Exerciţii de gândire: probleme filosofice

[CristianR]

Sunt tentat să spun că întrebările tale sunt retorice. Practic, ne întrebi dacă preferăm să ne mințim, în loc să acceptăm un adevăr dureros.
Însă cred că orice creștin cunoaște răspunsul.

[Mihailc]

În prealabil postat de CristianR

Sunt tentat să spun că întrebările tale sunt retorice. Practic, ne întrebi dacă preferăm să ne mințim, în loc să acceptăm un adevăr dureros.
Însă cred că orice creștin cunoaște răspunsul.

Întrebările or fi retorice, însă problema pe încearcă să o lămurească nu e cât de puţin "retorică"....

[CristianR]

Punctul 2, la ambele întrebări. Suferința însoțește, adesea, adevărul. Chiar îl lămurește, uneori (în sensul folosit de Sf. Pavel, așa cum zgura se separă de aurul curat, atunci când este topit la foc).

[Mihailc]

În prealabil postat de CristianR

Punctul 2, la ambele întrebări.

Mulţumesc! Oferă-mi un argument, dacă se poate bazat mai mult pe experienţa de viaţă.....

[CristianR]

2. Acceptând adevărul şi anume faptul că aţi petrecut clipe minunate împreună, că ai simţit adierea fericirii, că aţi avut planuri frumoase, că pierzi o oportunitate uriaşă detaşându-te de persoana respectivă etc.

Între prima variantă și cea citată mai sus, diferența este că, pentru a te menaja, în prima negi importanța persoanei celuilalt și, într-un anumit fel, subiectiv, îl omori. Vrei să-l îngropi, negând că l-ai cunoscut în ceea ce are el unic, negând că ai avut o relație (fie și doar incipientă) unică (Ești ca oricare). Și mințindu-te în acest fel, retrăgându-i iubirea care-i dădea și lui, dar și ție, viață, te omori și pe tine însuți, totodată. Este, din această cauză, un păcat.

În a doua opțiune, îl menții viu în sufletul tău cu prețul durerii, dar rămâi și tu însuți viu în acest fel. Dacă sentimentele au ajuns suficient de profunde, este probabil ca din această cauză în inima ta să nu mai rămână loc pentru altcineva. Este un preț mare, însă consider că merită.

[Mihailc]

În prealabil postat de CristianR

Între prima variantă și cea citată mai sus, diferența este că, pentru a te menaja, în prima negi importanța persoanei celuilalt și, într-un anumit fel, subiectiv, îl omori. Vrei să-l îngropi, negând că l-ai cunoscut în ceea ce are el unic, negând că ai avut o relație (fie și doar incipientă) unică (Ești ca oricare). Și mințindu-te în acest fel, retrăgându-i iubirea care-i dădea și lui, dar și ție, viață, te omori și pe tine însuți, totodată. Este, din această cauză, un păcat.

În a doua opțiune, îl menții viu în sufletul tău cu prețul durerii, dar rămâi și tu însuți viu în acest fel.

Excelent! Mulţumesc încă o dată, la modul cel mai sincer!

[oaie_cugetatoare]

În prealabil postat de Mihailc

1. Să ne ferim de suferinţă autoamăgindu-ne cu minciuni mentale cu efect analgezic asupra sufletului.

sau

2. Acceptăm adevărul din străfundul inimii cu riscul suferinţei

Să presupunem că aţi ieşit dintr-o relaţie de prietenie cu posibilităţi de evoluţie în dragoste. Cum e mai bine pentru un credincios să gestioneze despărţirea?


1. Folosind argumentul vulpii din celebra fabulă, care s-a consolat singură pentru neputinţa de a ajunge la struguri, spunându-şi că erau oricum acri. Vânzându-ţi singur gogoşi, adică minciuni cu efect autoamăgitor cum că persoana de care te-ai despărţit nu era potrivită cu tine, aveaţi discuţii în contradictoriu pe teme etice sau teologice (oricum fără efect asupra vieţii practice imediate), că nu se încadra în toate aşteptările tale etc.

2. Acceptând adevărul şi anume faptul că aţi petrecut clipe minunate împreună, că ai simţit adierea fericirii, că aţi avut planuri frumoase, că pierzi o oportunitate uriaşă detaşându-te de persoana respectivă etc.

Aştept cu interes opiniile voastre!

Varianta 2, pentru in cazul variantei 1, nu facem decat sa ne cream o minciuna si sa distorsionam realitatea.Iar atunci cand ne facem realitatea distorsionata si difuza, automat vom vedea si alte lucruri distorsionate si difuze deoarece ne educam creierul sa proceseze toate evenimentele din jurul nostru, care se reflecta asupra persoanei noastre in mod distorsionate.

Si fara sa bagam de seama, ne cream o realitatea falsa ( "virtuala" ) in care incepem sa evoluam.Cu alte cuvinte ne obisnuim sa traim in minciuni si chiar o sa inceapa sa ne placa acest lucru.

Rezultatul este ca o sa consideram minciuna ca pe un lucru normal si uneori chiar vital pentru a ne desfasura activitatile iar in creierul nostru o sa se inverseze valorile.

Cee ce in realitate este adevarat vom considera a fi fals, iar ceea este in realitate fals, vom considera ca fiind adevarat deoarece ne-am educat gandirea in acest sens.
Exemplu concret:vezi politicienii.

[Mihailc]

Un răspuns de bună calitate, oaie_cugetătoare, mulţumesc!

Ce-i de făcut când această travestire a minciunii în aparenţa adevărului oferă realmente confort psihic şi "linişte" morală? Cum îl scoţi pe înşelat din autopăcăleala lui convenabilă?

În prealabil postat de Mihailc

Nu-mi dau seama cât de filozofică e dilema mea, dar ştiu că m-aş bucura să aflu cât mai multe păreri.

Ergo, cum credeţi voi că e mai bine să procedăm, în calitate de creştini, în împrejurări de viaţă concrete: 1. Să ne ferim de suferinţă autoamăgindu-ne cu minciuni mentale cu efect analgezic asupra sufletului sau 2. Acceptăm adevărul din străfundul inimii cu riscul suferinţei

Să presupunem că aţi ieşit dintr-o relaţie de prietenie cu posibilităţi de evoluţie în dragoste. Cum e mai bine pentru un credincios să gestioneze despărţirea?

1. Folosind argumentul vulpii din celebra fabulă, care s-a consolat singură pentru neputinţa de a ajunge la struguri, spunându-şi că erau oricum acri. Vânzându-ţi singur gogoşi, adică minciuni cu efect autoamăgitor cum că persoana de care te-ai despărţit nu era potrivită cu tine, aveaţi discuţii în contradictoriu pe teme etice sau teologice (oricum fără efect asupra vieţii practice imediate), că nu se încadra în toate aşteptările tale etc.

2. Acceptând adevărul şi anume faptul că aţi petrecut clipe minunate împreună, că ai simţit adierea fericirii, că aţi avut planuri frumoase, că pierzi o oportunitate uriaşă detaşându-te de persoana respectivă etc. Aştept cu interes opiniile voastre!

Cu privire la primele doua posibilitati,puse in antiteza,cel mai des,in viata,am constatat ca se intimpla prima,poate si datorita faptului ca omul modern,lipsit de o cultura crestina a suferintei si bulversat de factorii duri ai lumii moderne pare a-si fi pierdut capacitatea si de a intelege suferinta si de a o gestiona,in sensul de a-i da un sens si a nu o lasa sa devina o ghilotina spirituala.Suntem foarte putin dispusi la suferinta si probabil ca instinctul de consevare va lua primul cuvantul in aceasta dilema,pt ca in zilele noastre conteaza supravietuirea imediata,mai putin intelegerea sensului unor notiuni profunde,intelegere care necesita inevitabil timp si...suferinta :) Comoditatea noastra de a expedia totul in rezolvabil instant si predictibil ucide practic orice posibilitate de a sta fata in fata cu tine,chiar prin intermediul suferintei.Fara acest exercitiu curajos si necesar viata devine un fel de lenjerie pe care o achizitionezi si o schimbi fara regrete,bucuros ca nu a ras nimeni de tine in public pt ca,nu-i asa,traim timpuri cand imaginea este totul iar suferinta umana nu da bine-n poza :)

Cu privire la a doua antiteza a doua varianta,paradoxal,in diagonala de conceptia moderna,este mai curajoasa pt ca include in ea inclusiv reluarea relatiei,undeva candva,daca se mai poate,pe o temelie nu numai sincera dar si mai benefica pt ca ai realizat ce iti poate oferi cel de langa tine.Daca,totusi,nu se mai poate macar intelegi o lectie,in sensul ei real,inveti ceva si despre tine si despre cel de langa tine si mai descoperi ceva:curajul si puterea de a merge inainte,chiar si prin suferinta unei greseli.In prima varianta doar fugi,si de tine si de realitate si mai devreme sau mai tarziu asta nu iti va garanta o evitare completa a unei dure lectii a realitatii,de tipul unei inscriptii hazlii de pe un zid ,,loc de dat cu capul" :) In filmul ,,Naufragiatul" cu Tom Hanks(desi film este o buna lectie de viata) pe erou,pe aceea insula pustie l-a tinut in viata dragostea pt sotia lui,deseori,in momente de criza,omul se intoarce pt sustinere la cele mai profunde resorturi ale sale.La intoarcere eroul constata ca sotia sa nu l-a asteptat.Pare ceva profund nedrept si extrem de dureros dar foarte uman,din perspectiva lumii in care traim.In aceasta situatie ori claca complet,sub ruinele iluziilor sale (care culmea este ca l-au tinut in viata)ori infrunta realitatea si incerca sa mearga mai departe,pas cu pas,zi de zi,incercand sa se regaseasca pe sine si sensul iubirii.Finalul probeaza ca alegerea acceptarii realitatii si curajul de a continua deschide o poarta nebanuita:farmecul vietii are mereu ceva nou de oferit,chiar si atunci cand crezi ca s-a terminat si nu mai exista speranta.

Speranta,ca si dragostea si suferinta,va exista mereu,cat va fi si aceasta lume si daca Apostolul Pavel spunea ca dragostea este mai mare decat toate atunci speranta nu va muri niciodata,chiar si atunci cand suferinta te loveste,pt ca dragoste fara speranta nu exista.Poate ca suferinta este locul de unde te ridici pt a le descoperi pe ambele cateodata... :)

[freehugs]

În prealabil postat de Mihailc

Nu-mi dau seama cât de filozofică e dilema mea, dar ştiu că m-aş bucura să aflu cât mai multe păreri.

Ergo, cum credeţi voi că e mai bine să procedăm, în calitate de creştini, în împrejurări de viaţă concrete:

1. Să ne ferim de suferinţă autoamăgindu-ne cu minciuni mentale cu efect analgezic asupra sufletului.

sau

2. Acceptăm adevărul din străfundul inimii cu riscul suferinţei

Să presupunem că aţi ieşit dintr-o relaţie de prietenie cu posibilităţi de evoluţie în dragoste. Cum e mai bine pentru un credincios să gestioneze despărţirea?


1. Folosind argumentul vulpii din celebra fabulă, care s-a consolat singură pentru neputinţa de a ajunge la struguri, spunându-şi că erau oricum acri. Vânzându-ţi singur gogoşi, adică minciuni cu efect autoamăgitor cum că persoana de care te-ai despărţit nu era potrivită cu tine, aveaţi discuţii în contradictoriu pe teme etice sau teologice (oricum fără efect asupra vieţii practice imediate), că nu se încadra în toate aşteptările tale etc.

2. Acceptând adevărul şi anume faptul că aţi petrecut clipe minunate împreună, că ai simţit adierea fericirii, că aţi avut planuri frumoase, că pierzi o oportunitate uriaşă detaşându-te de persoana respectivă etc.

Aştept cu interes opiniile voastre!

Foarte interesanta dilema. Raspunsurile pot fi diferite in functie de evolutia spirituala a fiecaruia.
Eu consider ca toate suferintele au o origine spirituala: adica apar datorita atasamentului nostru fata de cele lumesti, de pacat.
Singura solutie viabila, desi pare imposibila, este de a renunta la atasamente.

Un alt sfat, la aceasta problema,foarte probabil mai pertinent decat ce am scris eu mai sus(acum mi-am amintit) il da Parintele Arsenie Boca(zice cam asa): Schimbati-va felul de a vedea suferintele, ele nu sunt decat mana blanda a lui Dumnezeu care incearca sa ne aduca pe calea cea ingusta dar dreapta, bucurati-va ! Ziceti asa: "Doamne ce mi-ai dat, aia imi trebuia si ma bucur !"