Cugetari din Dharma

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

Daca incercam sa-I pipaim substanta nemateriala - nu intalnim nicio esenta pipaibila - de aceea este mai potrivit sa-I spunem, din acest punct de vedere, "nimic".

Aha. Păi la fel stă treaba şi cu omul - dacă încercăm să-i pipăim substanţa nematerială, "esenţa". Nimic!
La fel şi cu pomul şi cu râul şi cu cerul. Nimic domle, nimic peste tot!
Totul e nimic. Bingo!
Când îţi ziceam eu că nihilismul îţi roade oasele....

P.S. Măi Florine, ai pomenit tu vreo esenţă pipăibilă, ca să scrii aici de încercarea de a pipăi nematerialul? Păi te aşteptai să găseşti fibra ultimă cu buricul dejtelor? De când se pipăie, frate, cele care sunt prin natura lor nepipăibile? De când aşteptăm să fie abstractul cognoscibil prin simţuri? Nu, oare, a dat Dumnezeu omului, pentru cunoaştere, organe specializate fiecare în parte unui anumit nivel al existenţei? Cele concrete se cunosc cu simţurile, cele abstracte cu mintea, iar Dumnezeu (care NU există, totuşi! - mă încăpăţânez la nesfârşit să scriu mereu asta, pentru a nu mai confunda Fiinţa cu ex-istenţa) cu duhul inimii, mai întâi. În care Se lasă El Însuşi, revelîndu-Se.

[Copacel]

În prealabil postat de florin.oltean75

Nu exista nicio diferenta intre o unda radio si o piatra (energie si materie) - la nivelul naturii lor ultime.

Pai ce inseamna "natura lor ultima " ? Ce spui aici este un fel de
Darwinism invers.Nu se intampla la "facerea lumii" ci la "sfarsitul ei".
In ce sens te referi la energie si materie ? Te referi la sensurile filosofice
sau la cele stiintifice ?

Desi ambele exista si par a fi foarte diferite (la nivelul perceptiei), natura lor ultima este neidentificabila, este experimentata inteligibil similar- ca un spatiu fara limite, fara consistenta.

Pai spatiu prin definitie este ceva marginit,ba chiar si masurabil.
Singurul "spatiu nemarginit" este infinitul care nu poate fi masurabil,
de aceea matematica a introdus notiunile de calcule de limite.

sunt spatiul insusi.

Spatiul este materie si energie in acelasi timp ? Ai cumva ecuatii stiintifice
ca sa sprijine o asemenea teorie ?(Articol stiintific, experiment ceva ?)

Aceasta nu poate fi asemuita cu o forma anume - este elementul comun apofatic al principalelor religii - Crestinism, Iudaism, Islam, Taoism (tao/wu), Hinduism (Brahman), Budism (Dharmakaya).

Chestia asta suna un fel de teorie-ecumenista-moderna.Toate religiile inclusiv
crestinismul vin de acelasi "spatiu".Adica cu alte cuvinte toate religiile
sunt ale lui Dumnezeu, si toate religiile slavesc acelasi Dumnezeu si cu
totii de fapt ne inchinam la acelasi Dumnezeu.

Pai atunci de ce Dumnezeu a mai lasat Sfanta Scriptura, Sfanta Traditie,
ba chiar s-a rastignit pe Cruce, in timp ce in alte religii ar lua forma unui
gras cu trompa de elefant ? Sau balauri , serpi cu N capate, limbi si cercei
in nas ?
Cum sa fie Crestinismul si celelalte religii de la acelasi Dumnezeu, cand
Crestinismul este taman opus celorlalte ?
Vezi ca undeva este o mare greseala.

Porunca a 2-a: "Sa nu-ti faci asemanare!"

Nope, asta e porunca a doua:

Sa nu-tzi faci chip cioplit nici vreo asemnare a lucrurilor care sunt in sus
in ceruri sau jos pe pamant sau in apele de mai jos decat pamantul.
Sa nu te inchini inaintea lor si nu sa lem slujesti;Caci EU DOMNUL, sunt
Dumnezeul tau sunt Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiurea parintilor
in copii pana la al treilea si al patrulea neam al celor ce Ma urasc si ma
Indur pana la al miilea neam de cei ce MA iubesc si pazesc poruncile Mele.

chip cioplit = statutui cu balauri, serpi, gheare, delfini(Cernea unde esti),
elefanti si hibrizi intre om si asemenea creaturi(grasul cu trompa de elefant si fund de hipopotam, gagica cu 7 bratze fara sutien si cu belciuge
in nas)
"in sus in ceruri " = sunt nu te inchini la pasari sau alte entitati care poseda
tehnologia necesara pt a cobora din ceruri.
"jos pe pamant" = sa nu te inchini oamenilor si nici celor create de oameni.
"apele de mai jos decat pamantul "= sa nu te inchini faunei marine sau
altor entitati care poseda tehnologia necesara pt a trai in adancuri si de
a se inalta la suprafata pamantului.

In mod inexplicabil multi uita de partea a doua celei de-a doua porunci.
Ehe aici se gaseste explicatia pt multele si deosebitele de grave pacate
pe care urmasii nu inteleg de ce trebuie sa le traga.

[delia31]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Dumnezeu (care NU există, totuşi! - mă încăpăţânez la nesfârşit să scriu mereu asta, pentru a nu mai confunda Fiinţa cu ex-istenţa)

Bine faci ca te incapatanezi! Subscriu si eu! Cand iti zice un ateu ca Dumnezeu nu exista, tu ce-i zici? Ca fara sa-si dea seama, chiar spune un adevar.

Dumnezeu este singurul care nu "ex-ista"! El "este"! Pur si simplu! Fiinta! Fiinta prin excelenta. "Eu sunt Cel ce este", zice Dumnezeu despre Sine, cand Il intreaba Moise cine e (Iesire 3, 14).

"A ex-ista", dupa cum sugereaza chiar originea etimologica a termenului, e o forma particulara a lui "a fi", specifica doar celor care isi au originea in afara lor. Specifica adica intregului univers, cu exceptia lui Dumnezeu. Toate "ex-ista", isi au adica originea in afara lor.

Termenul "existenta" deriva din latinescul "exsistere", care inseamna "aparitie", "ivire", iar strict in litera, inseamna "iesire la vedere", "a sta (in) afara", fiind alcatuit din prefixul latin "ex" = in afara si verbul latin "sistere" = a face ceva/pe cineva sa stea. A aduce ceva/pe cineva din nefiinta, la vedere, la lumina.

Toate fapturile Cosmosului, fie amoeba, coropisnita, girafa, plante, lucruri, planete, om sau inger , "ex-ista", au ex-istenta, forma aceasta de fiintare specifica doar celor care au un temei extern, din afara lor, pentru propria existenta.
In schimb, Dumnezeu este pur si simplu, El nu "ex-ista", fiindca nu isi are fiintarea din afara Lui.

Dpdv strict terminologic, spre deosebire de majoritatea traducerilor Septuagintei in limbile moderne, varianta ortodoxa in Engleza chiar sugereaza distinctia dintre "a fi "si "a exista", dintre fiinta si existenta, cand traduce versetul din Iesire 3,14: "Ego eimi o On", "I am The Being" ("Eu sunt Fiinta"), in loc de tautologicul "I am who I am" ("Eu sunt cel ce sunt").

Varianta in romana pe care o prefer e cea a mitr. Bartolomeu:"Eu sunt Cel ce este". In sensul ca este de la Sine si prin Sine.

Nu prea imi dau seama la s-or fi gandit traducatorii Bibliei ecumenice (Traduction Oecumenique de la Bible- TOB) cand L-au definit pe Dumnezeu, Cel mai presus de timp, folosind verbul la viitor : "Eu sunt Cel ce voi fi" ("Je suis qui je serai").
La ce cugetari duhovnicesti sa dea oare imbold o asemenea interpretare? Fiindca in registrul metafizic altfel trebuie gandit raportul dintre timpul ontologic si timpul lingvistic.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de Ioan_Cezar
Dumnezeu (care NU există, totuşi! - mă încăpăţânez la nesfârşit să scriu mereu asta, pentru a nu mai confunda Fiinţa cu ex-istenţa)

Delia, Cezar, in aceasta logica, daca si noi suntem fiinte/Fiinte - nu ar trebui sa confundam natura noastra fundamentala cu existenta.

Deci acuzatia de nihilism este proiectata arbitrar.

Daca ne referim la descrierea "Fiintei Lui Dumnezeu" - Ioan Damaschin - ea pare sa nu fie etichetata ca nihilista doar pentru faptul ca a fost acceptata sinodal (in chip minunat, extraordinar) ca parte a sistemului dogmatic ortodox elaborat, dezvoltat si conturat in primele secole crestine.

Dar daca intalnim alta terminologie (wu/tao, absolut, natura ultima, vacuitate, dharmakaya,...) atunci este respinsa reflex ca fiind nihilista - fara o cercetare amanuntita a intregului sistem - pentru o intelegere sistemica, nu una punctiforma.

-----------
Sa reflectam impreuna:

Este mult mai potrivit să vorbim despre Dumnezeu facand abstractie de toate existentele, căci Dumnezeu nu face parte din existente.

Toate cate le spunem in chip afirmativ cu privire la Dumnezeu nu indica natura acestuia.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de delia31

Bine faci ca te incapatanezi! Subscriu si eu! Cand iti zice un ateu ca Dumnezeu nu exista, tu ce-i zici? Ca fara sa-si dea seama, chiar spune un adevar.

Dumnezeu este singurul care nu "ex-ista"! El "este"! Pur si simplu! Fiinta! Fiinta prin excelenta. "Eu sunt Cel ce este", zice Dumnezeu despre Sine, cand Il intreaba Moise cine e (Iesire 3, 14).

"A ex-ista", dupa cum sugereaza chiar originea etimologica a termenului, e o forma particulara a lui "a fi", specifica doar celor care isi au originea in afara lor. Specifica adica intregului univers, cu exceptia lui Dumnezeu. Toate "ex-ista", isi au adica originea in afara lor.

Termenul "existenta" deriva din latinescul "exsistere", care inseamna "aparitie", "ivire", iar strict in litera, inseamna "iesire la vedere", "a sta (in) afara", fiind alcatuit din prefixul latin "ex" = in afara si verbul latin "sistere" = a face ceva/pe cineva sa stea. A aduce ceva/pe cineva din nefiinta, la vedere, la lumina.

Toate fapturile Cosmosului, fie amoeba, coropisnita, girafa, plante, lucruri, planete, om sau inger , "ex-ista", au ex-istenta, forma aceasta de fiintare specifica doar celor care au un temei extern, din afara lor, pentru propria existenta.
In schimb, Dumnezeu este pur si simplu, El nu "ex-ista", fiindca nu isi are fiintarea din afara Lui.

Dpdv strict terminologic, spre deosebire de majoritatea traducerilor Septuagintei in limbile moderne, varianta ortodoxa in Engleza chiar sugereaza distinctia dintre "a fi "si "a exista", dintre fiinta si existenta, cand traduce versetul din Iesire 3,14: "Ego eimi o On", "I am The Being" ("Eu sunt Fiinta"), in loc de tautologicul "I am who I am" ("Eu sunt cel ce sunt").

Varianta in romana pe care o prefer e cea a mitr. Bartolomeu:"Eu sunt Cel ce este". In sensul ca este de la Sine si prin Sine.

Nu prea imi dau seama la s-or fi gandit traducatorii Bibliei ecumenice (Traduction Oecumenique de la Bible- TOB) cand L-au definit pe Dumnezeu, Cel mai presus de timp, folosind verbul la viitor : "Eu sunt Cel ce voi fi" ("Je suis qui je serai").
La ce cugetari duhovnicesti sa dea oare imbold o asemenea interpretare? Fiindca in registrul metafizic altfel trebuie gandit raportul dintre timpul ontologic si timpul lingvistic.

Mulţumesc frumos, Delia!...:)
Cam pe aici mă situam şi eu cu (ne)înţelegerea.
Cât priveşte formularea din urmă...:)) Ce să zic, uite că inventez o scuză: dinamica verbelor franţuzeşti lasă loc mereu unui joc în care se regăseşte fiecare... Asta poate să însemne şi că, în pragul sau speranţa cugetărilor duhovniceşti, unii oameni au nevoie să creadă că Dumnezeu va fi şi pentru ei, mereu, în viitor... Nu cred că omul obişnuit poate sări în Veşnicie fără să-şi lege bine, mai întâi, şireturile viitorului. Chit că tocmai acestea i-ar putea fi, la o adică, bune ca ştreang.
Ce să zic: franţuzisme... Rafineţuri de care ne-am putea dispensa fără prea mari pierderi - cred eu, behăind mioritic.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

Delia, Cezar, in aceasta logica, daca si noi suntem fiinte/Fiinte - nu ar trebui sa confundam natura noastra fundamentala cu existenta.

Şi care e, Florine, "natura noastră fundamentală", dacă nu trup şi suflet?
Nu suntem natură (dublă) creată?
Sufletul omului este creat sau, poate, o fi emanat din Dumnezeire (Doamne, iartă-mă!)? Eu cred că omul e creat.
Iar dacă sufletul se întoarce la Dumnezeu, asta înseamnă că intră în alcătuirea, ca să zic aşa, Fiinţei???? Nu mai degrabă că rămâne în legătură cu Dumnezeu şi cu lumea spirituală?
Asta înseamnă pentru mine că suntem existenţă, nu Fiinţa lui Dumnezeu. Noi nu suntem Dumnezeire (în sensul de Fiinţă), deşi suntem hărăziţi îndumnezeirii (existenţă îmbunătăţită prin nevoinţă şi har).
Lucrul minunat e că, prin Hristos, existenţa noastră se poate împărtăşi cu adierile Fiinţei, în limitele făpturii noastre. Devenind o existenţă îndumnezeită.
Dar a deveni (neîncetat) "dumnezei prin har" nu e acelaşi lucru cu a fi Fiinţa. Doamne, iartă-mă!...
E suficient pentru om, cred/înţeleg, a fi bineplăcut Fiinţei (adică Domnului) şi nimic mai mult. Transfigurarea omului prin har eu nu o pot înţelege ca fiind similară cu pierderea naturii create. Ci doar cu îmbunătăţirea acesteia, până la deplinătatea fiecăruia - care, însă, o cuget ca rămânînd doar tendinţă asimptotică în raport cu Dumnezeirea.

Iar sufletul omului trăieşte prin împărtăşirea de viaţă (spunem la rugăciune "Dătătorule de viaţă"), iar nu prin el însuşi, ca Fiinţa Dumnezeiască! Deci existenţa e posibilă prin participare la Dumnezeire, prin dar de la Dumnezeu Care voieşte ca omul să rămână veşnic în relaţie de armonie (iar nu în confundare) cu El.

Eu aşa cred, să fiu iertat pentru incursiunea prea îndrăzneaţă a gândului în aşa lucruri tainice.

Poate mă ajută colegii să înţeleg mai bine (dacă aşa ceva o fi posibil şi pentru mine, în halul în care mă aflu...).

[florin.oltean75]

Şi care e, Florine, "natura noastră fundamentală", dacă nu trup şi suflet?
Nu suntem natură (dublă) creată?

Sufletul omului este creat sau, poate, o fi emanat din Dumnezeire (Doamne, iartă-mă!)? Eu cred că omul e creat.

Iar dacă sufletul se întoarce la Dumnezeu, asta înseamnă că intră în alcătuirea, ca să zic aşa, Fiinţei???? Nu mai degrabă că rămâne în legătură cu Dumnezeu şi cu lumea spirituală?

Asta înseamnă pentru mine că suntem existenţă, nu Fiinţa lui Dumnezeu.

Noi nu suntem Dumnezeire (în sensul de Fiinţă), deşi suntem hărăziţi îndumnezeirii (existenţă îmbunătăţită prin nevoinţă şi har).
Lucrul minunat e că, prin Hristos, existenţa noastră se poate împărtăşi cu adierile Fiinţei, în limitele făpturii noastre. Devenind o existenţă îndumnezeită.
Dar a deveni (neîncetat) "dumnezei prin har" nu e acelaşi lucru cu a fi Fiinţa. Doamne, iartă-mă!...
E suficient pentru om, cred/înţeleg, a fi bineplăcut Fiinţei (adică Domnului) şi nimic mai mult. Transfigurarea omului prin har eu nu o pot înţelege ca fiind similară cu pierderea naturii create. Ci doar cu îmbunătăţirea acesteia, până la deplinătatea fiecăruia - care, însă, o cuget ca rămânînd doar tendinţă asimptotică în raport cu Dumnezeirea.

Iar sufletul omului trăieşte prin împărtăşirea de viaţă (spunem la rugăciune "Dătătorule de viaţă"), iar nu prin el însuşi, ca Fiinţa Dumnezeiască! Deci existenţa e posibilă prin participare la Dumnezeire, prin dar de la Dumnezeu Care voieşte ca omul să rămână veşnic în relaţie de armonie (iar nu în confundare) cu El.

Eu aşa cred, să fiu iertat pentru incursiunea prea îndrăzneaţă a gândului în aşa lucruri tainice.

Poate mă ajută colegii să înţeleg mai bine (dacă aşa ceva o fi posibil şi pentru mine, în halul în care mă aflu...).

Din aceasta perspectiva, viul pare a fi dezbracat de miezul "fiinta" si inlocuit cu "existenta" / "creatura"/ un "suflet nefiinta".

Incercand sa descrie natura Lui Dumnezeu, dogmatismul ortodox face apel la cuvantul "fiinta" - un cuvant - care este de fapt o conceptualizare a ceea ce simtim, a modului cum percepem "fiintele" care ne inconjoara.

----


Natura noastra fundamentala este Dumnezeu.

Tocmai de aceea percepem "fiinta".

Nu poate fi altfel.

Nu exista niciun hiatus intre Sursa si ceea ce este format din Ea Insasi.

Problema este ca nu vedem Sursa dinlauntrul nostru - care este Peste Tot, oriunde am privi, in toate directiile.


----

Spunem ca absorbtia in Dumnezeu este "asimptotica" - nu pentru ca exista o diferenta de natura ultima, ci pentru ca natura ultima este intangibila, nu poate fi atins "ceva", de fapt.

Intangibila nu in sensul de inaccesibila ci in sensul ca ii lipseste cu desavarsire orice forma si proprietate - ceea ce l-a determinat pe Sf. Ioan Damaschin sa scrie: "Dumnezeu nu face parte din existente."

Aceasta intelegere este necesara in procesul de maturare al rugaciunii, este ceea ce se numeste teologie negativa - apofatism.

In mod firesc ar trebui sa fie suportul, miezul, oricarei intelegeri catafatice.

----

Modelul dogmatic Creator - Creatie/Creatura, cu disocierea esentiala ai celor doi poli - factori existentiali - nu este gresit.

Polarizarea este inteleasa mai usor, defineste facil o directie, un sens.

Insa, la un moment dat in procesul devenirii noastre, hiatusul este transcens - cei doi poli se unesc fara unire si Dumnezeu apare in toate si peste toate.

Pare sa existe/fiinteze doar Dumnezeu.

[florin.oltean75]

Viata spirituala

Viata spirituala presupune trei aspecte:

1. intelegerea principiilor spirituale (aprofundarea lor intelectuala prin studiu si experienta)

2. constientizarea aspectelor/interactiunilor vietii personale de zi cu zi

3. efortul de aliniere a tuturor componentelor vietii proprii - in conformitate cu principiile spirituale

[florin.oltean75]

Cand cele lumesti ne ametesc

Cand lumea incepe sa ne inghita fie cu problemele ei, fie cu minunile ei,
cand ne temem/ingrijoram sau suntem fascinati/exaltati de ceea ce apare,
este bine sa ne intoarcem la cugetarea fundamentala - moartea este atat de aproape.

Ce sunt problemele lumii sau minunile ei privite din perspectiva secundei dinaintea trecerii in nefiinta?

Sunt doua perspective care ne readuc pe un teren spiritual solid:
-aducerea aminte de moarte,
-lucrarea celor spirituale ca si cum am murit deja (Avva Ioan - Patericul Egiptean).

Nu este gand mai bun ca cel al mortii - care curata duhul si il face usor, care ne agoniseste 'saracia duhului celor fericiti'.

[florin.oltean75]

Perceptia si conceptia eronata

Budismul afirma ca realitatea nu este ceea ce pare a fi.

Atunci cum este realitatea de fapt?

Aceasta este intrebarea cheie.

---------------

Realitatea pe care o experimentam in prezent este una in care suferinta este atotprezenta, intr-o multitudine de forme si expresii.

Daca in Sutra (curiculum de baza al budismului) ni se descopera cauza suferintei ca fiind ignoranta, adica necunoasterea naturii fundamentale a fenomenelor in general si a eului in particular, in Tantra (curiculum avansat), toate suferintele, indiferent de felul lor, sunt alimentate de perceptii si conceptii eronate.

Insa, nu exista nicio contradictie de principii intre Sutra si Tantra, avand in vedere ca perceptiile si conceptiile eronate sunt ambele rodul ignorantei (necunoasterii -€“ pacatul radacina).

Tantra doar particularizeaza si exemplifica mecanismul psihologic intr-un mod mai detaliat.

==========

Pentru intelegerea diferentei dintre o perceptie eronata si o conceptie eronata, pedagogic, budismul apeleaza la mai multe tipuri de analogii, cea mai celebra fiind analogia sarpe-sfoara (alta fiind de exemplu lumina lunii si reflexia ei in apa).

O perceptie eronata este acea perceptie care in loc de sfoara care se afla pe drum vede un sarpe.

Conceptia eronata este parerea ca sarpele perceput este real. Sfoara este conceputa ca fiind sarpe.

Cineva poate avea o perceptie eronata, dar apeland la rationamente corecte, perceptia eronata nu va fi consolidata de o conceptie eronata.

Adica, desi sfoara ne apare ca sarpe, sa realizam inteligibil ca nu este decat o sfoara.
--------------

Raportat la acest exemplu accesibil, cum ne apare eronat realitatea inconjuratoare?

Realitatea inconjuratoare ne apare -€œmai reala-€ decat este de fapt – aceasta este perceptia eronata.

Excesul de realitate -opacizeaza fenomenele-, cand de fapt toate fenomenele sunt stravezii, perfect transparente.

Considerand modul cum ne apar fenomenele valid reprezinta conceptia eronata cu privire la modul lor de existenta.

Tot continutul realitatii, inclusiv eurile fiintelor, par mai reale decat sunt de fapt.

---------------------

Instrumentul cu care se identifica -excesul de existenta- este contemplatia apofatica a naturii fenomenelor.

Initial se demonstreaza caracterul non-inerent, transparent al fenomenelor prin mai multe forme de rationament apofatic. Trezvia, privegherea persistenta cu privire la aceasta descoperire inlatura progresiv conceptia eronata privind modul de existenta al fenomenelor.

In acest stadiu de evolutie a mintii, desi fenomenele ne apar tot asa, foarte vii/excesiv de reale - nu mai dam crezare acestei aparitii, nu o mai consideram valida.

Ulterior, prin patrundere contemplativa, realitatea incepe sa ne apara asa cum este ea de fapt, perfect clara si transparenta, fiind astfel inlaturata si perceptia eronata.

==============

O astfel de persoana cunoaste adevarul, iar adevarul o elibereaza.

Este denumita in multe feluri, cum ar fi Nobila (arya - ariana), Sfanta (Arhat), Eliberata (mukti, moksha), Buddha (trezit).....

======

Excesul de existenta ne separa de Adevar, ne impiedica sa-L vedem.

Astfel ca se impune o mica moarte, o mica crucificare corectiva.