Despre copiat

[CristianR]

Păi dacă nu rezolvăm nimic cu învinuitul sau dacă vina (ori cauza) este împărțită, atunci ea nu aparține nici numai profesorului. Ci ea se află și la părinți, și la profesori, și la director, și la cei care au conceput sistemul, și la politica (imorală) din ultimii 25 de ani și, în cele din urmă, la copii, adică la toate persoanele implicate și responsabile.

Dar mai bine decât a căuta cine este de vină, ar fi să vedem ce se poate face în condițiile date. Profesorul poate face ceva pentru a îmbunătăți relația cu elevii, dar nu totul. De acord că schimbarea în bine a unei relații începe cu o analiză a mea, urmată de îndreptare, nu a celuilalt.

[alina_ghita]

Privit din exterior lucrurile in invatamant stau cum stau: ori sunt vinovati uni profesori, ori sunt vinovati o parte din elevi, ori numai elevii sau numai profesorii, sau directorii.In interior lucrurile stau ca in orice domeniu cu bunele si rele lor, adica o parte din vina au si profesorii, o parte din vina au si elevii , iar ultima parte din vina o au si directorii; explicatie: elevii au tendinta de a refuza din start schimbarea profesorului de la o anumita specialitate, la inceputul anului scolar si pana se acomodeaza cu noul profesor , merge la director si spune doar ce vrea el, directorul crede elevul, si face tot ce ii sta in putinta(adica merge la inspectorul de specialitate, acesta la inspectorul general si acesta ii mai pondereaza intreband , daca a profesorul neprotejat are concursul national) sa ajunga la acea clasa.Daca profesorul neprotejat nu are suficienta diplomatie si incepe in scoala cu replici de genul,, merg la minister....'' s-a ars singur, deoarece la minister reclamatia are acelasi drum dar invers:inspector general -inspector de specialitate-directorul scolii.
b)situatia 2, e foarte important mediul din care vine atat profesorul cat si elevul.

[alina_ghita]

1.Sacul nu se goleste o singura data ci treptat, daca doresti sa lucrezi in invatamnat, trebuie sa fi foarte diplomat, cu multa rabdare si atunci cand esti ,,lovit'' sa nu reactionezi imediat, ci cu foarte mult tac, sa sti cum sa te aperi, si unde.Exista situatii neplacute deoarece, principalul vinovat esti tu, din vazi motive, dar exista si satisfactii profesionale,exemplu:

Sfarsit de semestru, elevi in situatie de corigenta, unii invata ati se fac ca invata;azi de exemplu am fost exterm de incantata cand una din elevele mele de la clasa a 8(eftimie andreea-bucuresti, sc.165), a invatat foarte bine partea de teorie:lectie de zi, toata recapitularea, raspunsurile au fost foarte bune; un exemplu de urmat, ,,acesta e modalitatea mea de a-mi cere scuze fata de parinti, doamna diriginta, ca am fost puturoasa''

Acesta este normalitatea, chiar daca tie ca profesor de specialitate isi cere scuze indirect , invatand.

Imi doresc foarte mult sa nu mai existe acuzati si acuzatori in invatamant.

[Ioan_Cezar]

Bun, văd că începem să lărgim un pic perspectiva. Dar tot rămâne o întrebare: ce stă în puterea profesorului să facă pentru ca partea lui de contribuţie la bunul mers al activităţilor şcolare să fie meritorie? Pentru ca activitatea lui să fie eficientă, ce poate face profesorul? Să judece vina unuia, altuia sau a tuturor? Să scotomizeze greşeli, neputinţe, limite şi mereu necazurile inerente? Să eticheteze pe copii şi pe alţii? Să denigreze pe unii elevi pe forumuri publice? Să dea numele unor elevi pe forum ...
Oare nu, mai degrabă profesorul ar avea un câştig, şi împreună cu el vor câştiga şi elevii, apoi în perspectivă vor avea de câştigat şi oamenii care vor intra în relaţie cu aceşti elevi, atunci când profesorul:
a) îşi pregăteşte temeinic activitatea, zi de zi, aşa cum suntem instruiţi s-o facem (avem programe, planificări, obiective, teste de evaluare şi autoevaluare, şedinţe de catedră, cărţi şi reviste tematice, colegi, coordonatori de catedră, directori, inspectori, biblioteci, alte tipuri de resurse etc.);
b) îşi autoevaluează permanent cunoştinţele declarative (teoretice) şi procedurale, aplicative;
c) cere feedback, este atent la feedbackul primit, se consultă cu alţii mai experimentaţi, întreabă, ia aminte, se străduieşte să îşi îmbunătăţească performanţele;
d) iar pentru că aceste performanţe sunt în primul rând din seria competenţelor psihopedagogice (abia apoi de strictă specialitate) pune accent pe formarea sa continuă în domeniul relaţiilor cu elevii;
e) se consultă permanent cu psihologul şcolii, cu grupul de colegi, cu părinţii şi cu toţi ceilalţi care se pot implica cu folos în activitatea şcolară; inclusiv cu preotul duhovnic, dacă profesorul e şi creştin ortodox;
f) îşi ridică mereu noi întrebări, emite ipoteze noi, inventează, crează, experimentează etc.
g) îşi publică opiniile, creaţia didactică şi/sau de specialitate şi ia aminte la feed-backul primit;
h) se străduieşte să se arate un model şi o sursă de inspiraţie pentru elevi, trezindu-le interesul pentru studiu în general şi pentru disciplina respectivă, în particular; se străduieşte să fie un catalizator al învăţării, al atitudinii pozitive faţă de învăţarea permanentă;
i) când sunt probleme evidente şi semnificative cu unii copii sau cu unele clase, încearcă să le rezolve iar dacă nu reuşeşte le semnalează părinţilor, dirigintelui, colegilor, consilierului şcolar, directoratului - cu modestie şi fără a se bate în piept cu vreo cărămidă sau dală. CERE AJUTOR (aceasta nefiind o ruşine ci o dovadă de luciditate precum şi o abilitate de a rezolva probleme uneori foarte delicate şi extrem de importante). Doar din dorinţa de a ajuta la rezolvarea acestor probleme, deoarece copiii cu dificultăţi la învăţătură şi/sau cu tulburări de comportament sunt copii cu dificultăţi psihologice, înainte de toate şi adeseori cu familii destrămate sau aflate în stări de conflict semnificativ, adeseori. Câtă amărăciune poartă în suflet copiii pe care noi îi primim în fiecare zi în "cuibarul" germinativ al clasei, al şcolii... Câte lacrimi şi dureri nerostite, câtă suferinţă şi disperare se ascund uneori în spatele zâmetului unui copil sau după draperiile unei conduite de tocilar sau în penumbra conduitei indisciplinate ale unui elev... Şi ei vin cu speranţă printre noi, vin ca la o adevărată mămică sau ca la un adevărat tată, vin ca între fraţi şi surori... Şi vai, dau peste oameni încă şi mai drastici, şi mai critici, şi mai răutăcioşi decât cei dintre care abia au plecat... Speranţa lor le este repede, uneori, spulberată tocmai de către noi, cei care uneori le suntem singura mângâiere, singurul izvor de încredere şi mângâieri, singura rază de lumină... Noi, dascălii, care de-a lungul anilor am crescut de fapt mulţime de copii necăjiţi, cu aceeaşi compasiune, răbdare şi pricepere pe care încercăm să le arătăm acasă când ne creştem propriii copii. E important să nu uităm noi, în primul rând, aceste adevăruri uneori cutremurătoare. Pentru că alţii nu ştiu, nu îşi închipuie ce ştim noi, au cu totul alte opinii despre noi şi rolul nostru printre copii. Nu ştiu şi nici nu vor să afle, nu le pasă. Ei sunt "corecţi". Dar noi ştim adevărul şi îl mai ştiu şi copiii noştri din şcoli, care ne pun cuvintele şi gesturile la inimă, acolo în adâncul sufleţelului lor... Deci să cuvine ca mai întâi noi să nu uităm şi să continuăm să ne facem cât mai bine cu putinţă treaba noastră cea grea, slujirea... Bine şi discret, cu modestie mare.

Sarcina profesorului este foarte complexă şi foarte dificilă. El se află la întretăierea multor factori simultan:
- conducerea/programele/decizia şcolii, care şi ea este subordonată unui sistem educaţional din care face parte alături de alte unităţi şcolare;
- conţinutul efectiv al manualelor şcolare, prelucrat prin seria de documente cu rol de orientare, control, sprijin-suport - proiectul, programa, planificarea etc.;
- finalităţile educaţionale, unde iarăşi se întretaie mulţi factori, vin diverse presiuni - de la elev şi familie până la cele politice naţionale sau chiar internaţionale;
- posibilităţile şi aspiraţiile elevilor înşişi, mai întâi, dependente şi acestea de familie, mediul cultural, media, societate etc;
- propriile posibilităţi şi limite... ş.a.m.d.

[Ioan_Cezar]

Aflat într-o asemenea situaţie, deloc simplă sau facilă, profesorul se vede dintr-odată pus în faţa unor probleme deosebit de complexe şi uneori extrem de dificile. Aşteptările faţă de el sunt mari. Alteori disproporţionat de mici (de pildă, astăzi în licee chimia sau fizica sunt discipline considerate inutile de tot mai mulţi elevi şi părinţi, ca să nu mai pomenesc psihologia şi religia care abia mai sunt tolerate). Accentul e pus pe "a şti" (profesorul e un "ştie-tot"), iar nu pe "a fi". Noi formăm mulţime de ştie-tot, olimpici şi oameni cu note mari, cu mulţime de diplome (puţin importă dacă sunt şi plagiatori), dar oameni?... Pe aceştia cine îi formează? Cine se ocupă de "şcoala în care devii om"?

Iar dacă mai vorbim şi despre modul cum e remunerat profesorul şi despre câte i se mai pun în cârcă, uneori cu dreptate însă de multe ori pe nedrept, dureros de nedrept... atunci ce rămâne să facă profesorul? Ce îl mai poate ajuta cu adevărat? Neuitînd şi faptul că are şi el o familie, un soţ, o soţie, unul sau mai mulţi copii, părinţi, rude, alte grupuri faţă de care are unele îndatoriri sau obligaţii etc.

Eu am găsit mereu un singur răspuns la aceste dileme şi la multe altele pe care nu le-am înşirat aici. Există o singură soluţie, fără de care profesorul e neputincios şi chiar distructiv, foarte distructiv, cu consecinţe pe termen lung asupra destinului elevilor. Există o singură soluţie din care, abia apoi, pornesc toate celelalte şi pe care se sprijină mereu toate demersurile dascălului. Această resursă inepuizabilă şi mereu salvatoare şi aducătoare de mari frumuseţi în profesia de dascăl este, ei bine, doar iubirea. Iubirea de elevi, iubirea de micuţii oameni care vor deveni (şi cu ajutorul dascălilor) oameni mari, oameni buni, oameni sănătoşi, oameni inteligenţi, informaţi, adaptabili şi pregătiţi să înfrunte cu bunătate şi dăruire viaţa. Iubirea de lumina educaţiei, flacăra dragostei de oameni, de educaţie, de învăţare şi de creaţie, de a fi împreună solidari către şi întru omenescul din om. Şi această iubire, pentru a nu cădea sau pentru a nu fi atât de rănită încât uneori să se retragă ori să se stingă, are ea însăşi nevoie să fie întărită de o altă iubire: iubirea de Hristos prin care, aşa cum adeseori aflăm şi poate constatăm noi înşine, îşi face loc însăşi Iubirea în viaţa dascălului. Năzuind la iubire, preţuind-o ca pe bunul cel mai de preţ, iubirea dascălului este purtată mereu de Iubirea lui Hristos. Şi aşa rezistă dascălul la toate necazurile, aşa se trece el prin viaţă, printre copii şi oameni, aşa rămâne el în amintirea multora ca un reper luminos şi bun, ca un grăunte de nisip ziditor al temeliei omului din om. Dumnezeu să îi lumineze pe dascăli, să îi ajute şi să îi ocrotească pentru ca aceştia să deprindă iubirea şi să se facă purtători şi mesageri ai ei pretutindeni unde sunt chemaţi printre elevi şi oameni.