpla virtute morala, ci e putere, e dinamica spirituala care se manifesta cantitativ. Credinta poate fi, totodata, multa, putina sau putintica, iar efectele ei sunt pe masura acestor cantitati. Daca e totala, poate muta muntii din loc. Daca e putina, si rezultatul lucrarii ei va fi modest. Pentru ca ea sa produca un anumit efect e necesar ca ea sa aiba o putere corespunzatoare.

Am sa va dau un exemplu. Dupa cum se stie, metalele au grade de topire specifice. Sa zicem ca un metal se topeste la o temperature de 1250 de grade. Furnalul dezvolta o caldura din ce in ce mai ridicata, care ajunge la 1000, 1100, 1200 de grade – sau chiar ceva mai mult - dar dintr-un motiv oarecare (combustibilul nu e de cea mai buna calitate, sa zicem) se opreste aici. Temperatura e foarte mare, dar nu destul de mare, deci putina. Daca nu atinge 1250 de grade, metalul nu se topeste; si, daca nu se topeste, caldura e inutila, fiindca nu si-a atins scopul; de fapt, e ca si cum n-ar fi.

Iar acum, doua exemple din Noul Testament. V-am amintit de Iisus umbland pe valuri. La un moment dat, Petru ii spune: “Doamne, daca esti Tu, porunceste si vin la Tine pe apa”,
Acest “daca” e deja un semn de indoiala. Domnul il cheama, Petru merge pe apa, dar, uitandu-se imprejur, incepe sa se scufunde, cere ajutor, Domnul i-l da si-l dojeneste bland: “Putin credinciosule, de ce te-ai indoit?”

Intr-o alta imprejurare, ucenicii L-au intrebat pe Domnul de ce ei nu fusesera in stare sa scoata demonul dintr-un copil lunatic. Raspunsul: “Din pricina putinei voastre credinte”. E sigur ca apostolii, incercand sa scoata demonul, nu au crezut total, fara nici o rezerva, ca o pot face;
s-au indoit si s-au dat batuti. Tatal copilului a venit apoi la Hristos si I s-a adresat lui Lui:
“ daca Tu poti face ceva, fie-ti mila”. Deci a pus inainte un dubitativ: “daca”.
Iar Domnul ii raspunde tot printr-un dubitativ: “Daca tu poti crede, toate ii sunt cu putinta celui ce crede”

Asadar, inerenta firii omenesti, indoiala nu e de dorit, dar ni se poate intampla. Important este ca ea sa nu te duca la necredinta, ci dimpotriva. Pentru aceasta e de trebuinta si rugaciunea, caci credinta e o virtute teologica si, prin urmare, poate fi dobandita ca un dar al lui Dumnezeu : “cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” a exclamat catre Iisus tatal copilului lunatic.

Si acum, sa ne intoarcem la Toma. Dupa cateva zile, el se afla impreuna cu cei 10 intr-o incapere cu usile incuiate, cand Domnul le-a aparut in mijloc, binecuvantandu-i .
Adresandu-i-se, Domnul i-a oferit ranile din maini, din picioare si din coasta, indemnandu-l sa le pipaie si sa creada.

Iubitii mei, de abia acum ii putem spune Apostolului “Toma necredinciosul”. Daca pana in acest moment era doar un sceptic, acum si aici devine, pentru cateva minute, necredincios. De ce? Pentru ca cum si aici, el constatase un fapt uluitor: Domnul aparuse in mijlocul lor, asa dintr-o data, salutandu-i. Dar aceasta se petrecea intr-o incapere care, chiar si la ora aceea, avea usile incuiate. V-am spus ca apostolii erau inca stapaniti de frica. (aici as face o paranteza: nici cei 10 apostoli care-L vazusera pe Iisus inviat, nu aveau o credinta totala, neconditionata : credinta totala presupune si prezenta curajului : un Iisus inviat era nu numai un biruitor al propriei sale morti dar si garantia puterii absolute asupra dusmanilor, garantia ca El isi apara ucenicii de rautatea acestora, ceea ce i-ar fi indreptatit sa iasa la lumina. Dar n-au facut asa: curajul il vor dobandi de abia in ziua pogorarii Duhului Sfant, cand ei insisi vor dechide usile incuiate si vor aparea, plini de intelepciune si indrazneala in fata multimilor. )

Dar inainte de a merge mai departe, vreau sa va mai spun ceva. Episodul Lui Toma se afla istorisit numai in Evanghelia a patra, cea a Sf. Ioan.

Se stie ca Sf. Ioan Evanghelistul a trait mult si ca, spre sfarsitul vietii sale, a aparut erezia si secta dochetistilor (gr. dokeo = a (se) parea ) , care pretindeau ci Iisus Hristos nu a avut trup real, ci unul aparent si ca, in consecinta, nici suferinta Sa de pe cruce nu ar fi fost reala, ci aparenta. Sfantul Ioan i-a combatut pe dochetisti in doua din epistolele sale, denuntandu-I ca amagitori si antihristi.
Iata, deci si ratiunea practica, misionara pentru care el a introdus in Evanghelia sa drama de constiinta a lui Toma.

De ce tocmai acum si aici devine Toma cu adevarat necredincios? Pentru ca, acum si aici, se izbeste de marea dilemma: daca Domnul are trup real, cum de a patruns prin pereti? Iar daca are trup aparent, cum de se lasa pipait? Din aceasta dilemma nu se poate iesi, caci la capatul fiecarei incercari sta imposibilul.

Toma ceruse proba tactila, iar Domnul i-o ofera acum cu o siguranta vecina cu porunca. Apostolul isi da seama ca chiar daca L-ar asculta pe Domnul si i-ar pipai ranile, dilema lui ramane intreaga. El nu are decat sa-I cada in genunchi si sa exclame: “Domnul meu si Dumnezeul meu”! ceea ce inseamna ca Domnul nu e altcineva dacat invatatorul , iar invatatorul nu e altcineva decat Dumnezeu.

In final, Iisus ii spune lui Toma: “pentru ca M-ai vazut, ai crezut”. Va rog, fratilor , sa retineti, nu spune : “pentru ca M-ai pipait, ci pentru ca M-ai vazut”. Asadar, simtul vazului, pe care se rezemase indoiala, devine acum certitudine, dar nu ca rezultat al probei solicitate, ci pur si simplu ca act de credinta.

Trebuie sa admitem, iubitii mei, ca chiar si acum dupa toate cel petrecute, dilema lui Toma ramane intreaga. De ce? Pentru ca Toma nu stie un lucru pe care-l va afla mai tarziu, mai ales prin Apostolul Pavel: natura trupului lu Iisus de dupa Inviere, trupul material de carne si oase, pe care Domnul il avea de la Fecioara Maria, devenise prin Inviere, trup indumnezeit, duhovnicesc.
El trecuse dintr-o stare de existenta in alta stare de existenta, dar ramanand acelasi. Pentru o mai buna intelegere, va dau un exemplu pamantesc la indemana oricui: se stie ca apa se prezinta sub trei stari- lichida, care e cea obisnuita, solida, sub forma de gheata sau zapada si gazoasa, sub forma de abur. Ea, insa, indiferent de starea in care se afla, ramane aceeasi, cu aceeasi compozitie chimica, adica doua molecule de hidrogen si una de oxigen. Ca sa devina gazoasa, gheata trebuie mai intai sa treaca prin starea lichida.

Exista insa in natura si asa-zisele substante volatile, cum e camforul, care din starea solida trece direct in cea gazoasa. Exemplele acestea pot sa para cam grosolane in raport cu ceea ce vreau sa va spun, dar doresc din toata inima ca fratiile voastre sa aveti o cale de acces catre acest uimitor fenomen al transfigurarii materiei.

[delia31]

continuare (3)

Aceasta, cu atat mai mult cu cat mai toti suntem direct interesati: la invierea cea de obste, de la sfarsitul veacurilor, trupul fiecaruia din noi, realcatuit din moarte si realaturat sufletului, va avea aceeasi natura ca trupul inviat al Domnului Hristos. Penduland intre cele doua extreme, Sf. Pavel ne lamureste asupra trupului omenesc: “se seamana intru stricaciune, invie intru nestricaciune: se seamana intru necinste, invie intru slava; se seamana intru slabiciune, invie intru putere; se seamana trup firesc, invie trup duhovnicesc” .

Or, prefigurarea si garantia acestui trup duhovnicesc al omului este insusi trupul cel inviat al lu Iisus: un trup care patrunde prin materie, care poate sa manance si sa bea fara sa aiba nevoie de hrana, care poate fi recunoscut sau nerecunoscut, care poate sa apara sau sa dispara, care are aceeasi identitate cu persoana care il poarta si care este tot atat de real pe cat pare de ireal.

Prin urmare, necunoscand, atunci acest adevar, Toma va continua sa ramana nedumerit pana in clipa in care-l va afla. Acesta este motivul pentru care Domnul, oferindu-I ranile cu indemnul de a I le pipai, adauga “si nu fi necredincios, ci credincios!”.

Acum e momentul sa va aduc aminte de parerea mea ca Toma nu-si merita numele de “necredinciosul”. Cu toate acestea, e clar ca Domnul il numeste astfel. Si pe buna dreptate. Va vorbeam de temperatura din furnal care, daca nu atinge gradul specific de topire a metalului, acesta nu se topeste; prin aceasta, ea este ca si cum n-ar fi.

Umbland pe mare, Petru nu a avut in el atata credinta cat sa-l tina deasupra. In fata copilului demonizat, apostolii – toti la un loc- nu au avut cantitatea de credinta necesara sa alunge demonul. In cazul lui Toma – pe care l-am numit “Scepticul” – credinta lui nu era nici macar atata cat sa-I topeasca indoiala, asadar, ea era ca si cum n-ar fi fost. In acest sens il numeste Domnul, pe buna dreptate “necredincios”.

Dar dupa ce Toma ii cade in genunchi si-L recunoaste, marturisindu-L, ca pe Domnul si Dumnezeul Sau, Iisus conchide: “fericiti cei ce au crezut fara sa fi vazut”.

Iubitii mei, daca toate cuvintele Domnului s-au adresat lui Toma, aceste ultime cuvinte ni se adreseaza noua, celor de acum si din toate timpurile. De ce ni se fagaduieste fericirea? Pentru ca noi credem si marturisim pe Hristos cel inviat fara sa-L fi vazut aievea, cu ochii trupului, asemenea lui Toma si fara sa pretindem probe materiale. De ce nu pretindem probe? Pentru ca noi stim ca o realitate de natura spirituala nu se cere dovedita cu experienta de natura materiala . Nu exista intrebare mai neghioaba decat aceea a celui ce intreaba “ Ce, l-ai vazut tu pe Dumnezeu, ca sa-mi spui ca exista? …”

Veti fi aflat ca intr-o biserica din Torino, in Italia, se afla o relicva mult controversata, anume giulgiul in care a fost infasurat trupul lui Iisus inainte de a fi fost asezat in mormant. De cateva ori, Papa a aprobat ca aceasta relicva sa fie pusa la indemana unor oameni de stiinta, spre a-l examina cu toate mijloacele fizico-chimice moderne. Unii spun una, altii spun alta. Dar pentru mine, cel credincios, nu aceasta este important; eu cred in moartea si invierea lui Iisus, indiferent daca giulgiul din Torino este autentic sau nu. Aceasta este credinta pura, fara argumente stiintifice, pe care Domnul i-a cerut-o lui Toma.

Or, ce este credinta? Ne-o spune Sf. Pavel: “ credinta e fiintarea celor nadajduite, dovada lucrurilor celor nevazute” .
Sa cercetam aceasta fraza in ordine inversa. Eu nu L-am vazut pe Dumnezeu, dar credinta mea e o dovada – mai intai pentru mine- ca El exista, ca si lumea spirituala pe care a creat-o .
Prin credinta, aceasta lume, desi spirituala, devine palpabila, o realitate mai puternica chiar decat aceea care-mi sta nemijlocit, sub simturi. Este ceva asemanator cu o alta afirmatie a Mantuitorului, privitoare la puterea rugaciunii: “pe toate cate le cereti rugandu-va, sa credeti ca le-ati si primit si le veti avea”. Aceasta inseamna ca noi, prin credinta, dobandim ceva din insusirea Creatorului, in sensul ca ceea ce pentru noi e virtual, pentru El este real: o fagaduinta a lui Dumnezeu devine realitate in chiar clipa cand El a rostit-o . Ne-a spus-o tot marel Pavel “ Dumnezeu, pe cele ce nu sunt le cheama ca si cum ar fi”.

Credinta, insa, este si “fiintarea celor nadajduite” . Or, ce se intampla acum? V-am explicat mai sus de ce Toma scepticul a devenit Toma necredinciosul: pentru ca el, atunci, nu stia nimic despre natura duhovniceasca, indumnezeita a trupului lui Iisus Cel Inviat.
Noi, insa, cei de acum, stim. Si v-am spus ca o stim tot de la Pavel.
Dar in timp ce credinta noastra in natura trupului inviat al lui Hristos este ancorata in trecut – si se refera numai la El - , credinta in natura trupurilor se proiecteaza in viitor si se refera la propriile noastre trupuri care vor invia la sfarsitul veacurilor, odata cu cea de-a doua venire a Domnului, cand va incepe viata viitoare.

“Fiintarea celor nadajduite” inseamna o speranta care, prin credinta, devine realitate. Cum adica, devine realitate? Obiectul sperantei se afla intotdeauna in viitor, la capatul unui dor. Zice un ostas de pe front: Sper ca Dumnezeu sa-mi ajute sa ajung intreg si sanatos acasa, la ai mei. Speranta e o dorinta, dar nu o certitudine. Ei bine, prin credinta, ea devine certitudine: ceea ce inca nu s-a petrecut e ca si cum s-ar fi petrecut. Cu aceasta credinta, ostasul se lupta vitejeste, trece nevatamat prin toate primejdiile si se intoarce intreg si sanatos acasa. Credinta i-a “fiintat” obiectul nadejdii. Cu fiecare pas inainte, el si-a scurtat drumul catre ai sai in asa fel incat capatul drumului se afla cu el, in ranita.

Asa e, dragii mei si cu noi. Noi spunem in Simbolul Credintei: “astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie”. Ei bine, daca acestei asteptari ii adaugam credinta pura, neconditionata, totala, atunci cele doua fenomene viitoare devin, pentru cel ce le asteapta, doua realitati atat de sigure ca si cum ele ar exista chiar in clipa de fata.

Numai asa putem intelege raspunsul pe care Domnul Iisus l-a dat celor ce-L intrebasera cand va veni imparatia lui Dumnezeu: “Iata, imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru”.
Asadar, nu sunt doua imparatii ale lui Dumnezeu, ci una singura, dar ea li se ofera oamenilor in doua modalitati: omului obisnuit, care doar o asteapta, ea e la capatul sperantei. Celui imbunatatit, care si-o insumeaza prin credinta, ea este o realitate imediata. In primul caz, imparatia este cea care-l poarta pe om in drum sprea ea. In al doilea caz, omul este cel care o poarta spre propria ei finalitate.
Vedeti acum, iubitii mei, cat de minunata este credinta voastra, a celor ce credeti fara sa fi vazut? Macar ca nu L-ati vazut pe Hristos in trupul Sau cel inviat, macar ca inca n-ati vazut viitoarea natura a trupurilor voastre inviate, prin credinta ati devenit contemporani si cu inceputul si cu sfarsitul imparatiei lui Dumnezeu. Va indoiti cumva de fericirea voastra? Domnul v-a fagaduit-o iar El, va rog sa ma credeti, se tine de cuvant.’’

Bartolomeu Anania, Cuvinte de invatatura, Editura Renasterea, 2009.