Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Curajul este de mai multe feluri. Dar cel mai primejdios dintre toate este îndrăzneala oamenilor care nu au nimic de pierdut. A nu avea nimic de cele materiale, a nu fi stăpânit de nici o patimă, a socoti bunurile trecătoare drept nişte gunoaie, a fi cu ochii ţintă la viaţa de dincolo, a iubi din tot sufletul pe Iisus - iată în ce constă puterea subiectivă a creştinilor care i-au biruit pe păgâni. Şi dacă, pe deasupra, se mai adaugă dispreţul faţă de moarte, bucuria de a suferi pentru Hristos şi dorul nestăpânit pentru a trece în viaţa de dincolo, atunci, într-adevăr, virtuţile creştine, armele de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel şi puterea Duhului Sfânt care le pătrunde ca un foc, devin de nebiruit, mai mult: cea mai formidabilă victorie din lume nu se poate obţine decât prin smerita moarte de pe Cruce. Aşa a biruit Iisus lumea, aşa au biruit sfinţii pe diavol şi împărăţiile lumii şi numai aşa putem birui şi noi pe vrăjmaşii noştri văzuţi şi nevăzuţi.
Arhimandrit Paulin Lecca

[cristiboss56]

Ingăduie Dumnezeu să petreacă ceasuri grele credinciosul, dar numai ca să devină vădită dragostea lui față de Dumnezeu și ca să primească mai multe cununi. Când după multe ispite ale demonului i s-a arătat Domnul Sfântului Antonie, acela i-a spus: „Doamne, unde ai fost atâta timp de când rabd ispitele? Și Domnul i-a răspuns: Aici eram și urmăream lupta ta” (Sfântul Athanasie cel Mare, Viața Sfântului Antonie cel Mare). Domnul întotdeauna este de față în lupta noastră, dar de multe ori Își ascunde prezența, ca să ne învrednicească să primim bucuria, slava și cununile biruinței. Nu trebuie să ne scape aici cât de dur și de intens este războiul vrăjmașului pentru acela care se întoarce și începe să umble pe calea lui Dumnezeu. Atunci împreună cu lupta lui lăuntrică, pentru a depăși relele lui obiceiuri și păcate are de înfruntat și mediul lui, rude și prieteni pe care îi pune ispita, încă și în necunoștință, să îl îngreuneze în diferite chipuri. Prin provocările lor, prin faptul că-i amintesc vechile lui obiceiuri, prin faptul că-i spun: ce-ai pățit tu, om tânăr și vesel să te duci la Biserică, lasă acestea pentru vremea când vei îmbătrâni și multe altele. Ispitele Sfântului Antonie nu s-au oprit până la sfârșitul vieții lui. Citim în viața lui că vizitatorii care se duceau să se sfătuiască cu el la chilia lui, în pustie, auzeau zgomotele demonilor prin care aceia încercau să-l influențeze pe Sfântul și să-l smulgă din rugăciunea lui. Ispitele nu ne vor lăsa niciodată în viața aceasta, care este un loc al luptei și nu al odihnei, dar luptătorul viteaz nu le dă importanță și nu se lasă influențat de ele. Doar că devin prilejuri pentru trezvie duhovnicească, smerenie, refugiu la acoperământul lui Dumnezeu și, în general, pentru progres duhovnicesc.
Unul dintre războaiele demonilor este și cel provocat de gândurile de hulă, care sunt semănate în mintea unora dintre frați și îi tulbură foarte tare sau și altele, gândurile necurate prin care demonii îi chinuiesc cu stăruință. Când credinciosul nu participă la ele nici măcar pentru puțin și nu le primește, nu este vinovat și nu păcătuiește. Este război care este adus din pizma și răutatea demonilor și de aceea nu trebuie să deznădăjduiască sau să se împuțineze cu sufletul, ci să le disprețuiască și să se refugieze cu smerenie la Cel Atotputernic. Și Acela când va considera potrivit ceasul îi va lua ispita. Vrednici de compătimire sunt acei frați care din neștiință consideră, atunci când întâmpină o asemenea ispită, că păcătuiesc ei înșiși și sunt vinovați pentru asta cu rezultatul că se necăjesc peste măsură, fără să poată găsi o soluție. E nevoie să alerge la duhovnicul lor și la studiul părinților ca să poată înțelege ispita și să o înfrunte corect. A zis unul dintre sfinți: „Era un cinstit bătrân dintre anahoreți și l-am vizitat odată când eram supărat de ispite. Acesta era bolnav și stătea întins. După ce l-am salutat, m-am așezat lângă el și i-am spus: Roagă-te, părinte, pentru mine fiindcă sunt în mare întristare din pricina ispitelor demonilor. Acesta când a deschis ochii lui și a luat aminte la mine și mi-a zis: „Fiule, tu ești tânăr și nu îngăduie Dumnezeu să-ți vină ispite”. Și eu i-am răspuns: „Și tânăr sunt, și am și ispite care sunt potrivite celor tari și înaintați”. Și același iarăși a zis: Prin urmare, Dumnezeu vrea să te facă înțelept. Și eu am zis: Cum să mă facă înțelept? Fiindcă eu în fiecare zi gust moartea. Și acela iarăși: Dumnezeu te iubește, taci. Dumnezeu intenționaează să-ți dea harul Lui. (Era vorba de războiul din timpul somnului). Și a continuat. Află, fiule, că treizeci de ani m-am războit cu demonii și după ce a trecut al 20-lea an nu am simțit nici un ajutor. După ce au trecut douăzeci și cinci, am început să aflu puțină odihnă. Și pe măsură ce timpul trecea, ispitele creșteau. Și când a trecut al 27-lea și a venit următorul s-au înmulțit ispitele încă și mai mult. Când a trecut al 30-lea an și s-a apropiat de sfârșit, atât de mult s-a întărit și a sporit odihna încât nu puteam să conștientizez starea la care am ajuns. Și a încheiat: Când vreau să mă ridică și să fac rugăciunea, trei zile dacă rămân în rugăciune, din pricina intensei prezențe a lui Dumnezeu înlăuntrul meu, nu simt deloc osteneala. Iată ce odihnă fără de sfârșit mi-a dăruit lucrarea care a ținut atât de mult timp. (Avva Isaac, Cuvinte ascetice, Cuvântul 3, Ed. Spanou, Athena, p. 13) „Nu se compară ostenelile pentru adevăr în această viață cu bucuria duhovnicească care s-a pregătit pentru cei care rabdă și luptă pentru bine” (Avva Isaac, op. cit., Cuvântul 23, p. 91).
Arhimandritul Tihon

[cristiboss56]

Un suflet fără răutate, simplu, smerit, blând, care îşi dezrădăcinează egoismul cu toate patimile lui, este ca o unealtă docilă în mâinile unui meşter. Printr-un asemenea suflet care, în locul egoismului, se umple de darurile Sfântului Duh, Dumnezeu lucrează, zideşte, dărâmă şi arde puterile vrăjmaşe aşa cum un electrician se foloseşte de aparatul său electric de sudură. Şi tocmai de aceea o unealtă şi un vas ales al lui Dumnezeu spune despre sine: „Prin darul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”, „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte întru mine”, iar Sfântul Serafim de Sarov învaţă că întregul scop al vieţii noastre nu este decât acumularea Duhului Sfânt. Dacă în lupta cu noi înşine vom dobândi darul Duhului Sfânt, atunci nici furtuna, nici ploile, nici vânturile, nici oamenii şi nici demonii nu ne vor putea face vreun rău. Dimpotrivă, un astfel de suflet plin de energia divină va opri furtuna şi vânturile ca să se facă linişte, va despica în două Marea Roşie, va scoate apă din piatră seacă, va învia morţii şi, ceea ce este mai important decât orice, va învia mii de suflete, scoţându-le din mormintele patimilor şi păcatelor. Fierul roşu aplicat pe muşcătura de şarpe îl scapă pe om din ghearele morţii, dar ceea ce arde otrava vechiului balaur nu e fierul voinţei noastre personale, ci focul cel ceresc de care e pătruns fierul.
Arhimandrit Paulin Lecca

[cristiboss56]

Să-L aşezăm pe Hristos, Domnul nostru, ca pe un soare sus pe cerul sufletului nostru, şi atunci El ne va lumina şi ne va încălzi întreg pământul vieţii noastre, care nu va întârzia să-şi aducă roadele sale. Atunci, soarele omului vechi „se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina sa, iar stelele vor cădea din cer” (Matei 24, 29). Aşa a fost Sfântul Antonie cel Mare, care, deşi neînvăţat, îi întrecea cu mult în înţelepciune pe filozofii care îşi luminau mintea numai cu „lampa” şi „soarele” ştiinţei veacului acestuia. Şi fiindcă nu oricine poate ajunge la această înaltă treaptă de înţelepciune, ori de câte ori suntem în vreo nedumerire, trebuie să alergăm la scrierile Sfinţilor Părinţi şi la cele şapte sinoade ecumenice care nu se abat de la Evanghelia lui Iisus. Aceştia să ne fie cei dintâi duhovnici; iar în al doilea rând, „pruncii”, cărora Dumnezeu le-a descoperit adevărul ascuns de la înţelepţi. Şi atunci, de va fi vorba de diavolul şi de slugile lui, trebuie să fim „şerpi”, iar de va fi vorba de Iisus şi de Evanghelia Lui, trebuie să fim „porumbei” şi „prunci” fără răutate şi fără vicleşug.
Sfinţii, luminaţi de Duhul Sfânt, erau mai înţelepţi decât şerpii demonici, fiindcă presimţeau şi sfărâmau toate cursele diavolului, dar erau mai blânzi decât porumbeii, fiindcă se dădeau învinşi în faţa oamenilor, iubeau pe vrăjmaşii lor, nu se mâniau şi nu-i urau.
Şi în această privinţă, ei au luat pildă de la Mântuitorul, care în ce priveşte trupul şi cele materiale a cedat până a fost zdrobit cu totul pe Cruce, iar în ce priveşte sufletul şi cele spirituale, a fost de o intransigenţă ce a biruit şi a zdrobit lumea.
(Arhimandrit Paulin Lecca, Adevăr și Pace. Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 194-195)

[cristiboss56]

Fiinţa umană a fost creată spre comuniune, sprepărtăşie reciprocă şi de aceea ea nu se realizează deplin decât în relaţie cu o altă persoană. Dacă necazurile sau încercările sunt trăite adesea în izolare, în solitudine, bucuriile, pentru a-şi descoperi cât mai mult din valenţele lor, trebuie trăite în comuniune. Dacă omul preferă să se izoleze în durerile sale şi să le trăiască personal, în reuşitele şi împlinirile sale simte nevoia să le împărtăşească şi altora, pentru a le înfrumuseţa universul existenţei lor şi a le îmbogăţi viaţa.
Necazul se trăieşte adesea în izolare, bucuria prin participare, suferinţa personală în singurătate şi interioritate, fericirea în comuniune şi prin comunicare.
Însă nu orice prietenie este o binecuvântare, ci doar prietenia curată şi sinceră, prietenia bazată pe unitate de gândire şi simţire, pe compatibilitatea de trăire, nu pe calcule mercantile. Astfel de prieteni duhovniceşti „covârşesc pe părinţi şi pe fii”.
Dacă prieteniile lumeşti se uită încetul cu încetul, odată cu trecerea timpului, cu mărirea distanţei, cu schimbarea concepţiilor, prieteniile cele duhovniceşti, construite pe temelia virtuţilor creştine, nu mor niciodată, ci se intensifică şi sporesc.
La baza tuturor acestor relaţii trebuie să se afle dragostea de Dumnezeu: „Dragostea de aproapele, întemeiată pe dragostea de Hristos, este trainică, nestricată, nebiruită, nesfarâmată. N-o pot sfărâmă nici calomniile, nici primejdiile, nici moartea, nici altceva asemănător. Orice ar pătimi un om care iubeşte pe aproapele său nu va înceta niciodată a-l iubi, pentru că se uită la pricina dragostei sale, la Hristos. Dar cel ce iubeşte pentru că e iubit şi el, la rândul său, o termină repede cu dragostea dacă prietenul său îl supără cu ceva; dimpotrivă, cel legat de semenul său cu lanţul dragostei de Hristos niciodată nu va pune capăt prieteniei” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Preot Ioan. C. Teșu

[cristiboss56]

Ierarhia familială, hegemonia bărbatului în familie este o temă foarte dureroasă în vremea noastră. În Occident, unde feminismul a repurtat de multă vreme o victorie totală, ea e supusă unui tabu tacit. A scrie sau a vorbi despre faptul că soţul este capul familiei este ceva de neconceput. Soţul şi soţia sunt priviţi doar ca parteneri cu drepturi egale în proiectul de afacere numit „familie”. Până şi în literatura psihologică creştină despre familie şi căsătorie care este editată, să zicem, în America, problema ierarhiei familiale este evitată cu grijă – şi asta cu toate că protestanţii cunosc Biblia, se poate spune, pe dinafară şi ştiu toate pasajele din Sfânta Scriptură în care se vorbeşte despre ierarhia familială: Facere 3, 16, I Petru 3, 1, Efeseni 5, 22-24, Coloseni 3, 18 şi aşa mai departe. Şi totuşi, corectitudinea politică precumpăneşte. (...)
Toate acestea sunt însă în Occident, dar la noi care e situaţia? Şi la noi răsună tot mai des, chiar şi în mediul ortodox, glasuri care afirmă că soţia poate să fie fără nici o problemă cap de familie, de vreme ce societatea s-a schimbat şi femeile pot avea studii mai înalte decât bărbaţii, se pot orienta mai bine într-o mulţime de probleme şi pot câştiga mai mult decât soţii lor. Uneori auzi asemenea declaraţii chiar şi din gura unor preoţi.
Faptul că în ziua de azi vedem foarte puţini bărbaţi puternici şi responsabili, care să poată fi capi ai femeilor şi familiilor lor, nu înseamnă că Sfânta Scriptură e învechită şi că tot ce se spune în ea despre ierarhia familială are nevoie de revizuire. Firea bărbatului şi cea a femeii n-au suferit schimbări, s-a schimbat mentalitatea oamenilor, perspectiva asupra acestei probleme, dar sarcina Bisericii şi a familiilor ortodoxe este tocmai cea de a da mărturie lumii care a înnebunit despre faptul că tot ce spune Biblia despre bărbat şi femeie este un adevăr nestrămutat, dovedit de întreaga istorie a omenirii.
Da, în ziua de astăzi putem vedea foarte frecvent familii în care femeia îndeplineşte rolul de cap, iar bărbatul se află într-o situaţie subordonată, dar credeţi că ei sunt fericiţi în condiţiile acestea? Căci scopul familiei nu este cel de a funcţiona aşa, târâş-grăpiş, ci de a trăi în fericire, în dragoste şi în unitate.
Pr. Pavel Gumerov

[cristiboss56]

– Părinte, care sunt caracteristicile gândului slab?
– La ce te referi? Pentru prima dată aud aceasta.
– Aţi spus că faptul de a avea cineva gând de-a stânga, de a interpreta rău un comportament...
– Şi am spus că acesta este un gând slab?
– Mi-am adus aminte de acela care voia să stea cu Sfinţia Voastră ca ucenic şi i-aţi spus: „Nu te ţin, pentru că ai gând slab”.
– Nu, n-am spus aşa. Ci i-am spus: „Nu te iau ca ucenic, pentru că nu ai sănătate duhovnicească”. „Ce înseamnă sănătate duhovnicească?”, mă întreabă. „Nu ai gânduri bune, îi spun. Ca om, am şi eu cusururile mele, iar ca monah de atâţia ani se poate să am şi câteva virtuţi. Dar dacă nu ai gând bun, te vei vătăma şi de cusururile mele, şi de virtuţile mele.” Despre un copil mic poate spune cineva că are gând slab, pentru că este încă nematurizat, nu însă des*pre unul mare.
– Părinte, toţi cei mari sunt şi maturi?
– Unii nu se maturizează din pricina capului lor. Altceva este când nu-l duce capul. Atunci când cine*va nu se mişcă simplu, gândul lui merge la rău şi pe toate le înţelege strâmb. Unul ca acesta nu are sănătate duhovnicească, şi nu numai că nu este ajutat de bine, dar se şi chinuieşte.
– Părinte, dacă vedem o neorânduială, este de folos să căutăm să-l descoperim pe cel ce a făcut-o?
– Caută mai întâi să vezi dacă nu ai făcut şi tu (acea neorânduială). Aceasta este mai bine.
– Dar atunci când îmi dau pricini alţii?
– Tu câte pricini nu ai dat? Dacă te vei gândi la aceasta, vei înţelege că greşeşti înfruntând astfel lucrurile.
– Iar atunci când spunem: „Aceasta cred că a făcut-o cutare soră”, este şi acesta un gând de-a stânga?
– Eşti sigură că, într-adevăr, a făcut-o acea soră?
– Nu, dar pentru că şi altădată a făcut ceva asemănător...
– Tot gând de-a stânga este, deoarece nu eşti sigură. Apoi, chiar de ar fi făcut-o acea soră, cine ştie cum şi de ce a făcut-o.
– Părinte, dar dacă văd, de pildă, că o soră are vreo patimă?
– Tu eşti stareţă? Stareţa poartă răspunderea şi de aceea trebuie să vă cerceteze patimile. Voi, însă, de ce să cercetaţi patimile celeilalte? Încă nu ați învăţat să lucraţi corect în voi înşivă. Dacă vreţi să lucraţi corect în voi înşivă, să nu cercetaţi ce fac ceilalţi din jurul vostru, ci să cultivaţi gânduri bune, atât pentru cele bune, cât şi pentru cele rele pe care le vedeţi în ceilalţi. Indiferent cu ce scop face celălalt ceva, voi puneţi-vă în minte un gând bun. Gândul cel bun are dragoste în el, îl dezarmează pe aproapele şi îl face să se comporte bine faţă de tine.
Vă aduceţi aminte de acele călugăriţe care l-au luat pe tâlhar drept avvă? Când s-a descoperit cine este, au crezut că face pe nebunul pentru Hristos şi se preface în tâlhar. Atunci au simţit pentru el şi mai multă evlavie. În cele din urmă, s-a mântuit şi el, dar şi cei împreună cu el. [Printre istorisirile despre monahii primelor veacuri se află și următoarea întâmplare: un căpitan de tâlhari s-a preschim*bat în monah şi a cerut găzduire peste noapte la o mănăstire de călugăriţe, ca să o poată prăda. Stareţa şi toate călugăriţele l-au primit cu deosebit respect, ca pe un avvă mare. S-au adunat toa*te călugăriţele să ia binecuvântare de la el, i-au spălat picioarele și au luat apoi apa aceea pentru binecuvântare. O soră paralizată s-a vindecat spălându-se cu credinţă cu acea apă şi, spre uimirea tuturor, s-a dus şi aceea să ia binecuvântare de la acela. Văzând minunea, căpitanul de tâlhari s-a schimbat lăuntric, s-a pocăit, a aruncat sabia ce-o avea ascunsă sub rasă şi după puţin timp, atât el, cât şi cei împreună cu el, s-au făcut monahi şi au trăit cu multă asprime în viaţa monahală.]
Cuviosul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

Există oameni cu o structură psihică rafinată. Acestora le place muzica. Ei sunt experţi şi cunoscători ai ei [...] Dar ei nu vor putea rezista mult timp singuri undeva în pădure sau într-o colibă. Ei au nevoie de factori exteriori. Omul trebuie să găsească comoara din lăuntrul său, el trebuie să găsească forţe interioare, propria lui bogăţie. Lumina din sufletul lui trebuie să se reverse şi în exterior.
Licărirea neîncetată a ecranului televizorului este oare în stare să stingă lumina interioară a vieţii intelectuale şi duhovniceşti? Ea cultivă încă din copilărie goana după gâdilatul superficial al nervilor vizuali şi auditivi.
Televizorul propagă jocurile sportive, îndeosebi hocheiul şi fotbalul, asemenea împăraţilor romani care organizau lupte de gladiatori în arenele imperiului. Noi, bineînţeles, am urcat doar câteva trepte deasupra acestor spectacole sângeroase ale Romei antice. Dar ne punem întrebarea: oare cu mult? Ce să mai vorbim despre omorurile din filme ?
Sportul ne înfricoşează prin lipsa lui de duhovnicie. De exemplu, o echipă de hochei este înfrântă, iar bătrânul suporter face un atac de cord şi moare de necaz chiar în faţa televizorului, „căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 21). Sau un alt exemplu: a pierdut echipa de fotbal, iar un suporter îşi pune capăt zilelor.
Pentru ca o carte să fie citită, e nevoie de un efort minim, iar uneori, chiar şi de unul mai mare. Ea ne îndeamnă la meditaţie (cu toate că nu putem spune acest lucru despre orice carte). Putem să pătrundem sensul cuvintelor ei sau să revenim iar şi iar la ideea care ne-a impresionat mult. Alegem o carte conform gusturilor şi concepţiilor pe care ni le formăm cu ajutorul ei. Pe când televizorul nu ne cere astfel de eforturi. Părinţii încercau să-l înveţe pe copilul lor să citească. El se opunea cu îndârjire, la toate insistenţele părinţilor el avea acelaşi răspuns: „Asta am văzut la televizor. La ce bun să mai învăţ să citesc?”. Într-adevăr, observăm din ce în ce mai mult că elevii nu mai citesc. Operele clasice sunt judecate de cele mai multe ori după ecranizări – imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă romanul Război şi pace ar fi analizat după film!...
(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, pp. 182-183)

[cristiboss56]

Cât de important vedeţi rolul unui duhovnic în viaţa familiei?
Este o problemă căreia Biserica îi conferă o foarte mare importanţă. În parohiile ortodoxe este luată în considerare fiecare familie, văzând puterea ei, credinţa, profunzimea iubirii care există în cadrul cuplului, experienţa pe care soții o au în legătură cu Dumnezeu, anturajul comunităţii creştine. În funcţie de aceste elemente diferite, este, într-adevăr, că părintele duhovnicesc este printre noi, în familie, pentru a manifesta dragostea şi ocrotirea cea părintească a lui Dumnezeu. Noi aşteptăm de la părintele duhovnic, care ne ajută cu multă iubire, cu multă răbdare câteodată chiar mustrându-ne, dar cu bunătate, sprijin binecuvântat pentru a ne trăi viaţa după voia lui Dumnezeu, spre a ne elibera de patimile noastre, din deznădejde.
Este foarte important ca familia sau cuplul să creadă cu adevărat în Dumnezeu şi în Taina Preoţiei. Este necesară o relaţie de încredere, iar nu una de autoritate. În Biserică nu e vorba de o autoritate din afară, ci de o relaţie bazată pe încredere. Dacă îi ascultăm pe preoţii şi episcopii noştri, e pentru că noi credem în validitatea Tainei Preoţiei.
Preotul sau părintele duhovnicesc, în cadrul cuplului, este un îndrumător sufletesc și psihologic, o expresie a paternităţii pentru noi. Trebuie să-i facem cunoscute toate ascunzişurile relaţiei noastre, să-i dezvăluim toate problemele ca unui părinte, pentru a putea aborda aceste lucruri uneori dureroase, dar care ne întunecă viaţa, pentru a fi plăcuţi întotdeauna lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne întemeiem viaţa noastră pe cerinţele tot mai păgubitoare ale societăţii de azi, ci trebuie să vieţuim după cum ne sfătuieşte Biserica. De aceea, se cuvine a cere preoţilor noştri să ne asculte, să ne povăţuiască şi să ne ajute să purtăm crucea de-a lungul întregului drum al vieţii noastre.
(Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, Tineretul ortodox și societatea modernă, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 33-35)

[cristiboss56]

Când anume cunoaştem că am sporit în rugăciune şi smerenie?

- Sporeşti în rugăciune şi smerenie atunci când simţi nevoia să te rogi, aşa cum simţi nevoia de aer şi apă. Există o chemare ascunsă în tine care te îndeamnă continuu să ceri, să mulţumeşti şi să lauzi pe Creatorul tău, eul din tine care se vrea la Tatăl şi la mama lui. El doreşte să se biruiască pe sine, dar se vede slab şi neputincios. El nu vrea să fie rob, adică împătimit, purtând un nume atât de mare, de creştin, ci se vrea lângă Stăpânul şi Răscumpărătorul său.
Astfel, sufletul se trezeşte în om şi simte cum inima rănită de dor se apropie de Dumnezeu să comunice. Aşa încep marile treziri spre viaţă în Dumnezeu. Ecoul acesta armonios pe care-l auzi în tine este semnul că eşti viu şi vrei să rămâi omul viu în bucuria harului Celui dădător de viaţă. Sfântul Ciprian zice: "Cum vrei să fii auzit de Dumnezeu, când nici tu nu te auzi pe tine însuţi!" Sau:"Spune-mi unde eşti atunci când nu te afli înăuntrul tău?" Şi iarăşi: "Darul anume îşi face loc în noi, pe măsură ce se trezeşte eul nostruşi sunt dezrădăcinate patimile." Când inima se va curăţi de patimi, atunci se va înflăcăra simiţirea către bunul Dumnezeu.
Părintele Arsenie Papacioc