Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 17

Întru sfîrşit, robului Domnului, lui David, care a grăit Domnului cuvintele cîntării acesteia în ziua în care l-a izbăvit pe dînsul Domnul din mîna tuturor vrăjmaşilor lui şi din mîna lui Saul, şi a zis:

Arătată este deasupra-scrierea şi nu are trebuinţă de tîlcuire. Pricina Psalmului este pusă şi în Istoria Împăraţilor. Însă vrednic lucru este a ne minuna de filosofia Proorocului, că - pătimind de la Saul atîtea bîntuieli - nu l-a rînduit pe dînsul între vrăjmaşii lui, ci - despărţindu-l de neprieteni - nu l-a pomenit ca pe un vrăjmaş. Şi s-a scris deasupra „întru sfîrşit”, căci are şi proorocia chemării neamurilor şi a înstrăinării Iudeilor, care s-a făcut după multe vremi mai pe urmă.
Iubi-Te-voi, Doamne, vîrtutea mea!
2 Domnul este întărirea mea, şi scăparea mea şi izbăvitorul meu. Dumnezeul meu, ajutorul meu, şi voi nădăjdui spre Dînsul. Apărătorul meu, şi cornul mîntuirii mele şi sprijinitorul meu.
Proorocul răsplăteşte facerile de bine cu dragoste, căci doar cu aceasta este cu putinţă a-I răsplăti lui Dumnezeu acela ce bine a pătimit de la Dînsul. Pe aceasta a legiuit-o Dumnezeu şi cînd începea Punerea de Lege: „Să iubeşti - zice - pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, şi din tot sufletul tău şi din toată vîrtutea ta.” Şi însăşi slujba urmează dragostei celui iubit, pentru că dragostea „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă, dragostea nu cade niciodată.” Şi se făgăduieşte Fericitul David să iubească pe Dumnezeu, nu pentru că nu ar fi făcut desăvîrşit acest lucru pînă atunci, ci nesuferind a se sătura de dragoste. Apoi, dă numiri dumnezeieşti facerilor de bine şi din catalogul bunătăţilor pe care le-a dobîndit face catalog de nume. Şi numeşte pe Dumnezeu: „vîrtute”, fiindcă s-a împărtăşit de aceasta; „întărire”, ca acela ce s-a întărit împotriva neprietenilor; „scăpare”, ca acela ce a avut pe Dumnezeu zid şi îngrădire tare; „izbăvitor”, ca acela ce s-a izbăvit prin Dumnezeu de vrăjmaşi; „ajutor”, ca acela ce de acolo a dobîndit ajutorul; „apărător”, ca pe Cel ce i S-a făcut lui apărător în vreme de nevoie; „corn de mîntuire şi sprijinitor”, ca acela ce s-a mîntuit cu a Lui purtare de grijă. Iar „corn de mîntuire” a pus din metafora dobitoacelor ce îi muncesc pe vrăjmaşi cu coarnele. „Corn încă se zice şi împărăţia, că «va da tărie împăraţilor noştri şi va înălţa cornul unsului Său», în loc de: «împărăţia unsului Său».”
3 Lăudînd, voi chema pe Domnul, şi de vrăjmaşii mei mă voi mîntui.
Aici ne învăţăm să mulţumim pentru bunătăţile ce ni s-au făcut şi să cerem iarăşi cele cuvenite. Şi zice: Făcînd aceasta, voi fi mai înalt decît vrăjmaşii. Apoi, povesteşte ridicările asupră cele de multe feluri ale neprietenilor:
4 Cuprinsu-m-au durerile morţii şi rîurile fărădelegii m-au tulburat,
5 durerile iadului m-au înconjurat, întîmpinatu-m-au laţurile morţii.
„Dureri ale morţii” şi „ale iadului”, numeşte primejdiile purtătoare de moarte, căci, precum odată cu naşterea se fac durerile, aşa se învecinează cu moartea şi primejdiile prea-mari. Iar „rîuri ale fărădelegii” sînt năpădirile nedrepte şi fără de veste ale vrăjmaşilor, că Saul şi ceilalţi neprieteni năvăleau de năprasnă, precum izbeşte rîul cînd primeşte scursurile apelor de aici şi de acolo. Iar „laţuri ale morţii” a numit năpădirile, că ceea ce este laţul şi cursa celor necuvîntătoare le este pîndirea celor ce li se dă război: amîndouă sînt măiestrii de vătămare ascunsă.
6 Şi, cînd mă necăjeam, am chemat pe Domnul şi către Dumnezeul meu am strigat. Şi a auzit din Biserica cea sfîntă a Sa glasul meu, şi strigarea mea înaintea Lui va intra în urechile Lui.
Însă, fiind înconjurat de atîtea primejdii, am chemat dumnezeiasca purtare de grijă, defăimînd tot ajutorul omenesc. Şi nu am greşit în nădejdea mea, că Dumnezeu a primit cererile mele îndată. Iar „Biserică”, aici, nu o zice pe cea făcută de mînă, că Solomon[COLOR=#800080][1][/COLOR]a zidit-o pe dînsa după acestea, ci a numit aşa Cerul.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Al patrulea fiu al lui David, din femeia lui Urie, Vatşeva; ultimul împărat al statului unitar evreiesc, între 970-930.