Omenia romaneasca, mai exista ea asa cum o stiam acum douazeci de ani in urma?

Cu vreo doi ani in urma cineva apropiat mie a ajuns in Mauritius, in vacanta.

Marea lor surpriza, si a mea cand mi-au povestit, a fost intalnirea cu un localnic, medic, care facuse facultatea de medicina pe vremea lui Ceausescu in Romania, in urma deci cu cel putin 22 ani.

El i-a oprit pe strada auzindu-i vorbind romaneste, bucuros si fericit ca aude vorbindu-se romaneste, ca au ajuns romanii acolo.
Acest om era indragostit de Romania si de romani.
Vorbeste si azi, e adevarat ca stalcit, romaneste, recita din Eminescu si canta melodiile lui Tudor Gheorghe.
Nu stia ce sa mai faca, unde sa-i mai duca, sa-i plimbe pe apropiatii mei, sa le fie bine in vacanta si sa fie multumiti, in amintirea anilor petrecuti in Romania si mai ales datorita celor ce le voi spune mai jos.
Nu credea, tinand seama de starea materiala generala a romanilor, pe care o stia el, ca vreodata va ajunge vreunul pe acolo....

Le-a spus asa: am calatorit in toata lumea, in cele mai renumite locuri, in cele mai bogate locuri, dar nicaieri nu m-a dus nimeni acasa la el, sa ma puna la masa, sa-mi dea sa mananc, sa-mi faca patul si sa dorm de parca as fi fost la mine acasa, in afara de romani, desi voi erati saraci, mancarea era pe cartela.
Nicaieri in lume.

Ii era dor de Romania si intreba ce mai fac romanii, cum mai este in Romania, tot asa saraci sunt? tot la fel sunt de omenosi, de primitori? Nu era la curent cu valtoarea schimbarilor ce au urmat dupa plecarea lui din Romania, cel putin nu in amanunt.

Voi ce ziceti: mai sunt romanii cei de acum douazeci si ceva de ani, primitori, sociabili, prietenosi, uniti in saracia lor?

Eu am amintiri, de pe vremuri, mult mai frumoase despre atitudinea fata de semeni a romanilor, decat ceea ce vad azi.